evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Tentaţia continuă  -  Soldatul  -  Je t'aime mélancolie  -  Eu, Singularul Absolut  -  Blasfemii : Globul de Crăciun  -  Zombi  -  Toate celelalte popoare  -  Luminile oraşului XX  -  Felix II  -  Reactorul  -  Cadou pentru regele Isrunului  -  În vizită la psihiatru  -  Strada Cosmos  -  Duhovnicul  -  Muza  -  Alertă !  -  Hora Ielelor, Pensiune II  -  Jocul  -  Luminile oraşului XXIII  -  Meduza meduzelor are dreptate !  -  Homus trolEIbuzus  -  Drum bun  -  Luminile oraşului VIII  -  Depozit.02  -  Zona 25  -  Printre oameni  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (II)  -  Înălţarea  -  Pure Evil  -  Meduza (XI)  -  Iluzia viselor  -  Virus de sticlă  -  Luminile oraşului XXVI  -  Asura Ni, Drahan - I - Bolte de Crini  -  Piese de muzeu  -  Călătorii cu îngeri  -  Visul demiurgului  -  Ceaţa  -  Gena morţii este instituirea metafizicii moderne  -  Fie-mi apa uşoară !  -  Cerc la persoana întâi  -  Pescarul la apus  -  Nu ne vom mai întâlni în toamnă, domnule profesor !  -  Cruciada bucătarilor  -  Himera  -  Luminile oraşului XVIII  -  Exterminatorul  -  Norul de argint  -  Dincolo de ceţuri  -  Luminile oraşului II


În tren

Sorin Coadă



Publicat Vineri, 17 Decembrie 2010, ora 15:22

      În tren: politică și discuții cazone la cea mai ieftină sticlă de tărie și somnul drumului dilatându-se pe măsură ce ținta călătoriei se apropia. Compartimentele se transformară într-un strâmt ring de dans, străinii deveneau prieteni, iar femeile chiuiau, tocmai când unul vomita pe fereastră, împroșcându-i pe cei din apropiere.

      Țăcănit groaznic în geam cu o monedă. Tresări prompt. Era supremul ei reflex la singurul zgomot ce nu devenise banal de când era taxatoare pe un autobuz de provincie.

      În compartiment, privirile iscoditoare ale călătorilor o îndemnau să tragă perdeaua. Unul din nuntași o chema pe culoar. Rămase pironită. Îl mai văzuse odată. Era chiar militarul din oglinzile babei Lunga.

     

      Parcă stăteau de vorbă de o eternitate. Nu crezuse niciodată în asemenea prostii. Chestii de astea și … Chiar îi uitase numele; era prea obosită să-și repete un nume nemaiauzit. O fascina numai cu veselia lui potolită, poate prefăcută. O controla și o impulsiona fără să ciocnească paharele de plastic, destupă altă sticlă de vin,aprobând chiotele răzlețe cu o rătăcire a privirii peste dezlănțuirea din compartimente. Mergeau la aceiași nuntă; se vor vedea acolo, poate vor dansa … Îi persista în minte doar urma numelui nemaiîntâlnit pentru căpșorul ei de fată abia ieșită în lume.

      Ce-și vor spune mai târziu? Nu i se putea opune, chiar dacă el o mâna încet spre vagonul restaurant, fără să aștepte răspunsul.

      - Îmi pare teribil de rău!

      Iritat, cu pachetul neobișnuit în mână, Jintaru se pregătea să coboare. Nu erau decât la mijlocul drumului.

      De ce să-i pară rău? Se așteptase ca el să faciliteze despărțirea sa de Măndița în interes propriu. Că nu mergea să retrăiască, în câteva zile, vara povestită în cuvinte nostalgice de Druțu.

      Dorind să pară cel puțin resemnat, reuși să zâmbească aprobator și să întrebe cât e ceasul. Până la oprirea trenului, nu-și putu șterge zâmbetul stupid, iar Jintaru nu îndrăzni să lase valiza din mână. Tăcerea lor îi atrăgea pe nuntași să-i cinstească, dar ei refuzară, grăbind cu gândul apropierea stației.

     

      - Spune-mi, tu nu râzi niciodată?

      Nu reușea să fie cochetă, nu făcea acele grimase studiate în oglindă, deși n-ar fi vrut să pară rece la încercările lui de a o fermeca. Doar când el tăcu, și serios, lăsă capul în pământ, izbucni într-un râs nervos și vărsă puțin din cafea.

      - Pe cât e de scump la vedere, pe-atât e de molipsitor râsul tău, spuse el ștergându-i lacrimile tristeții sale izbucnită din veselia forțată.

      Devenea prea familiar; nu reușea să-l îndepărteze, riscând să rămână fără fard.

      Continuă să râdă nefiresc deranjându-i vizibil pe cei doi taciturni. Când își potoli voluptuoasa tresăltare a pieptului, îi dictă un număr de telefon. Îl urmări notând jurnalistic pe ultima pagină a buletinului, alături de câteva autografe scâlciate. Găsiră două locuri libere.

      În compartimentul fără lumină, îi acceptă mâna fără să asculte predica religioasă a unui bărbat răgușit. N-au putut zăbovi; locurile erau deja ocupate de un cuplu de tineri și, mergând spre compartimentul nuntașilor, se împiedicară de un bețiv întins pe jos. În spațiul dintre vagoane îl așteptă să închidă ușa dintre vagoane,dar... Dispăruse! Îl căută în toate vagoanele până la restaurant. Nimic! Trenul opri brusc; coborî pe peron, îl căută prin mulțime până în dreptul vagonului nuntașilor, unde cei doi idioți parcă se despărțeau pentru totdeauna și nu aveau să-și spună nimic.

      În sfârșit, Jintaru lăsă valiza jos și-i întinse mâna eliberată de povara unei jumătăți din drumul dintre cele două stații. O scurtă strângere de mână și Druțu urcă în vagon. De lângă ea, îl privi pe Jintaru până trenul lăsă nevăzută gara inundată de lumina alburie a tuburilor fluorescente, apoi îi ceru o țigară.

      - Nu fumez, zise ea și merse să caute un loc liniștit unde să gândească pe întuneric și să aștepte ca zgomotul obraznic al monedei în geamul securizat al compartimentului s-o tulbure iarăși.

     

      Sala de așteptare ...

     

      Bănci mari de lemn și ceasul aurolacilor ticăind cu încetineala țesutului pânzei de pescuit.

      Găsi un loc, sorbi o gură rece de cafea din sticluța de medicamente și răsfoi nehotărât o carte. Pierduse gustul orelor de așteptare în noapte, de luptă cu demonii somnului și de aromeală furată. Mesteca zațul fără să fie amuzat de vechea glumă a aurolacilor care schimbau ora la ceasul mare de perete. Glumă pentru somnoroși.

      Semnalul trenului: pleca.

      - Măi oameni buni! Măi, care aveț’ de mers cu trenu’ acu’? Pleacă trenu’ oameni buni, sculaț’!

      - N-ai treabă, hodorogitule? Lasă lumea să doarmă!

      Cerșetorii bătrâni râdeau cu sticlele de tărie și baba lor care le făcuse mâncare într-un vagon de marfă părăsit. Erau înghesuiți într-un colț al sălii, pe jos, ca în propriul dormitor.

      Plasa de pescuit se lungea văzând cu ochii. Țesătorul număra mereu rândurile de ochi prinzând în ele lumina leneșă a unor becuri golașe.

      Un tânăr murdar căzu din somn într-o criză de epilepsie. Aurolacii cu burțile goale fugiră afară să nu-l vadă murind. Alții se apropiară tăcuți, cu mâinile la spate, urmărindu-i zvârcolirile. Când intrară controlorii, tânărul dormea lângă bancă, respirând greu. Un pantof proaspăt lustruit îi șterse umărul.

      -Hai, scularea! Ce-i aici, azil ori hotel?

      Aurolacii se făcură nevăzuți printre bănci, apoi tropăiră scurt pe scări. Țesătorul își scărpină bine țeasta pleșuvă cu suveica înainte să scoată banii.

      Târziu, când copiii se întorceau temători, ținând ascunse pungile cu aurolac în mâneci, un bătrân cu medalii povesti, pe scurt, războiul unui interlocutor imaginar.

      Era pe o pajiște albastră, ca-n vis …

      Se trezi cu ochii la ceas. O cerșetoare cu fața ascunsă amesteca melodiile a două colinde cu acordurile unor cântece lăutărești.

      Aceiași amorțire și curiozitatea prostească a celor care păreau a fi condamnați la așteptare. Împietriți, așteptau, răsuceau doar capetele s-o vadă umblând cu jumătatea de minge întinsă. Comentă nedeslușit pe lângă bătrâni și se așeză lângă ei să bea ceva.

      - Aș bea să stau în cap! Am vrut să mă omor. Încă mai am pansamentul. Degeaba trăiești fără muzică și votcă! Întingând căușele de pâine neagră în tigaia babei, ei mișcau capetele fără înțeles …

      - Dă-te mai încolo, rotofeiule, zise ea, așezându-se lângă Druțu. Își așeză nervos capetele baticului să nu-i părăsească bărbia, îl întrebă într-o doară dacă nu are ceva bani de prisos și privi lung la paloarea tânărului epileptic care dormea înghițindu-și frecvent saliva până o luă somnul.

      Liniștea ei îl înfioră; își privi mâinile. De ce să se întoarcă acasă? Frigul îl făcea să se simtă iarăși copil, același copil cu mâinile aproape degerate. Atunci, cu mâinile într-un morman de cărămizi înghețate, privea ninsoarea. Își imagina femeile din casă învelind umplutura sarmalelor în foi de viță și mușcând cozile sărate. Pe masă odihneau grămezile mari de orez ales și o sticlă cu vin roșu, de casă. Cât îi era frig, se simțea mereu singur. Acele amorțelii îi străpungeau ca și acum mâinile. Uitase ce trebuia să demonstreze moartea sa. Acum, cea mai copilăroasă idee i se părea aceea de a muri pentru a fi singur și a cuprinde întreaga lume prin cucerirea întunericului propriului abis.

      Da, uitase de credințele naive ale copilăriei cât stătuse cu Măndița. Discutau orice subiect, nu și despre copilăria lui.

      Cât despre trecutul ei… Mai văzuse vreodată ochi de un măsliniu-ascuns precum cei ai cerșetoarei? Cu-n copil în brațe, ar fi câștigat mai mult. El? El era un zănatic fără ambiție. Nici iubirea n-o dorea cu ardoare; trebuia să vină de la sine. Ar trebui să poarte doliul întrerupt pentru Imdiola. Iarăși vedeniile lugubre ale trecutului … Melodiile calme ale somnului îl copleșeau cu glasul cerșetoarei și cu chipul primei iubite, renăscut în zgura memoriei.

     

© Copyright Sorin Coadă
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online