evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Meduza (V)  -  Prima pagină  -  Povestea trenului  -  Sinucigaş plătit  -  Mergem acasă  -  Nouăsprezece zile (II)  -  Sender: High_Orbit_God  -  Îndelunga aşteptare  -  Cadou pentru regele Isrunului  -  Cerc la persoana întâi  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (VI)  -  Proprietate cu casă şi pădure  -  Text experimental  -  Pierduţi în ceaţă  -  Diamantul  -  Luminile oraşului XI  -  Obsesia  -  Tolaie  -  Povestea ţării Nucalanoi  -  Experienţă pecuniară  -  Octopolul  -  Sclipiri de Soare  -  Lumină dublă  -  Hora Ielelor, Pensiune  -  Café du Marcel  -  Luminile oraşului XXXIII  -  Program de criză  -  Copilul Visător cu Mâinile de Aur  -  Printre oameni  -  Somnul uitării  -  Creatorul  -  Citadela Asociaţiei  -  Istoria spirilor de la începuturi până la trecerea munţilor  -  Fortul  -  Planeta ascunsă  -  Imperiul Marţian contraatacă  -  Texte.01  -  Fata din vis  -  Recurent  -  Meduza (I)  -  Penato e căutat de prieteni  -  Drumul care nu se vede  -  Hora Ielelor, Pensiune II  -  Luminile oraşului XXVII  -  Ceasul ispitirii  -  Aniversarea  -  Fără doar şi poate  -  StarCraft : Musafiri nepoftiţi  -  Canicula  -  Necunoscutul intrigant


Viola

Viola
  Stanislav Lacomchin
Lala
Gheşeft
Perla vieţii
Avertisment
varianta print

Stanislav Lacomchin



Publicat Duminică, 16 Ianuarie 2011, ora 10:17

      Motto:

      “Englezii au un dicton: “Niciodată să nu spui niciodată”.

      Parafrazând dictonul, cred că speranţa este paşaportul vieţii.

     

      1.

     

      Luna mai. Sfârşit de primăvară. În părculeţul gării, castanii au înflorit. Sute de lumânări albe se iţesc din frunzişul verde. Ciocănitoarele bat abitir toaca iar ciripitul păsărelelor mângâie văzduhul. De-a lungul străzii, şir de birje aşteaptă sosirea trenurilor. După amiază. Soarele primăvăratic apare şi dispare printre norişori măturând peronul.

      La birtul gării, cheflii, călători şi venetici. Acelaşi miros de mahorcă, aceleaşi etichete decolorate, acelaşi amalgam de băuturi spirtoase, aceeaşi atmosferă îmbâcsită cu toate mirosurile specifice unui birt de gară.

      În uniformă cazonă, în birt îşi făcu apariţia un soldat. Timid şi cu o figură naivă, se apropie de tejghea. Birtaşul îl privi zâmbind.

      -Opa! Cătănia, bat-o vina. Ia spune, la ce armă te-au dat?

      -La nici o armă.

      - Păi, cum aşa?

      -Sunt ordonanţă. La don’ căpitan.

      -Bravo! Asta înseamnă că ai scăpat de instrucţie.

      -Da’ de unde. M-au frecat câteva luni ca pe-o ridiche. Culcat!...Sculat!....Culcat!...Sculat!... De ceva vreme, fiindcă eram cam încet la exerciţii, m-au dat la don’ căpitan ca ordonanţă.

      -Şi, vrei să cumperi ceva?

      -Da. Don’ căpitan m-o trimes să-i cumpăr de 50 de bani ţigări Aviator şi de 50 de bani ţăgări Regale R.M.S.

      -Dar de ce două feluri de ţigări?

      -Păi, ţigările Regale sunt pentru doamna domnului căpitan.

      -Am înţeles. Ieşi la înaintare cu banii.

      -Nu ştiu dacă îmi puteţi da.

      -De ce?

      -Păi, să vă spun. Când am plecat de acasă ţineam în mâna dreaptă moneda pentru ţigări Aviator, iar în cealaltă, moneda pentru ţigări Regale.

      -Şi?

      -Venind încoace, m-am împiedicat şi am căzut. Căzând, am scăpat din mîini monedele.

      -Şi ce-i cu asta?

      -Este. Amestecându-se pe caldarâm, acu’ nu mai ştiu care e moneda pentru ţigări Aviator şi care este pentru ţigările Regale. Acu’ dacă s-au amestecat, îmi puteţi da ţigările?

      Birtaşul îl privi câteva clipe şi izbucni într-un râs homeric. Râdea de-l podidiră lacrimile. Printre cascadele de râs, încerca să vorbească.

      -Măi băiatule!...M-ai dat gata!...Auzi vorbă!...Monede amestecate!...Care-o fi pentru Aviator? Dar pentru Regale? Hai că eşti o dulceaţă. Să te întreb ceva: ai făcut şcoala primară?

      -În trei ani, două clase.

      -De ce în trei ani?

      -Pe-a doua am repetat-o.

      -Asta înseamnă că îţi merge bibilica.

      -După aia, neavând cine se duce cu oile la păscut, tata m-a luat de la şcoală.

      -Cum s-ar spune, ai scăpat de belea.

      -Cam aşa.

      .Ştii să citeşti?

      -O ţâră.

      -Dar să socoteşti?

      -Mai deloc.

      Printre râsete, birtaşul continuă:

      -N-am mai râs de mult cu atâta poftă. Hai, dă gologanii ce i-ai amestecat.

      -Îţi daţi?

      -Măi, deşteptule. Cu 50 de bani poţi cumpăra ce ţigări vrei. Sau altceva. Nu contează. Ai înţeles?

      -Parcă.

      -Bine, hai, dă gologanii. Uite, ai aici ţigări Aviator şi ţigări Regale. Nu cumva le vei pune în mâini în aceeaşi ordine? Dreapta Aviator, stânga Regale?

      -Nu, domnule. Acu’ ştiu.

      -Măi cătană, pentru deşteptăciunea ta care m-a făcut să mă topesc de râs, am să-ţi fac cinste.

      Umplu un ţap cu bere punându-l pe tejghea.

      -Uite, bea-l sănătos şi armată uşoară.

      -Mulţumesc, domnule.

      Clopotul gării începu să bată anunţând sosirea unui tren. În uniformă, cu nelipsita şapcă roşie, împiegatul gării îşi făcu apariţia la marginea peronului, aşteptând să salute sosirea trenului. Tot în uniforme, cu tăbliţe cu număr prinse de rever, apărură şi hamalii. Şuierând şi pufăind, personalul de Bucureşti intră în gară. Vălătuci de fum şi jeturi de abur inundară peronul. Fâsâind prelung, trenul se opri. Puhoiul de călători ieşea buluc din gară, punând stăpânire pe trăsuri. La capătul peronului, o tulumbă suspendată la înălţime şi manevrată manual, umplea cu apă rezervorul locomotivei. Tot pe peron, un lustragiu pricăjit, bătea de zor cu peria în lădiţă.

      -Ia lustragiul!…Toate culorile!...Vă face încălţările ca noi!...Lustragiul!!!...

      Un domn între două vârste se opri în faţa lui. Atât i-a trebuit. Începu turuiala.

      -Da, conaşule!...Poftiţi!...mandea vă serveşte!...La comandă!...Cu ce vreţi?... Schmol pastă, Gladis sau Vax?

      Ieşind din birt, pe peron apăru un bărbat. Tânăr, suplu, aspect plăcut, la costum şi cu o servietă în mână. Păşind agale, se apropie de uşa larg deschisă a gării. Rămase pironit locului. La capătul unei bănci, chiar lângă uşă, o cerşetoare. Oarbă. Ochelari fumurii, privirea fixă. Lîngă ea, într-un coşuleţ de papură, se vedeau covrigi, fructe, gogoşi şi alte de-ale gurii. O femeie tânără, cu trăsături delicate. Într-o rochie simplă, de stambă, cu papuci şi fără ciorapi, pipăia mecanic o cutie de carton ce o ţinea în poale. În cutie, monede de diferite valori. Legat cu o sfoară de după gât, atârna pe piept, un carton. Pe carton, cu majuscule, un text. Bărbatul citi şi rămase şocat. Citi şi reciti: VOI VEDEŢI SOARELE, EU NU.

      Un text psihologic ce te făcea să dai şi ultimul bănuţ din buzunar. Oare cine l-o fi scris? Aşa un text nu putea fi conceput decât de cineva cu înclinaţii literare. Devenind curios, se apropie de femeie. Scoase din portofel o bancnotă.

      -Fiţi amabilă. Daţi-mi o clipă mâna. Vreau să vă dau nişte bani. Aveţi aici o bancnotă de 5 lei. Vă rog!

      Femeia, cu privirea fixă, întinse mâna. Bărbatul îi puse în palmă bancnota. Ea pipăi hârtia şi o strecură uşor în buzunarul rochiei.

      -Mulţumesc din suflet, domnule. Dumnezeu să vă dea sănătate.

      O voce cristalină, cu o dicţie impecabilă, prefigura un posibil posesor de cultură generală. Bărbatul se aşeză pe bancă lângă ea.

      -Aş vrea să vă întreb ceva.

      Ţeapănă, fără să întoarcă privirea, femeia deveni instantaneu speriată.

      -Cine sunteţi?..Ce vreţi?

      -Vă rog!...De ce vă speriaţi? Nimeni nu vă vrea răul. Eram curios să vă întreb ceva privitor la textul scris pe carton.

      -Nu pot să vă spun nimic. Vă rog să plecaţi.

      Un tremor imperceptibil puse stăpânire pe tânără.

      -Pentru Dumnezeu! Vă rog! Liniştiţi-vă! De ce sunteţi speriată? Fără nici o intenţie v-am pus o întrebare nevinovată, privind textul.

      -Insist!...Vă rog să plecaţi! Nu pot să vă spun nimic. Nu am voie să vorbesc cu nimeni.

      Bărbatul rămase stupefiat.

      -Cum, nu aveţi voie să conversaţi cu cineva?

      -Domnule! Vă implor! Plecaţi şi nu mai insistaţi.

      -Cine nu vă dă voie să vorbiţi?

      -Nu pot să vă spun.

      -De ce? – Tăcere – Sunteţi persecutată?

      Aceeaşi poziţie rigidă. – Am înţeles. Am o bănuială. Cred că cineva vă obligă să cerşiţi. Şi asta spre folosul său. Încă o dată, vă rog să vă liniştiţi. Am să încerc să aflu adevărul. Dacă bănuiala mea se confirmă, atunci vă promit că veţi fi liberă şi independentă. Şi asta cât mai curând. La revedere.

      În loc să iasă din gară, bărbatul străbătu peronul şiu intră hotărât la poliţia gării.

     

     



      2.

     

      Ziua următoare. Soarele apune discret în spatele gării. Aceeaşi vânzoleală, acelaşi du-te-vino, aceleaşi trenuri, acelaşi impiegat. Pe banca peronului, aceeaşi cerşetoare. În uniforma maronie, un sergent se apropie de ea.

      -Vă rog să mă urmaţi. Am primit ordin să vă duc la poliţia gării.

      Speriată, cerşetoarea începu să bâiguie:

      -Dar ce-am făcut?

      -Vă rog să vă liniştiţi. Domnul comisar vrea să vă pună nişte întrebări.

      -Ce întrebări?

      -Nu ştiu. Lăsaţi-mă să vă iau de braţ. Biroul e la capătul peronului. Vă rog. Tot eu am să vă aduc înapoi.

      Luând-o de braţ începu să păşească încet, ducând în cealaltă mână coşuleţul de papură în care era aşezată cutia cu gologani. Ajunşi la birou, i s-a oferit un scaun. Pipăindu-l, cerşetoarea se aşeză. Comisarul întoarse capul ducând degetul la buze, făcându-i semn bărbatului să nu vorbească. Cu o voce amabilă, comisarul rupse tăcerea.

      -În primul rând, bună ziua.

      Speriată, cu privirea fixă, femeia răspunse:

      -Bună ziua.

      -Aş vrea să ştiu cu cine vorbesc. Cum vă numiţi?

      Aceeaşi voce sugrumată:

      -Viola Zărnescu.

      -Am o rugăminte. Vă rog să vă calmaţi. Nimeni nu vă acuză de ceva. Am să vă pun nişte întrebări pentru a clarifica o bănuială. Vă cunosc de luni de zile. Pe aceeaşi bancă, având cutiuţa şi coşuleţul de papură alături. Dar a intervenit cineva, bănuind ceva. Pentru început, spuneţi-mi unde locuiţi.

      -Nu ştiu.

      -Cum adică nu ştiţi? Dormiţi pe stradă?

      -Nu.

      -Atunci?

      -În fiecare seară, la ora 6, vine Cotonoaga şi mă duce acasă.

      -Aşadar, înseamnă că există un cămin, o casă în care locuiţi. Care este adresa?

      -Vă repet. Nu ştiu. Din auzite, casa e pe strada Cereş. Aproape de Dunăre.

      Comisarul şi bărbatul se priviră nedumeriţi.

      -Cineva vă duce în fiecare seară acasă. Cine este Cotonoaga? Care este numele ei de familie?

      -Nu ştiu. Iar Cotonoaga este o poreclă. Aşa suntem porecliţi toţi.

      -Care toţi?

      -Cotonoaga, eu, Ciungul şi Tremurici.

      -O clipă. Nu mai înţeleg nimic. Deci mai sunteţi trei. După porecle, reiese că mai sunt doi bărbaţi şi o femeie.

      -Da! Cotonoaga merge în cârje neavând un picior, ciungul nu are o mână iar Tremurici suferă de o boală. Îi tremură mâinile. Cotonoaga are grijă de mine iar Ciungul are grijă de Tremurici.

      -Ţinând cont că sunteţi oarbă, este firesc ca cineva să aibă grijă. Dar de ce Ciungul are grijă de Tremurici?

      -Ciungul îl hrăneşte pe Tremurici de două ori pe zi. Din cauza tremuratului nu poate mânca.

      -Am înţeles. Ca să-ţi cîştigi existenţa, dumneata apelezi la mila oamenilor. Dar ceilalţi trei, din ce trăiesc?

      -La fel ca mine. Din cerşit. Fiecare are vadul lui. Cotonoaga – în piaţă, Ciungul pe strada Domnească la Dermata, iar Tremurici la poarta cimitirului.

      -Deci, patru cerşetori. Grup organizat cu vaduri stabilite. Zilnic, ce program aveţi?

      -De la 8 dimineaţa, la 6 seara.

      -Aveţi zi liberă?

      -Da. În fiecare marţi. Este zi de curăţenie. Cotonoaga face curat în camera noastră iar Ciungul face curat în camera în care doarme Tremurici. Tot marţea ne îmbăiem.

      -Dar pe parcursul a zece ore de cerşit, unde mâncaţi?

      -Acasă. Dimineaţa, la plecare şi seara la venire.

      -Şi la prânz?

      -Mâncăm din ce se adună în coşuleţ, de la oameni.

      -Şi dacă în coşuleţ nu se adună nimic?

      -Cumpărăm din banii cerşiţi. Ce găsim. Pâine, iaurt, covrigi. Ne dă voie.

      Comisarul şi bărbatul se priviră instantaneu.

      -Vă dă voie? Asta-i culmea! Cine vă dă voie?

      -Păi, cine altcineva decât madam Bilt? Doar are grijă de noi.

      -O clipă. Cine este madam Bilt?

      -Doar v-am spus. Doamna care are grijă de noi.

      Urmă o pauză. Comisarul nota pe un caiet tot ce-l interesa.

      -Madam Bilt v-a adunat de pe străzi?

      -Dar nu ne-a adunat de pe nici o stradă. Ne-a luat de la Cămin.

      -Cum?...Cu aprobarea cui?

      -Cu aprobarea doamnei direcoare. Madam Bilt este o doamnă milostivă. Este membră într-o societate samariteană. Are şi patalama. Doamna directoare a lăsat-o să aleagă pe cine vrea. Şi ne-a ales. Să aibă grijă de noi.

      Comisarul începu să se foiască.

      -Ce mi-e dat să aud! – bău pe nerăsuflate un pahar mare cu apă. – Şi banii pe care îi adunaţi în fiecare zi, îi daţi lui madam Bilt?

      -Bineînţeles. Datorită ei avem culcuş, hrană şi îmbrăcăminte.

      -Dar la cămin, nu aveaţi?

      -Ba da.

      -Dar acolo, nu vă punea nimeni să cerşiţi. E limpede. Bănuiala domnului ce v-a dat ieri 5 lei se confirmă. Am o rugăminte. Pentru desfăşurarea anchetei avem nevoie de probe. Puneţi pe masă toţi banii adunaţi pe ziua de azi.

      Viola începu să plângă.

      -Vai, domnule comisar! Ce-o să-i spun lui madam Bilt? O să creadă că i-am furat şi i-am dat altcuiva.

      Comisarul veni în faţa ei cu un pahar cu apă.

      -Vă rog! Nu mai plângeţi. Calmaţi-vă. Daţi-mi mâna – îi luă mâna – aveţi aici un pahar cu apă. Beţi, vă rog. O să vă facă bine. Aşa....Încă puţin. Cât priveşte banii adunaţi pe ziua de azi, nu va fi nici o problemă. După ce-i numărăm, îi veţi primi înapoi. Vă rog să vă puneţi banii pe masă.

      -Bine, domnule comisar. Am înţeles. Şi voi primi înapoi toţi banii?

      -Până la ultimul bănuţ. Veţi pleca acasă cu toţi banii. Cât priveşte pe madam Bilt, cred că se va pricopsi cu un dosar penal. Iar acum, vă rog. Banii!

      Viola începu să se foiască.

      -Unde mi-e cutiuţa?

      Comisarul puse pe masă cutiuţa.

      -Am pus cutiuţa pe masă. Am să răstorn eu cutiuţa. Aşa-a-a!... Monedele zornăiră pe masă. Unde mai aveţi bani?

      -Imediat.

      Cu ambele mâini Viola scoase din buzunarele rochiei, ghemotoace de bancnote ce se înfoiau pe masă.

      -Gata! Am golit buzunarele.

      -Bine. Să-i numărăm.

      -Staţi aşa! Mai am. Când buzunarele sunt pline, pun bancnotele în punguţă.

      Spre mirarea comisarului şi a bărbatului, Viola scoase din decolteu un săculeţ lunguieţ ce era prins de gât cu un şnur. Pipăind şi bâjbâind, goli săculeţul pe masă.

      -Am terminat! L-am golit! Ăştia sunt toţi banii.

      Urmă o tăcere lungă. Comisarul şi bărbatul îndreptau bancnotele mototolite şi le puneau pe valori. După minute bune, comisarul notă în caiet suma găsită.

      -Acestea fiind zise, să punem banii la loc. Bancnotele fiind aşezate pe valori, o să le pun pe toate în săculeţ.

      Precipitată, Viola izbucni:

      -Doamne, ce-o să creadă madam Bilt?

      -Nu înţeleg.

      -Dacă sunt oarbă, cine mi le-a aşezat pe valori? Domnul comisar?

      Uimit, comisarul îl privea pe bărbatul ce mustăcea, zâmbind.

      -Aveţi dreptate. Nu mi-am dat seama. Păi, să reparăm greşeala.

      Începu să amestece şi să mototolească bancnotele de pe masă. Puse monedele în cutiuţă şi îndesă de-a valma toate bancnotele în săculeţ.

      -Vă rog, întindeţi mâna – îi dădu săculeţul – Aveţi în săculeţ şi bancnotele din buzunar. Mulţumită?

      -Da, domnule comisar. Mulţumesc!

      -N-aveţi pentru ce. Personal, din curiozitate, aş vrea să vă întreb ceva.

      -Vă ascult.

      -Madam Bilt v-a poreclit pe toţi după infirmitatea fiecăruia. Dumneata ai vreo poreclă?

      -Bineînţeles.

      -Care?...Oarba?

      -Nu!

      -Atunci?

      -Porecla mea este Albeaţa.

      -Nu văd legătura.

      -Ba este. De când am orbit, culoarea ochilor s-a schimbat şi au devenit albi. Bărbatul izbucni, zvâcnind de pe scaun.

      -Cum??...

      Viola tresări.

      -Ce-am auzit? Asta este vocea bărbatului care ieri mi-a dăruit 5 lei.

      -Da, Viola, eu sunt. Iartă-mă că-ţi spun pe nume, dar suntem cam de aceeaşi vârstă. Îmi dai voie? Îi luă mâna. Mă numesc Cristian Zăvoianu şi sunt de profesie oculist. Am o bănuială. Te rog să-ţi scoţi ochelarii.

      -De ce?

      -Vreau să-ţi văd ochii. Dă Doamne ca bănuiala să fie reală! Te rog!

      Viola îşi scoase uşor ochelarii. Două pupile albe cu tente cenuşii îl fixau pe bărbat.

      -Viola, te rog ceva. Priveşte în dreapta...Aşa...Acum în stânga...Bine. Acum în sus...Şi în jos...Perfect. Ochii sunt funcţionali. Acum, testul final. – Îi astupă cu palmele ambii ochi. Ce percepi?

      -Întuneric.

      Luă palmele de la ochi.

      -Şi acuma?

      -Lumină.

      -Mulţumesc.

      Viola îşi puse ochelarii.

      -Credeam că eşti oarbă din naştere. De când eşti oarbă?

      -De câţiva ani.

      -Înainte de-a orbi, aveai perioade când vedeai plutind pe imagine punctuliţe negre?

      -Da! De unde ştiţi?

      -Sunt simptomele bolii. Ai cataractă. În faza matură. Adică operabilă. Cristalinul este opacifiat total. Deoarece cristalismul posedă o putere de refracţie de 10 dioptrii, după operaţie, vederea poate fi clară numai dacă se poartă ochelari cu lentile convexe de 10 dioptrii. Deci, ai foarte mari şanse de a-ţi recăpăta vederea.

      -Cum adică? Voi putea vedea soarele?...Florile?...Oamenii?...Copilaşii?...Animăluţele?...

      -Da, Viola, vei vedea. Orice!

      Viola începu să plângă cu hohote.

      -Niciodată!!!...Niciodată!...Totul nu-i decât o fată morgană. Vise irealizabile. Întunericul va rămâne mai departe stăpânul vieţii mele!!

      Bărbatul se repezi cuprinzându-i mâinile.

      -Viola!! Pentru Dumnezeu! Linişteşte-te! Nu mai plânge. Te înţeleg. Vestea că-ţi poţi recăpăta vederea ţi-a provocat un şoc. Ca orice om, este firesc să ai şi dubii. Dar în cazul de faţă, tot ce ţi-am spus este real. Sunt doctor oculist, sunt în temă şi-ţi promit că te voi opera personal. Indiferent ce se întâmplă cu madam Bilt, voi interveni la autorităţi şi te voi lua sub protecţia familiei mele. Pe parcurs, te voi opera şi totul va reveni la normal. De acord?

      Printre suspine, Viola murmură:

      -Nu-mi vine să cred.

      Comisarul, cu bărbia tremurând, îşi şterse fugitiv cu mâna o lacrimă ce se prelingea.

      -Cred că azi aţi avut o zi norocoasă. Destinul a vrut să vă facă cunoştinţă cu acest om care vă va reda vederea. Adică viaţa.

      -Să vă audă Dumnezeu.

      -M-a auzit. Sunt sigur. Cât priveşte pe madam Bilt, ei bine, o aşteaptă zile grele. Va trebui să dea socoteală în faţa justiţiei pentru tot ce a făcut. Profitând de infirmitatea unor persoane şi-a bătut joc de ele. Le-a umilit, forţându-le să cerşească. În folosul ei. Drept încheiere, aş avea o ultimă întrebare.

      -Spuneţi.

      -Părinţii... Trăiesc?

      -Numai tata. Sunt orfană de mamă şi abandonată de tata.

      -Abandonată?

      -Da. Tata era ofiţer maritim de cursă lungă. Când mama era gravidă cu mine, tata a plecat în cursă. N-a mai revenit. Acum cîţiva ani, când încă mai vedeam, mama a ars de vie. Exact în ziua când am luat bacalaureatul. Primusul la care făcea mâncare a explodat, iar casa s-a făcut scrum. Neavând rude şi aproape oarbă, am ajuns la cămin.

      -Tristă poveste. Acum sergentul vă va duce de unde v-a luat. Am o mare rugăminte. Nu povestiţi nimănui tot ce am discutat aici. Nici măcar Cotonoagei. De acord?

      -Vă promit.

      -Bine. La revedere!

      -Pe curând, Viola!!

      -La revedere, domnule!

      -Te rog! Fără domneală. Zi-mi Cristi.

      Zâmbind, cu sergentul ducând-o de braţ, Viola părăsi biroul.

      Comisarul se trânti în scaun.

      -Doamne! Ce zi! De-abia aştept să dau ochii cu matracuca de madam Bilt. Auzi ce-a dus-o capul! Patru infirmi luaţi cu japca de la cămin cerşeau în folosul ei. Aţi văzut suma cerşită într-o zi de Viola?

      -Da. Este aproape jumătate din salariul meu.

      Comisarul aprinse o ţigară, trântind pachetul pe masă.

      -Nu mi-am putut imagina că un cerşetor poate aduna atâţia bani într-o zi.

      -Dacă facem socoteala, ştiţi unde ajungem? Simplu. Patru cerşetori, adunând într-o singură zi, două salarii de-ale mele. Dacă înmulţim două salarii cu 30 de zile, avem în total 60 de salarii. Într-o singură lună, îi vine pe tavă salariul meu pe care îl ridic vreme de 60 de luni. Adică în cinci ani. Fără muncă, fără taxe, fără fisc.

      La uşă se auziră ciocănituri.

      -Da! Intră!

      Sergentul băgă capul pe uşă.

      -Am dus oarba la locul ei.

      -Bine. Dar intră. Am pentru tine o misiune. Ascultă şi fii atent la ce-ţi spun. Te îmbraci imediat în civil şi te întorci s-o pândeşti pe oarba – îşi privi ceasul de buzunar cu lănţişor – Peste vreo jumătate de oră o să apară o femeie în cârje, fără un picior. Vine s-o ia pe oarbă acasă. Te iei după ele şi vezi unde intră. Adică unde locuiesc. Vreau adresa exactă. Strada şi numărul. Înţeles?

      -Înţeles, don’ comisar!

      -Liber.

      -Să trăiţi!

      Bărbatul se ridică de pe scaun.

      -Am să plec şi eu. Vin de pe drum şi sunt obosit. Mîine am două operaţii.

      -Bine, domnule Zăvoianu. Printre picături, când aveţi drum, treceţi pe aici. Dar ancheta socială e ca şi pecetluită. Marţea fiind toţi liberi, îi luăm ca din oală. O aduc la anchetă şi pe directoarea căminului. Până atunci, mai sunt patru zile. Aşadar, cele bune!

      -La revedere!

      La ieşirea din gară se opri câteva clipe privind la Viola. Pipăind, scoase din cutie o bancnotă. Cu privirea neclintită îndesă bancnota în buzunar. De data asta zîmbea.

     

     


      3.

     

      S-au scurs patru zile. Marţi. Ora 9 trecute. Strada Cereş. Pe un cer de peruzea soarele strălucea dăruind căldură peste tot. Pe ambele trotuare apărură ambulanţii. Cu cobiliţa în spinare de care atârnau două oale de lut, iaurgiul îşi striga marfa. Peste drum, cocoşat de greutatea cobiliţei, zarzavagiul bătea pe la porţi. Două coşuri din răchită, plate, rotunde şi cu diametrul mare, erau pline cu de toate: zarzavaturi verzi şi rădăcinoase precum şi diferite fructe. O birjă rătăcită se îndrepta domol spre gară. Măcăind, un cârd de raţe se bălăcea într-o băltiţă.

      Venind dinspre găzărie pe stradă, apărură patru bărbaţi şi o femeie. Comisarul şi doi agenţi îmbrăcaţi în civil, plus directoarea Căminului şi doctorul oculist. Comisarul urmărea numerele de la porţi şi case. La un moment dat se opri. Numărul 38. O poartă arătoasă, cu un gard înalt şi lung. În pragul porţii o femeie durdulie târguia cele necesare de la zarzavagiu. Paporniţa era aproape plină cu diverse zarzavaturi. Zarzavagiul luă banii pe marfă şi icnind sub greutatea cobiliţei, o luă din loc. Femeia păşi în curte.

      -O clipă.

      Femeia întoarse capul privind grupul.

      -Ce doriţi?

      -Bună ziua. Mada Bilt?

      -Nu. Menajera. Jupâneasa e prin casă.

      -Chemaţi-o.

      -Cine o caută?

      -Poliţia.

      -Vai de mine! Mă duc s-o chem. Imediat. Dar poftiţi în curte.

      Grupul trecu de poartă. Legat cu lanţ de cuşcă, un dulău lătra de zor. O cărare pietruită se înşira de la poartă la casă. O casă boierească, cu demisol. Acoperiş în pantă, cu olane. Sub streaşină, un geamlâc închis cu ferestre pe toată lungimea casei. O scară cu balustradă se termina la uşa geamlâcului.

      În uşă apăru jupâneasa. În jurul a 50 de ani, cu păr roşcat. Un capot înflorat de mătase acoperea un corp planturos, cam de 90 de Kg. Cu o ţigară în colţul gurii, privi cîteva clipe grupul. O voce dogită de fumător înrăit rupse tăcerea:

      -Cine sunteţi şi ce doriţi?

      Comisarul se apropie de trepte. Involuntar, o privi câteva clipe. Rujată strident şi cu obrajii pudraţi cu roşu. Sprâncenele arcuite erau creionate cu negru. În timp ce trăgea din ţigară, îi studie mâna. Unghii lungi şi bombate, boite cu roşu ţipător. Ostentativ, parvenita îşi etala în mod ridicol opulenţa. O cruce măricică atârna la gât, prinsă de un lănţişor gros. Mâinile erau blindate cu bijuterii. La o mână ceas, la alta o brăţară bătută în pietre iar majoritatea degetelor erau pline cu ghiuluri. Şi toate din aur.

      -Bună ziua. Madam Bilt?

      -Pardon. Doamna Bilteanu.

      -Scuze. Nu vă cunosc numele. Sunt comisarul gării.

      -Nu înţeleg. Ce treabă am eu cu gara?

      -Niciuna. Am venit pentru o anchetă.

      -Adică?

      -Anchetă socială.

      -În cazul ăsta, urcaţi şi veniţi după mine.

      Unul după altul, grupul urcă scara, străbătu terasa cu geamlâc şi intră într-un cerdac spaţios. Tot mobilierul era din răchită. Pe canapea, un maldăr de perne pufoase.

      Pe fotolii, pernuţe. Pe masă, un vas plat din porţelan, plin cu apă, în care pluteau trandafiri şi petale. Aceeaşi voce dogită:

      -Luaţi loc. Cu cine am onoarea?

      Comisarul şi agenţii arătară insignele prinse în spatele reverelor. Grăsana privi insignele şi întrebă:

      -Dar domnul?

      -Este martor.

      În ce calitate?

      -Veţi vedea pe parcursul anchetei.

      -Bine...Şi doamna?

      Zâmbind, directoarea replică:

      -Doamna Bilteanu, nu mă mai ţineţi minte? Sunt directoarea căminului.

      -Da, aveţi dreptate. Îmi amintesc. Dar vag.

      -Vara trecută aţi venit la cămin. Cu actul de samaritean ce-l posedaţi, aţi luat în custodie patru infirmi ca să-i îngrijiţi.

      -Da, mi-am amintit. Şi care-i baiul?

      Unul din agenţi nota într-un carnet rezumatul anchetei. Comisarul interveni:

      -În momentul de faţă, unde sunt cei patru?

      -Aici. Prin curte sau în camere.

      -În general, cum îşi petrec timpul?

      Matroana abordă un zâmbet forţat.

      -Dragii de ei! Ce pot să facă toată ziua patru infirmi? Lenevesc şi stau la taclale.

      -Doamna Bilteanu. Prima întrebare: dacă vă sunt dragi, de ce i-aţi poreclit după infirmitatea fiecăruia? Nu credeţi că personalitatea lor poate fi afectată?

      Pufăind, madama replică:

      -Şi ce-i cu asta? Aşa îmi vine mai uşor să-i strig pe fiecare în parte.

      -Asta e părerea dvs. Altă întrebare: Prestează vreunul din ei o muncă răsplătită pecuniar?

      -Doamne fereşte? Ce muncă poate face un infirm?

      -Vă spun eu. Cerşesc. Da, doamnă. Cerşesc toţi patru. De la 8 dimineaţa, la 6 seara. Zece ore pe zi stau încremeniţi în diferite locuri ale oraşului. Iar banii adunaţi din cerşit, ajung în mâinile dumneavoastră. Ce aveţi de spus?

      -Domnule comisar; pentru întreţinerea a patru infirmi e nevoie de bani. Mâncare...curăţenie...îmbrăcăminte... Păi cum?

      -Atunci, de ce v-aţi luat obligaţia să-i îngrijiţi?

      -Din milă şi omenie.

      -A forţa un om să cerşească în folosul tău, o numiţi omenie? Cine v-a dat dreptul să-i trimiteţi la cerşit?

      -Cerşetorii de pe străzi au aprobare de la cineva autorizat?

      -Nu. Cerşetorii sunt victime nevinovate ale soocietăţii. Însă cei care îi pun să cerşească, sunt infractori.

      -Cum adică? Cum vă permiteţi?

      Funcţia şi legea îmi permit să intervin atunci cînd este cazul. Iar în cazul de faţă întrevăd un dosar penal pe numele dvs. Acum vreau să-i văd pe cei patru. Mergem la ei? Sau îi aduceţi aici?

      Cătrănită, grasa strigă:

      -Frosa!!!

      Apăru menajera.

      -Da, stăpână. Vă ascult.

      Toţi cinci se priviră simultan. „Stăpână!” Ca pe vremea sclaviei.

      -Du-te şi adu-i aici pe toţi patru.

      -Am înţeles, stăpână.

      Tropăind pe trepte, menajera dispăru în curte.

      O linişte apăsătoare se aşternu în cerdac. Madama pufăia din nou. În balconul cu geamlâc se auzi forfotă. În cerdac intră prima Viola, ajutată de Cotonoaga. În urma lor apărură Ciungul şi Tremurici. Dând cu ochii de directoare, se îngrămădiră veseli în jurul ei. La unison, izbucniră:

      -Doamna directoare!!!

      -Da, dragii mei! Datorită domnului comisar am venit să vă iau înapoi la cămin. S-a terminat cu calvarul la care aţi fost supuşi. Nimeni n-o să vă mai forţeze să cerşiţi. Cred că domnul comisar vrea să vă vorbească.

      Se lăsă tăcerea. Zâmbind, comisarul îi privi fugitiv, fixându-l pe Ciung.

      -Cred că dumneata eşti Ciungul.

      Cu mâna dreaptă amputată din umăr, Ciungul îl privi surâzând:

      -Da, domnule, eu sunt.

      -Care ţi-e numele adevărat?

      -Ion Popescu.

      -Nume neaoş românesc – întoarse privirea spre agent – Ai notat?

      -Da, domnule comisar.

      -Bine. Şi acum, domnule Popescu, aţi vrea să ne spuneţi unde vă obliga doamna Bilteanu să cerşiţi?

      Linişte. Ciungul se fâţâia de pe un picior pe altul.

      -Domnule Popescu, nu vă fie frică. Gata! Calvarul s-a terminat. Vă rog...

      Privind aiurea, Ciungul bâigui:

      -Cerşesc pe strada Domnească la Dermata, peste drum de parc.

      -Mulţumesc, domnule Popescu. Şi acum să trecem la dumneata. Trebuie să fii Cotoonoaga ce are grijă de Albeaţă.

      Sprijinită în cârje, înaltă şi slabă, cu o rochie lălâie de sub care apărea piciorul drept.

      -Da, domnule comisar, Albeaţa este prietena mea.

      -De fapt, cum vă cheamă?

      -Maria Constantin.

      -Unde era vadul dvs. De cerşit?

      -În piaţa mare.

      -Mulţumesc. Întoarse privirea spre Tremurici – După aspect, cred că sunteţi Tremurici. Am dreptate?

      Mic de statură, slab, cu iţari largi, îşi tot freca mâinile ce tremurau.

      -Da, domnule. Sunt Tremurici.

      -Ne spuneţi şi nouă numele?

      -De ce nu? E doar numele meu. Din naştere. Mă cheamă Pascu Paraschiv.

      -Prea bine, domnule Pascu. Dumneata, unde erai sortit cu cerşitul?

      -La poarta cimitirului, domnule.

      -Bine, domnule Pascu. Mulţumesc.

      Se opri în faţa Albeţei.

      Şi acum, ultima persoană. Pe care deja o cunosc. Din vedere. Cerşeşte în gară, la doi paşi de poliţia gării unde sunt salariat. Toată lumea vă spune Albeaţă. Datorită ochilor. Deşi vă cunosc numele adevărat, vă rog să-l spuneţi aici, de faţă cu toţi. Domnul agent trebuie să-l noteze. Vă rog.

      În aceeaşi rochie de stambă, cu aceeaşi privire ţeapănă, acoperită de ochelari, oarba răspunse:

      -Mă numesc Viola Zărnescu. Unde cerşesc? A spus-o deja domnul comisar.

      Comisarul interveni.

      -O clipă! Domnişoară Zărnescu, vă rog să spuneţi unde cerşiţi. Agentul trebuie să noteze numai ce spun cei întrebaţi.

      -Am înţeles. De aproape un an, cerşesc zilnic pe peronul gării.

      -Prea bine. Vă mulţumesc. Astea fiind zise, ancheta socială a luat sfârşit. Doamna directoare, puteţi pleca. Un sergent aşteaptă în stradă ordinul meu. Spuneţi-i din partea mea să vă aducă două trăsuri. Vă suiţi cu toţii în ele şi plecaţi la cămin. Eu mai rămân. Mai am de rezolvat ceva. Pe parcursul zilei de mâine am să trec pe la cămin să semnaţi procesul verbal privind ancheta socială. Cele bune.

      -La revedere, domnule comisar. Vă mulţumesc din tot sufletul pentru tot ce aţi făcut.

      Comisarul începu să surâdă.

      -O clipă! Nu mie trebuie să-mi mulţumiţi. – Întinse mâna spre doctor.– Datorită acestui domn ce a descoperit-o pe oarbă pe peron şi dându-şi seama de cruda realitate, calvarul celor patru a luat sfârşit. Încă o dată, sănătate şi vă salut.

      Într-o hărmălaie şi veselie colectivă, tropontind pe trepte, cei cinci plecară, ieşind în stradă. Rămaşi singuri, se priveau reciproc. Comisarul rupse tăcerea:

      -Doamna Bilteanu, pe parcursul anchetei, n-aţi vorbit deloc. Aveţi de spus ceva?

      -Ce să mai spun? Oropsiţii s-au întors la cămin şi cu asta, basta. Aşa-mi trebuie. Am vrut să-i ocrotesc şi m-am ales cu pocinogul. Asta-i viaţa. Bine că s-a terminat.

      -Nu, doamna Bilteanu. S-a terminat ancheta socială. Acum urmează ancheta penală.

      Madam Bilt îl privi speriată:

      -Penală? Oare ce-am mai făcut?

      -Veţi vedea. Pentru început, vreau să văd documentul de membră samariteană.

      -Asta-i tot? Nici un bai. Imediat!

      Scoase din sertarul unui scrin o mapă. Frunzărind hârtiile din ea, puse pe masă o hârtie.

      -Poftim!

      Comisarul parcurse fugitiv actul. Un text bătut la maşină, atesta calitatea de membru samaritean a numitei Bilteanu Elvira. O ştampilă evazivă, peste care o semnătură indescifrabilă. Comisarul i-o dădu agentului.

      -Ce faceţi?

      -Se reţine pentru expertiză. Dacă actul este autentic, îl veţi recăpăta.

      -Domnule comisar, mă simt obosită. Am terminat?

      -Nu, doamna Bilteanu. Doar v-am spus. Începem ancheta penală.

      -Pentru Dumnezeu, ce mai vreţi?

      Comisarul o privi fix.

      -Banii!!!

      -Ce bani?

      -Cei luaţi cu japca de la patru suflete nevinovate.

      -Nu am bani decât pentru strictul necesar. Banii ce-i dădeau de la cerşit îi cheltuiam pentru întreţinerea lor.

      -Doamna Bilteanu, chiar atât de naiv mă credeţi? La mijloc e vorba de foarte mulţi bani. Unde sunt?

      -Domnule comisar, cine vă aude, ar crede că sunt hoaţă. Doar n-am furat nimic.

      - V-a spus cineva că i-aţi furat? Nu, doamna Bilteanu, n-aţi furat nimic. În schimb, i-aţi însuşit. În mod ilegal şi fraudulos. Aşadar, repet: Unde sunt? Dacă nu-mi spuneţi, atunci... puse pe masă un act ştampilat – Acesta este un mandat pe percheziţie. Aveţi de ales: ori arătaţi unde sunt banii, ori agenţii prezenţi aici vor începe percheziţia. La final, veţi avea toată casa răvăşită. Inclusiv demisolul, podul şi acareturile din curte. Ce facem? Începem percheziţia?

      Strivind ţigara în scrumieră, batoza păşi agale spre geamlâc.

      -Urmaţi-mă.

      În capătul geamlâcului, o scară cobora la demisol. Urmată de comisar, agenţi şi doctor, coborî treptele. Demisolul era plin de vechituri. Scaune desperecheate, paturi dezmembrate, dulapuri, cutii de toate mărimile, scule, roţi. Un talmeş-balmeş acoperit de praf şi pânze de păianjen. Târşindu-şi paşii, se apropie de un dulap mare cât un şifonier. Îl deschise. Partea de jos a dulapului era plină de preşuri şi covoare uzate. Un iz de mucegai se împrăştie în jur. Întinse mâna şi bâigui:

      -Aici. Sub covor.

      Un agent dădu covorul la o parte. Căptuşit de jur împrejur de preşuri, apăru un cufăr cât o ladă de zestre. Capacul avea încuietoare. Mută, cu mişcări mecanice, matroana întinse agentului o cheie. Agentul descuie şi deschise capacul. Toţi rămaseră stupefiaţi. Ceva incredibil. Mai bine din jumătatea cufărului era plină cu pachete de bani, în bancnote, cu valori diferite. O avere. Comisarul se aplecă, privi bănetul şi se adresă agentului.

      -Încuie şi pune sigiliul. Rămâi aici şi păzeşte lada. Iar tu, du-te la poliţia oraşului şi vino cu o căruţă şi câţi mai mulţi gardişti. Nici nu ştiu cum o să scoatem aşa un lădoi greu urcând scara. Vom vedea. A! Era să uit. Să vină şi comisarul şef.

      Agentul solicitat o tuli pe scară, în timp ce celălalt sigila cu sfoară şi ceară roşie capacul cufărului.

      -Astea fiind zise, să mergem sus. Tu rămâi aici de pază, până vine Petrică cu sergenţii. Doamna Bilteanu, după dvs.

      Ajunşi în cerdac, luară loc cu privirile absente. Într-o linişte apăsătoare, începură să pufăie. Mai ales madam Bilt.

     

     


      4.

     

      Pâş-pâş, pe nesimţite, primăvara îşi luă tălpăşiţa. În locul ei poposi vara. Au trecut două luni. Între timp, doctorul obţinu toate aprobările legale pentru custodia temporară a Violei. Pe la mijlocul lui iunie, veni cu o trăsură la cămin şi o duse în sânul familiei sale. O familie paşnică şi liniştită ce-şi trăia viaţa în armonie.

      Tatăl, avocat cu renume şi foarte solicitat, iar mama – contabilă la o fabrică de nasturi.

      Cât îl priveşte pe doctor, avea o fire sentimentală, era blajin şi respectuos cu cei din jur, indiferent de starea socială. Era foarte milos şi excesiv de generos. Îi plăcea enorm să ajute oamenii care aveau probleme. Văduv de câţiva ani, când şi-a pierdut soţia într-un stupid accident, în prezent fără nici o relaţie, îşi petrecea timpul de pe o zi pe alta, între casă şi spital, unde era apreciat şi stimat de colegii de breaslă. La 31 de ani era cel mai bun oculist din judeţ. Asistentele se foiau în jurul lui, ca ursul în jurul stupului. Inutil. Afectat încă de moartea soţiei, a cărei imagine se estompa încet din viaţa lui, nu simţea nevoia unei relaţii sentimentale de durată, trainică şi posibil conjugală.

      Dacă la început, tatăl era sceptic privind apariţia Violei în familie, după o perioadă foarte scurtă şi-a schimbat părerea. Datorită comportamentului în familie, a caracterului şi a blândeţii ei naturale, a început să-i fie simpatică.

      În schimb mama s-a ataşat instantaneu de Viola încă de la prima întâlnire. O afinitate reciprocă, plină de iubire luă naştere spontan. Parcă erau mama şi fiica. Râdeau, glumeau, stăteau la taclale. Seara se adunau în sufragerie şi ascultau plăci la patefon. Bărbaţii jucau table sau domino iar ele stăteau la taifas. Şerbeturi, gustări, dulceţuri cu apă rece, fructe. Din cauza infirmităţii, Viola era protejată şi îngrijită de doamna Zăvoianu ca un copil mic.

      Neavând decât un singur băiat, toată dragostea maternă se revărsă ca o cascadă asupra Violei, care metaforic vorbind, şi-a descoperit o nouă mamă. Când venea de la servici, se ducea glonţ în camera Violei să o vadă, să o drăgălească şi s-o întrebe de ce are nevoie. De la îmbăiat şi pieptănat, până la îmbrăcămintea de zi şi de noapte, studiate cu grijă în cele mai mici amănunte, pentru doamna Zăvoianu era o plăcere plină de dragoste. Era în culmea fericirii când o auzea pe Viola spunându-i Mami. Viola şi mami. Mama şi fiica. Două suflete ce se atrăgeau involuntar ca doi magneţi. La rugămintea mamei, majoritatea analizelor erau făcute acasă, fără să fie internată. De câteva ori a fost dusă la spital pentru a fi consultată optic cu aparatură medicală. Dar veni şi ziua despărţirii. Cu câteva zile înainte a fost internată anteoperator pentru tratamentul strict necesar. Lacrimi, emoţii, îmbrăţişări.

      A trecut şi ziua operaţiei ce a decurs normal şi în cele mai optime condiţii. După o perioadă de convalescenţă, sosi şi ziua adevărului. Da?...Sau ba!

      În cămaşă de noapte, sprijinită în perne şi cu ochii bandajaţi, cu aceeaşi alură rigidă, răvăşită de emoţii, aştepta verdictul. Aşezată pe un scaun, doamna Zăvoianu îşi freca involuntar mîinile, mototolind o batistă. În rezervă erau doctorul şi două asistente. Toţi erau îmbrăcaţi în halate albe. Inclusiv mama. Pe masă era pregătită o pereche de ochelari cu lentile foarte groase. Doctorul se aşeză pe marginea patului şi îi luă uşor mâna.

      -Viola, înainte de a-şi scoate pansamentul, vreau să te rog ceva.

      Viola zâmbi.

      -Da, Cristi. Te ascult.

      Se tutuiau.

      -Fii atentă. La operaţiile oftalmologice, pacienţii nu au voie să aibă emoţii sau să plângă.

      Acelaşi zâmbet.

      -Am înţeles.

      -Viola! Te implor. Stăpâneşte-ţi emoţiile. Şi cel mai important: fără lacrimi. Îmi promiţi?

      -Îţi promit.

      -Bine. În momentul când voi scoate pansamentul, imaginează-ţi că ai ieşit din întunecimea unui beci. Începem?

      -Da, Cristi. Începem.

      La fereastra rezervei erau montate două storuri rotative din pânză. Un stor era negru iar altul alb. La semnalul doctorului, o asistentă coborî ambele storuri. Un întuneric total cuprinse rezerva. Se auzi vocea doctorului.

      -Clara, fii atentă! Un deget negru...

      Asitenta ridică storul negru. O lumină anemică se prelinse prin fantă. În rezervă se distingea mobilierul şi personalul.

      -Şi acum, finalul. Viola, încă o dată: emoţii nu există, iar lacrimi nici atât. Pa!...Au plecat! Au dispărut! De acord?

      -De acord, Cristi!

      Uşor, cu precauţie, doctorul începu să deruleze pansamentul. Ajunse la tampoanele de pansament steril.

      -Atenţie!....Negru!!

      Bezna cuprinse rezerva. Atent, doctorul îndepărtă pansamentele.

      -Viola,deschide ochii. I-ai deschis?

      -Da!

      -Bine. Acum, fii atentă. Să-mi spui ce percepi. Clara! Negru, un centimetru...

      Rezerva se lumină.

      -Viola, percepi ceva?

      -Da!...Lumină!!

      -Perfect!...Clara! Jumătate de centimetru...Încă puţin!...Stop!!!

      În rezervă se putea distinge tot.

      -Viola!...dar acum?

      -Lumina este mai puternică.

      -Perfect! Acum am să-mi aşez palmele pe ochii tăi obturând lumina. Ce percepi?

      -Doamne! Întuneric!!

      -Viola! Nu te speria! E un test – luă palmele de la ochi – Dar acum?

      -Lumină!!!

      -Acum, urmează partea finală. Viola! Am să-ţi dau o pereche de ochelari. La semnalul meu îi pui la ochi. Ai înţeles?

      -Da, Cristi.

      Bine. Clara!...Negru!!

      Acelaşi întuneric.

      -Viola! Pune-ţi ochelarii!

      -I-am pus.

      -Ce vezi?

      -Nimic. Întuneric.

      -Normal. Storul este tras. Clara! Negru un centimetru!

      Aceeaşi lumină anemică. Doctorul o privi fix în ochi.

      -Şi acum?...Percepi ceva?

      Viola începu să zâmbească.

      -O umbră tremurândă. A început să devină mai clară. Disting un cap de om...Claritatea a crescut!!...Şi mai mult!!!...Doamne!!!...Văd!!!...Văd!!!...

      -Viola!! Stăpîneşte-te. Mi-ai promis ceva.

      -Cristi!...

      -Da, Viola...

      Doamna Zăvoianu îşi duse batista la ochi.

      -Cristi, vreau s-o văd. Îmi dai voie?...Te rog!

      Viola zvâcni între perne.

      -Mami!!!!...Eşti aici?

      Doctorul se precipită.

      -Viola!...Mamă!...Pentru Dumnezeu!!...V-am rugat ceva!...Fără emoţii!!!...Şi mai ales, fără la-crimi!! M-aţi înţeles?

      Doamna Zăvoianu se aşeză pe marginea patului. Viola o sorbea din priviri mângâindu-i cu febrilitate faţa.

      -Mami!!...Acum te cunosc!!...

      -Da, Viola, sunt mami. A ta şi a lui Cristi.

      Doctorul se apropie de pat.

      -Gata! Ajunge! V-aţi văzut, v-aţi cunoscut. Gabi, pansează pacienta. Viola, va trebui să mai treacă vreo câteva zile. Treptat, ochii care au fost obturaţi de cataractă, trebuie să se obişnuiască cu lumina. Cam de azi într-o săptămână, ai să vezi şi o furnică. Până atunci...pauză.

      Uşor, îi scoase ochelarii. Asistenta începu s-o panseze, în timp ce Mami îi mângâia mâinile. Zâmbind, doctorul rupse tăcerea:

      -Viola, mi-am adus aminte de ceva.

      -Ce?

      -Mai ţii minte ce ai spus în biroul poliţiei, când ţi-am promis că-ţi voi reda vederea?

      -Nu-mi amintesc.

      -Păi, să-ţi aduc aminte. Fii atentă: „Niciodată!!! Niciodată!!! Niciodată nu voi mai vedea!!!”

      -Da, Cristi, ai dreptate. Aşa am spus.

      -Viola. Englezii au un proverb pe care te rog să-l memorezi. Proverbul sună cam aşa: „Never say never” – adică: „Niciodată să nu spui: niciodată!”

     

     

     


      EPILOG

     

      -Mamiţică!...Vleau să ştiu.

      -Da, scumpică! Ce vrea să ştie fetiţa mea?

      -De ce cuţu-cuţu şi pis-pis volbesc altfel?

      -Fiindcă sunt animăluţe. Iar animăluţele au graiul lor.

      -Înseamnă că pis-pis şi cuţu-cuţu pot volbi întle ei.

      -Nu, dragostea mea. Cuţu-cuţu înţelege un căţeluş, iar pis-pis, o pisicuţă. Ai priceput?

      -Am plicipit!

      De la poartă se auzi clopoţelul. Capul unui ţăran se vedea peste poartă.

      -Ce doriţi?

      -Bună ziua. Doamna Viola Zăvoianu?

      -Da, eu sunt.

      Tânărul îi întinse un pacheţel legat frumos cu o panglică.

      -Poftim! E al dvs.

      Viola se trezi cu pacheţelul în mână.

      -Din partea cui?

      -Doamnă, sunt asistent stagiar la spital. Am fost rugat de cineva să vă aduc pachetul.

      -Cine v-a rugat?

      -Doamnă, vă rog. Am promis să nu spun.

      -Am înţeles. Mulţumesc.

      -N-aveţi pentru ce. La revedere.

      -La revedere, domnule.

      Ajunsă în casă desfăcu pachetul. În el era o cutiuţă ovală şi un plic. Deschise capacul de la cutiuţă. În pluşul cutiei se odihnea o superbă broşă. Desfăcu plicul. O felicitare cu un buchet de flori imprimat pe ea. Deschise felicitarea. Bărbia începu să-i tremure.

      „Soţioara mea dragă...Adunarea medicală de la Bucureşti m-a răpit de lângă tine exact de ziua ta. Iartă-mă. N-am nici o vină. Mâine vin la fetele mele. Până atunci: LA MULŢI ANI! Pupici!...pupici!...pupici!...

      Al tău, Cristi”.

      Sărutând felicitarea şi zâmbind, Viola se lăsă moale în fotoliu. Domoale, şiruri de mărgăritare se prelingeau pe sub rama ochelarilor cu lentile groase. În picioarele goale, gâgîlicea se apropie de ea, privind-o mirată:

      -De ce plângi, mămiţică?

      -De fericire, peltica mea.

     

     

© Copyright Stanislav Lacomchin
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online