evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Moştenire de familie  -  Norma  -  Halta părăsită  -  Luminile oraşului V  -  Geneza  -  Arta de a purta un război  -  Fanfara municipală  -  Luminile oraşului XVIII  -  Luminatii, efemeride simbolice  -  Luminile oraşului VI  -  Meditaţie  -  Cercul  -  De acum şi până-n noapte  -  Ultima eclipsă (II)  -  Orb  -  Uitare  -  Vatmanul - O pasiune  -  Frumuseţea numărului unsprezece  -  Avocatul celui care a vrut să mă omoare  -  Înainte ca toate imaginile să dispară...  -  Dimineaţă târzie  -  În tren  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (II)  -  Novicele  -  ªarpele de aramă (I)  -  Text experimental  -  Inelul de platină  -  Soldatul  -  Nyprus  -  Hoţul de timp  -  Gânduri  -  Poveste cu un cui  -  Un moment nou sau Cădere în cap spre cerul liber  -  Conştiinţa împăcată  -  O scânteie într-un ocean de linişte  -  Criminali Umanitari  -  Tata, ceasul şi căpşunile  -  Luminile oraşului XIII  -  Atalia  -  Fata din vis  -  Poporul perfect  -  Virus de sticlă  -  Vânătoarea  -  Tocăniţa de ciuperci  -  În tren  -  Cu preţul morţii  -  Poetul cerşetor  -  Talent  -  Obsesia  -  Lumina de jad


Paznicul grădinii de piatră

Paznicul grădinii de piatră
  Lucian-Dragoş Bogdan
A tricky individualism
Not yet
Tears of a star
My values vs. yours II
My values vs. yours
varianta print

Lucian-Dragoş Bogdan



Publicat Marţi, 22 Octombrie 2002, ora 10:05

       Merg. Un picior înaintea celuilalt. Un pas, doi pasi, trei pasi...

      Nisipul scârtâie sub talpi. Singurul zgomot pe care-l pot auzi în afara respiratiei mele obosite.

      Merg. Un picior înaintea celuilalt. Un pas, doi pasi, trei pasi...

      As vrea sa pot uita tot cosmarul. Sa deschid ochii si sa rasuflu usurat. Sa râd.

      Sa râd?

      Ma privesc în oglinda prafuita si ma întreb daca buzele arse, gura cu colturile lasate - împietrite în obrajii uscati si imobili - se vor mai putea vreodata întinde într-un cât de palid zâmbet.

      Încerc s-o fac. E grotesc. Mai bine merg în continuare.

      Un picior înaintea celuilalt. Un pas, doi pasi, trei pasi...

      Nu e vis. Toata aceasta Apocalipsa e reala. Un cer negru ca taciunele noaptea, cenusiu-laptos ziua. Un sol ars, crapat, acoperit pe alocuri cu un nisip rosietic. Aici - locuri parasite, ruine; acolo - resturi carbonizate. Viata fara vlaga.

      Mai precis non-viata.

      O urma de planta târâtoare; doi sobolani napârliti si schilozi fugarindu-se în umbra unei stânci roase de ploaia acida.

      Da. Ploaie acida. Sa vezi picaturile vorace biciuind pamântul; sa îti umpli plamânii cu duhoarea aceea de sulf; sa auzi sfârâiturile acidului care loveste în rafale solul; sa îti simti pielea muscata de ploaie, carnea sfâsiata tot mai adânc. Un picur care navaleste dinspre epiderma spre oase.

      Corpul meu are destule urme ale acestei torturi.

      Am obosit. Nu mai merg. Picior lânga picior. Stau, stau, stau...

      Înghit doua comprimate. E singura hrana pe care mi-o pot permite; singura pe care stomacul meu o poate accepta. Desi, în definitiv, mai conteaza ce manânc? Oricum mor încet, secunda cu secunda, odata cu praful acesta radioactiv care mi se infiltreaza prin toti porii.

      Ma duc lânga o gramada de moloz si ma usurez. Elimin din mine toxine si, totusi, urina mea e cel mai curat lichid care exista pe suprafata Terrei la ora actuala.

      Puah!

      Îmi vine sa vomit.

      Merg din nou. Un picior înaintea celuilalt. Un pas, doi pasi, trei pasi...

      Ajung lânga o stânca si ma opresc.

      Ma asez. Un picior peste celalalt. Stau, stau, stau...

      Solul ars si uscat ma împunge cu duritatea lui aspra. Aerul mocirlos curge în jurul meu, încetosându-mi întreaga simtire. Pârâul din apropiere îsi susura înfundat namolul, îmbibând atmosfera cu mirosu-i fetid.

      Ma îmbratiseaza cu dragostea omenirii.

      Iar eu, înduiosat de aceasta tandrete satanica, scot pensula si încep sa pictez.

     

      Pamântul se întinde înainte. Brun-închis, acea culoare tare si rece, dar totusi atât de linistitoare. Brun-închis cu reflexii negre, caci negrul reprezinta misterul si ce altceva decât mister ascunde pamântul în sânul sau nemuritor si abisal. Misterul vietii, caci din tarâna ne-am nascut si în tarâna ne întoarcem. Misterul celor ce sunt, caci din pulberi se înalta totul si în pulberi se transforma când suna ceasul. El care e în afara spatiului, dar care a fost împartit în spatii mici si mari de minti nebune care mai apoi s-au luptat sa-si muste una alteia întinderile a ceva ce n-are întindere. El care e în afara timpului, dar care a fost silit sa vada nimicnicia curgerii timpului unora care au crezut ca pot pune pecetea trecutului si viitorului pe ceva ce nu are decât prezent. Pamântul moale, asemeni unei mângâieri duioase în prag de dimineata, sfarâmându-se în palma într-o infinitate de entitati unice si, totodata, fara individualitate. Pamântul care se apleaca umed sub oboseala unui pas, pamântul cu mirosul lui de viata fericita si vesnica.

      Într-o parte, curge pârâul. Apa care se strecoara prin pânza eternitatii, mereu si mereu, picatura cu picatura. Si totusi, cine vede picatura? Totul nu e decât o curgere indivizibila fragmentata înauntrul sau în miliarde de sclipiri de o clipa. O clipa vezi picatura si, în aceeasi clipa, vezi întreaga curgere. Apa, cu susurul ei mereu acelasi - datator de speranta - si niciodata altfel, caci apa nu stie ca bucuria trebuie sa fie însotita si de tristete. Apa, cu raceala ei prelingându-se prin trup ca un fior nelinistit si datator de energie, bucurându-se cu toata fiinta ca este si arcuindu-si tendoanele înghetate si vibrânde doar spre acest înteles. Apa limpede, cristalina, precum oglinda sufletului unui nou-nascut, aratându-se tuturor în deplinatatea existentei ei. Si totusi cine are curajul sa o înfrunte?

      Sus se afla cerul. Aerul. Idealul în multitudinea-i de chipuri caci cerul e perfectiunea si, cu toate acestea, el nu e niciodata acelasi. Aerul scuturându-si parfumul peste tot în jurul si în interiorul fiintarii. Aerul, tremurând sub atingerea calda si plina de grija a razelor de soare, arcuindu-se în valatuci de nori pe care tot el îi mâna cu puterea-i tandra si distrugatoare din zare în zare. Cerul azuriu, hipnotic; cerul înnorat si ploios, adunând tot raul din sine si rabufnind, purificându-se; cerul noptii, negru, sculptat cu stele, închizându-te în imensitatea constiintei a ceea ce esti. Rasaritul de soare, ca bucurie a fiecarei noi clipe, a prezentului; soarele iesind dintre nori, ca dovada a izbânzii în purificare; apusul de soare, cu binecuvântarea lui de culori, dând la sfârsit tot ce are mai bun caci e mereu multumit de ceea ce a fost si stie ca, întotdeauna, va exista un mâine; curcubeul, uniunea omului cu divinitatea; aurora boreala, capatul si mereu începutul unui altceva. O infinitate de existente cu o infinitate de forme si totusi, un singur Ego: aerul.

      Aerul, pamântul, apa; Tatal, Fiul si Sfântul Duh. Treimea universala, cadrul pe care se sprijina întregul. Cadrul care contine întregul.

      Si, pornit din fiinta mea, focul - al patrulea element - cel facut sa dea tuturor nastere si sa le mistuie în purificare pe toate, pentru a le da apoi din nou suflul vietii.

      Pictez apoi cum creste iarba. Verde, un verde crud plin de seva. Moale. Un pat al somnului naturii. Apoi un copac, strângând în radacinile-i viguroase inima pamântului, creste drept si plin de vlaga pâna îsi atinge frunzele si fructele pârguite desprinse din petalele catifelate ale florilor si din încatusarea protectoare a mugurilor.

      O floare îsi desface cupola argintie în soare colorând totul cu parfumul ei. Trupul mândru al copacului si vesmântul firav al florii se contopesc dând nastere pe câmpul înverzit. Ciuperci rusinoase cu umbrelute, muschi adormiti în drumul spre înalturi, tufisuri încâlcite scuturându-si scaietii, liane zapacite împleticindu-si pasii...

      Dar înca mai lipseste ceva.

      Si atunci pictez trilul unei pasari. O insecta îsi scârtâie preocupata graba, iar un animal îsi geme grav satisfactia existentei. Din apele stravezii pestii cu platose argintate îsi striga tacerea spre lume.

      Si peste toata aceasta binecuvântare vine noaptea. Tot freamatul se stinge în somnul fara griji. Doar eu adorm îndurerat caci stiu ca mâine, când soarele va încerca din nou sa strapunga cerul laptos, totul va fi disparut din nou.

     

     

     



     

      Un sarut racoros poposeste pe obrazul meu, trezindu-ma din visurile întunecate care-mi brazdeaza somnul. Deschid ochii si privirea mi se pierde în coroana regala a unui copac. Picaturi de roua îmi ling talpile obosite, strecurându-se timid prin iarba deasa.

      Simt din nou acel sarut si înteleg ca este vântul, strecurându-se sagalnic peste poiana. Ma ridic încet si nu-mi vine sa cred. Putin mai departe pârâul îsi cânta eternul sau refren lipsit de griji.

      N-am mai facut baie de o vesnicie.

      Ma dezbrac de hainele roase si pasesc timid în apa. Ma simt ca si cum as savârsi un sacrilegiu intrând cu fiinta mea murdara în lumina paradisului. Dar paradisul nu judeca pe nimeni si pârâul ma îmbratiseaza dragastos. Temerile mele se risipesc ca un fum si ma las contopit de întinderea lichida. Iar apa, fara a-si întrerupe calea-i fara odihna, îsi pastreaza o secunda din eternitatea sa si ma purifica.

      Nascut din nou, ies pe mal. Mi-e foame.

      Si atunci, într-un gest de abandonare de sine, ma întind pe pamântul reavan si sarut iarba...

      Când, în sfârsit satul, ma ridic am lacrimi în ochi. Îmi împreunez mâinile si, plin de cea mai sincera recunostinta, murmur:

      - Va multumesc!

      Natura îmi zâmbeste si apoi, într-o clipa de uitare, piere.

      Iar eu înteleg ca pictând pot recrea viata.

      Merg. Pasesc. Un pas simte iarba fosnind, un pas se scufunda în apa; un pas e un pas, dar e mereu diferit de alt pas.

      Solul ars defileaza monoton si sihastru pe lânga mine. Merg singur, bezmetic si fara tel, pe acest pamânt al nimanui. Un pamânt de care nimeni nu mai are nevoie. Nici macar creatorul lui.

      Sunt singur în nemarginirea de piatra. Daca macar tu ai fi cu mine poate ca as gasi descântecul acestui blestem.

      A trecut mult de când soarta cruda ne-a sfâsiat în doua pânza dragostei pe care aproape ca o tesusem în întregime. Si, cu toate acestea, fiinta ta straluceste la fel de puternic în inima mea, precum focurile nestinse de milenii din amintirea templelor lui Zarathustra.

      Atunci poate ca te-as putea recrea si pe tine, înfaptuind acelasi miracol ca acela de ieri! Si apoi, pas cu pas, ajutat de dragostea ta, as putea - pictând - sa aduc pamântul la viata.

      Ma opresc. Picior lânga picior. Stau, dar sunt gata sa zbor.

      Sa fie oare cu putinta sa înfaptuiesc acea visare?

      Un tremur aducator de ploaie scutura bolta, trezindu-ma la realitate. O iau din loc.

      Grabesc ritmul. Un picior înaintea celuilalt. Un pas-doi pasi-trei pasi...

      Gasesc o scobitura în stânca; intru si privesc cu atentie în jur. Am ajuns de fapt la o adevarata pestera. Linistit, ma asez încercând sa ma aranjez cât mai comod.

      Visul sperantei rabufneste din nou în inima mea si astfel, în timp ce cortina ploii acopera încetul cu încetul gura pesterii, încep din nou sa pictez.

     

      Valurile sidefii ale existentei se strâng în jurul noptii perene smulgându-i sâmburele vietii. Lacrima dorintei mele picura pe el desfacându-l în mii de petale. În mijlocul corolei de minuni înfloreste trupul tau, regina noptii din gradina fermecata.

      Culorile se amesteca si din zbuciumul lor rasare spre lume tabloul unei muzici nenascute. Întind mâna iar tu îti asezi în ea palma catifelata cu degete de printesa. Te apropii plutind de mine, învaluindu-ma în vraja parfumului tau oniric. Usoara ca o adiere, cealalta mâna îti coboara pe umarul meu.

      În îmbratisarea ta diafana ma înalt si eu si amândoi începem un dans fara nume, purtati de magia clipei la capatul timpului.

      Primi pasi sunt timizi, nesiguri. Trupurile noastre se tem, fiecare în însingurarea lui, dar o atingere efemera le dezlantuie în cunoasterea lor, contopindu.-le. Ne învârtim acum în spirale fara început si fara sfârsit, într-un ritm ametitor; suntem cochilia universului aruncând în jur, în miscarea-i fara seaman, semintele iubirii.

      La început a fost cuvântul; iar cuvântul era Dumnezeu...

      Te privesc în ochi si ma afund în abisurile întunecate. Misterul noptii lor ma atrage mai departe, tot mai departe...

      Hipnotizându-ma...

      Subjugându-ma...

      "Sunt al tau", sopteste eul care nu mai sunt eu. "Sunt al tau...", dar sirul vorbelor e oprit de sarutarea ta. Buzele umede si senzuale se închid peste ale mele, sorbindu-le seva, unindu-se cu ele. Încet, tandru...

      Apoi devorându-le. Dulceata lor aprinde flacarile mistuitoare ale pasiunii în trupul renascut, iar inima mi se preschimba într-un sloi de foc curgator.

      Cântul creste în intensitate, lovind cu fulgere ascutite eterul, adaugând mereu, multiplicând la nesfârsit.

      Te strâng mai tare în brate. Esti lânga mine, esti cu mine, esti parte din mine. Iubirea noastra arde ca o imensa sfera rosie.

      Suspini usor si atunci fiinta mea, cu simturile împinse dincolo de tot ceea ce este, te învârte si mai repede în caruselul pasiunii uitarii.

      Nu mai suntem nimic si totusi existam ca o senzatie intangibila a nefiintei.

      Suntem doar Iubire...

     

      Cântecul îsi stinge suflarea si nefiinta îsi curma miscarea.

      Stam întinsi în umbra clipei prezente. Capul tau gingas se sprijina pe pieptul pe care l-ai facut sa arda, iar pletele-ti stralucitoare îsi închid mantia curgerii lor de abanos peste covorul de fericire ce ne strajuieste.

      "Te iubesc", murmur.

      Te lipesti mai tare de mine.

      Timpul trece nenumit, nemasurat.

      "La infinit", îngân.

      Tu taci în continuare dar îmi acoperi delicat buzele cu palma. O ridici apoi încet coborându-mi-o lin pe frunte. Degetele-ti fine încep sa se plimbe de-a lungul cutelor pe care timpul le-a sapat în fiinta mea. Coboara apoi pe ochi, atingându-le conturul. Curbura urechilor se pleaca sub povara lor magica, iar întinderea obrajilor încearca sa le pastreze în îmbratisarea ei. Degetele aluneca apoi pe linia nasului, desfacându-se în dreptul narilor precum un fluviu ce saruta marea printr-o delta. Atingerea catifelata zaboveste asupra buzelor, unindu-se cu fiecare forma, încheindu-si ritualul pe culmea mândra a barbiei. Un balet mut, o opera monumentala si tacuta, ca si cum degetele tale ar fi dorit sa pastreze în simtirea lor întregul meu chip pentru a-l recrea din nou în vremuri fara sens.

      Întregu-mi trup, cutremurat de dansul sacru, se înfioara. "E cea mai frumoasa declaratie de dragoste...", soptesc.

      Tu nu spui nici acum nimic. Te privesc.

      Plângi. Si parca fiecare lacrima stoarce din tine o farâma de viata. Plângi. Un râu care cunoaste si tristetea în curgerea lui.

      Nu înteleg cruda lege decât când zaresc destinul adastând lânga noi. Se uita cu privirea-i fara ochi.

      Te strângi mai tare la pieptul meu.

      Mai face un pas. E lânga noi, dominându-ne cu înaltimea lui fara dimensiune.

      "Nu, nu mi-o poti lua din nou!" strig, încercând sa te apar.

      Sabia se ridica, rece, fara mila sau rautate, fara pasiune sau ura.

      Se ridica si coboara.

      Fara a spune ca e bine sau ca e rau.

      Golindu-ma de întreaga simtire.

     

      Stai pe nisipul de aur, cu talazurile sarutându-ti picioarele de zeita, cu soarele coborând spre asfintit închinându-ti-se. Te plimbi în umbra batrânei cetati, cu talpile goale pe piatra rece, cu statuile care te plâng cu lacrimile lor de muschi si iedera. Treci pe lânga pomii pârguiti, adunând flori pentru cununa ta de înger...

      Amagitoare visuri.

      Tu-n veci n-o sa mai treci.

     

     


     

      Ploaia refuza sa se opreasca. Chiar ma întreb daca nu vor începe în curând sa apara gauri în acoperisul de piatra.

      Bineînteles, e o idee stupida care-mi vine în lipsa de altceva. Lumea aceasta e un cimitir al ideilor. Exista doar amintirile, visurile si non-viata. Nu ai ce gândi.

      Am dormit câteva ore bune iar acum nu am nici o ocupatie. Nu pot iesi afara pe o vreme ca asta. Iar daca stau, îmi vin idei.

      Idei cu care nu am ce face.

      Ma ridic, iau lanterna în mâna si pornesc spre strafundurile pesterii. Merg asa, pret de câteva minute bune.

      Un picior înaintea celuilalt. Un pas, doi pasi, trei pasi...

      Exista totusi vreo diferenta între pasi?

      Lumina lanternei matura constiincioasa împrejurimile când - deodata - îngheata, dezvaluind un spectacol cutremurator. Locul e ticsit cu schelete, mari si mici, în cele mai diverse pozitii.

      Ma opresc. Picior lânga picior. Stau, stau, stau...

      Rememorez.

      ... Grupuri înspaimântate retragându-se pe unde puteau pentru a scapa de furia razboiului...

      Privesc: locul arata ca o tabara destul de bine organizata.

      Ex-tabara.

      Rememorez.

      ... Trupele de Cautare, masini de razboi formate din ucigasi fara inima, scormonind orice colt pentru a nu rata nici o fiinta...

      Razboiul.

      Fixez lanterna într-una din crapaturile peretelui si ma întind lânga piatra rece. Privirea mea rataceste undeva, dincolo de timp si spatiu, într-un cosmar de neuitat. Mecanic, întind mâna si apuc pensula. O las câteva secunde suspendata în aer apoi o cobor si, ca într-o transa, încep sa pictez.

     

      Trupurile învesmântate în uniforme kaki se deplaseaza mute, rostogolindu-si clipele spre crematoriul nemilos al razboiului. Carne pentru moarte.

      Mecanismul perfect al armatei, creat sa apere binele prin rau. Furnici fara gânduri, dirijate de mintea pervertita a câtorva alienati; politicieni si conducatori militari ascunsi în carapacele lor, urlându-si adevarul veninos, trimitând în iad sufletele celor care n-au stiut la ce foloseste carapacea.

      Razboiul. Creatia unor oameni care s-au separat fara a avea o alta diferenta decât boala lor, a unor oameni care au împartit un Pamânt care e acelasi pentru toti.

      Dar asta nu conteaza. Soldatii marsaluiesc tacuti iar eu pictez în urma lor noi si noi trupuri. Un cadru monoton.

      Iar eu m-am saturat de monotonie.

      Si atunci o sfarâm în mii de cioburi; o împrastiu în lumina si sunet. Frumusetea unei explozii care învie prin moarte moartea celor care erau vii.

      E lumina. E fum. E zgomot. E miscare.

      E o petrecere a absurdului.

      Le creionez rapid trasaturile crispate, fetele asudate, ochii înspaimântati. Se privesc împietriti, fiecare cu degetul pe tragaci. Fiecare vrea sa ramâna în viata, stiind ca celalalt îi e dusman. Îi e dusman fiindca altcineva, care gândeste pentru el, i-a spus asa. Nici unul nu stie ca asta e singura diferenta dintre ei.

      Singura diferenta.

      Pe amândoi îi asteapta acasa niste suflete, rugându-se lui Dumnezeu sa-i tina în viata si sa-i ajute sa se întoarca. Amândoi iubesc viata si frumosul. Amândoi ascund câte o comoara în suflet.

      Amândoi sunt oameni.

      Si poate ca atunci când s-au întâlnit, daca nu le-ar fi spus cineva ca sunt dusmani, ar fi fost cei mai buni prieteni din lume.

      Dar ei nu stiu nimic din toate acestea si trag. Iar gândurile ramân tot nerostite caci unul le-a înteles, dar prea târziu, iar celalalt nu stie ca trebuie rostite.

      Departe, în lumina palida a unei case, un suflet de mama plânge pentru ceea ce n-a aflat decât de la inima.

     

      De ce plângi tu maicuta? Ca ti-a murit baiatul?

      Nu sta-mpotriva sortii, asa i-a fost lui datul

      sa-si piarda fragezimea sub talpi de cizme brune,

      statuie peste vreme: "Soldatul fara nume".

      Dar ce conteaza asta? Gândeste-te la bine

      caci si-a jertfit fiinta ferindu-te pe tine.

      Fii mândra deci acuma si uita-a ta durere.

      "Si-a dat viata Tarii!" - cu asta jalea piere.

      De ce esti egoista si plângi a lui fiinta

      ce n-apuca în viata s-arate-a ei putinta,

      caci primaveri destule buchetul n-adunase

      sa afle ce-s în lume fuioare luminoase?

      El pentru-a Tarii viata si faima s-a pierdut;

      au nu pentru acestea tu pruncul ti-ai nascut?

      Nu simti virtuti în tine, nu inima-ti tresalta

      când stii ca dat-a Tarii un munte, sat sau balta?

      Si nu-i patriotismul, punând pe rane miere,

      caci Tara-i iar întreaga fiindca baiatu-ti piere?

      Nu? Nu-ntelegi nimica? De ce îti spun eu asta?!?

      Hmm... Stai atunci acolo si plângi mereu, ca proasta!

     

      Cel ramas în viata pleaca mai departe, calcând peste floarea vietii, negasind clipa în care sa rosteasca Gândul. Pâna când, prins în zborul sau haotic precum o pasare fara tel, cade cu aripa frânta si e închis într-o colivie cu gratii de ne-speranta.

      Un lagar.

      Tortura unui spirit deja infirm, zdrobit sub talpile cauciucate ale ignorantei, stors de tot si de toate sub biciul umilirii. Întreaga fiinta strânsa în camasa de otel a sclaviei.

      Sub lacrimile însângerate ale apusului strigatul celor ce înca nu au înteles miscarea Rotii - dar îsi vor înapoi sufletele schingiuite - strapunge portile cerului:

      "Tatal nostru care esti în ceruri! Sfinteasca-se numele tau; vie împaratia ta; faca-se voia ta, precum în cer asa si pe pamânt. Pâinea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi; si ne iarta noua pacatele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri; si nu ne duce pe noi în ispita, ci ne izbaveste de cel rau. Caci a ta este împaratia si puterea si slava în veci. Amin!"

      Dar Dumnezeu ramâne mut. Îndurerat, masca a suferintei unei iubiri smulse prea devreme de la sânul celui ce o daruise, el îsi plimba pasii rataciti pe sub straja maslinilor din Ghetsimani. Iar peste inima zdrobita vor curge ani dupa ani, fara sprijin, fara a putea sti vreodata De Ce.

      Si, în timp ce Dumnezeu îsi ridica mâna de pe lume pentru a-si sterge lacrimile, moartea îsi casca gura de pierzanie mai mare, tot mai mare...

      Egali în ceasul începutului si sfârsitului, cei ce au cladit granitele le darâma. Dar totul vine prea târziu. Cuvintele fara sens se amesteca într-un ultim vârtej, sorbite de strafunduri; crestini, mahomedani, budisti, iudei, hindusi, confucianisti, zoroastrieni si taoisti...; americani, rusi, japonezi, englezi, arabi, evrei, chinezi, germani, italieni, francezi, spanioli, indieni si portughezi...

      Albi. Galbeni. Negri. Rosii. Bruni.

      Scurgându-se ceas cu ceas în eternitate.

      Un cutremur gigantic îsi scuipa limba de foc arzând totul în neant, topind viata cu atingerea nimicului.

      Si nu va mai fi nimeni care sa-si aminteasca.

      În afara de mine: eu, omul care moare afara si înauntru, clipa de clipa.

      Si nu va mai fi nimeni.

      Care, de ce, si-ar mai aminti.

     

     

     


     

      Merg. Un picior înaintea celuilalt. Un pas, doi pasi, trei pasi...

      La gura acelei pesteri, în care am facut din nou sa rasara sânge si lacrimi, am pravalit un bolovan pentru ca ororile ce-au fost odata sa nu iasa din nou în lume.

      La gura tunelului amintirilor n-am reusit însa sa pun nimic. Imaginea atât de vie si de cruda a razboiului mi-a scuturat si ultimele corzi de sensibilitate.

      Merg. Un picior înaintea celuilalt. Un pas, doi pasi, trei pasi...

      O clipa am crezut ca - prin puterea penei mele fermecate - voi reusi sa dau nastere iarasi vietii. Dar munca aceea, care la început parea usoara - caci ce trebuia sa fac altceva decât sa-mi las amintirile sa iasa la lumina? - s-a dovedit a fi mult peste puterile mele. M-am prabusit sub loviturile pline de ura ale trecutului care mi-au golit sufletul si mi-au dezradacinat gândul.

      Merg. Un picior înaintea celuilalt. Un pas, doi pasi, trei pasi...

      Am vrut sa fiu al doilea Ghilgames, dar arca mea s-a dovedit prea subreda si s-a sfarâmat, aruncându-ma în valuri.

      Am dat gres, iar acum traiesc din nou mecanic, târându-mi existenta, privit cu ochi de fiara de desertul dimprejur care-mi asteapta stârvul.

      Merg.

      Am avut o speranta dar si aceea s-a naruit.

      Un picior înaintea celuilalt.

      Acum nimic nu mai are sens. Absolut nimic.

      Un pas, doi pasi, trei pasi...

      Vreau sa mor.

      - VREAU SA MOR! strig si suflul meu cuprinde întreg pamântul, rascolind grotele mucegaite, tulburând apele intoxicate, scuturând cerul surd.

      Sa mor, sa uit totul; sa scap de acest prezent de piatra.

      - Vreau sa mor! rostesc raspicat.

      - De ce? aud o voce calma.

      Ma opresc. Picior lânga picior. Stau, stau, stau...

      Privesc în jur.

      Sta pe o piatra, linistit si tacut, învesmântat într-o pânza prafuita. E un barbat tânar si, în ciuda atitudinii blânde, are niste ochi extrem de vii.

      E o alta fiinta vie.

      - Ce faci aici?

      Întrebarea mi-a scapat aproape fara voie.

      - Te astept pe tine, zâmbeste.

      Ramân o clipa descumpanit. E cel mai ilogic raspuns pe care mi-l putea da.

      - Cum adica?!?

      Zâmbetul i se întinde si mai mult pe sub mustata îngrijita. Ridica sagalnic din umeri.

      - Dar cine esti tu? insist, întelegând ca nu-mi va raspunde la cealalta întrebare.

      - Iisus, raspunde fara ezitare.

      Pentru a doua oara sunt descumpanit. Într-un târziu izbucnesc în râs.

      - Daca esti într-adevar Iisus, sa stii ca ai venit prea târziu! îl zeflemisesc.

      - Am venit când trebuia.

      Acelasi ton calm, hotarât, natural. Îsi bate oare joc de mine?

      Îl privesc mai atent.

      - De fapt chiar semeni cu Iisus...! murmur.

      Se uita în ochii mei si zâmbeste. Acelasi zâmbet, de copil care a facut o pozna.

      În conditii normale m-as enerva pe cineva care s-ar tot juca asa cu mine, dar el emana atâta liniste încât nu pot simti furie. Doar un fel de mirare dezorientata.

      - Si cum m-as putea convinge ca nu minti? îmi revin în cele din urma.

      Tace în continuare, dar înca nu si-a desprins privirea din ochii mei. Ma lasa, fara urma de împotrivire, sa cercetez ce se afla în spatele acelei priviri. O fac si...

      Tot Liniste.

      În definitiv as putea la fel de bine sa-l cred - chiar daca e adevarat sau nu -caci n-am nimic de pierdut.

      Ma hotarasc din nou sa vorbesc.

      - Bine. Sa zicem ca esti Iisus. Ce cauti aici?

      - Vreau sa-mi fii apostol.

      Pufnesc din nou în râs. Hotarât lucru, omul din fata mea e plin de poante.

      - De ce eu? întreb candid.

      - De ce nu?

      - Asta nu-i un raspuns, ripostez.

      - E un raspuns la fel de bun ca oricare altul.

      - Care altul? ma prind în jocul lui.

      Se ridica parca fara chef si se îndeparteaza de mine. În cele din urma se opreste, cu mâinile în sold, scrutând departarile.

      - Ce-i? îi întrerup timid însingurarea.

      - Nu vad pe nimeni altcineva care mi-ar putea fi apostol.

      Distrus - pentru a câta oara? - de naturaletea lui, ma las sa cad pe pamânt.

      - Si ce vrei sa ma înveti?

      Se întoarce încet si-si reia locul pe piatra.

      - Ce vrei sa stii?

      - Totul! glumesc, încercând sa-l prind - macar acum - în cursa.

      Îsi scutura sandaua, ia un graunte de nisip si mi-l întinde.

      - Poftim; învata-l.

      Felul sau de a fi si de a vorbi loveste surd într-un zid ascuns adânc în mine, fara însa a reusi sa-l darâme.

      Înciudat, iau grauntele de nisip si încep sa-l studiez. Stau asa pret de vreo doua ceasuri, dar Iisus tot nu se plictiseste. Sta pe piatra cu privirea pierduta în micile vârtejuri de praf pe care le face vântul.

      Nervii, tociti deja de atâta vreme, cedeaza si sunt nevoit sa-mi ridic ochii si sa-mi mut atentia în alta parte.

      - Ai terminat? ma întreaba.

      - Vrei sa fiu înlocuitorul lui Iuda? Ca sa ai în total 12 apostoli?

      Pentru prima oara se încrunta usor.

      - De ce îi judeci pe altii înaintea ta?

      - Te-a vândut, nu? Toti stiu ca el e vinovat fata de tine.

      - Iuda m-a vândut; Petru s-a dezis de mine.

      Ma priveste din nou în ochi si îmi dau seama ca mi-a pus de fapt o întrebare.

      - Pai, pe Petru l-ai... iertat! îngân eu, nu prea sigur.

      - Asta o zici de la tine sau ai auzit-o de la altii?

      Tac încurcat.

      - Atunci care-i raspunsul?

      Nu zice nimic si asta ma face sa mai reflectez asupra problemei. Încerc sa privesc lucrurile nu cum spune zidul din mine ci cum ma îndeamna suflul care l-a izbit adineauri.

      - Într-un fel nu e nici unul vinovat, caci amândoi si-au recunoscut greseala. Petru si-a rascumparat-o, în timp ce Iuda a fost prea slab si s-a spânzurat.

      Curios; nu simt nevoia sa trag nici o concluzie. Iar asta face zidul din mine sa se clatine putin.

      Iisus nu-mi zice nimic. Întinde mâna si-mi ia de la brâu pensula. O priveste putin, apoi mi-o pune între degete.

      - Picteaza, ma roaga.

      Vreau sa-l întreb daca are vreo preferinta dar pensula începe singura sa amestece culorile, trimitându-ma în caruselul altei lumi.

      Nisipul, multimea, nisipul, multimea...

      Un miel pascând linistit pe marea câmpie a dragostei. Vântul suflând goarna adunarii si ratacind graunte de nisip pe câmpia mielului.

      Graunte care încoltesc, facând sa rasara noi si noi fire de iarba.

      Dar vântul se usuca. Grauntele pierd din ele focul vietii, cel mereu nascator. Nisipul cade acum în ploaia disperarii acoperind oaza, sufocând-o.

      "Fugi, mielule, fugi! Cauta un loc unde sa scapi!"

      El sta. Sta cu zapada aurului murdar pe trupul sau de viata.

      Si moare.

      "Fugi, mielule!"

      Moare.

      "De ce nu fuge? De ce sta acolo, în ghearele mortii?"

      Ma priveste. Cu ochi blânzi si buni, de miel.

      Ma privesc si eu: sunt un graunte de nisip, pierdut în marea de graunte de nisip; un graunte care a pierdut focul.

      "Mielul nu poate fugi", îmi sopteste vântul cu o ultima unda de racoare în uscaciunea lui. "Nisipul trebuie sa duca mielul mai departe, iar mielul îl va transforma în iarba."

      Nisipul.

      Care acum e împotriva lui.

      "Cauta sa reaprinzi focul...", mai suiera vântul îndepartându-se, luând cu el tot nisipul si pravalindu-l în cascada peste miel.

      Tot nisipul în afara de un graunte.

      Eu.

      "Dar eu sunt prea mic", scâncesc. "Nu pot duce singur mielul!"

      Daca ar mai fi si celelalte graunte de nisip l-am putea duce. Dar un graunte, singur, nu poate.

      Palma blânda dar dureroasa a adevarului se pogoara asupra mea. Fiecare graunte trebuie sa reaprinda focul si sa încerce sa duca mielul, fara sa-i pese de ceea ce fac celelalte. În timp ar veni si alt graunte. Apoi altul.

      Apoi altul. Pâna când s-ar aduna toate grauntele. Atunci mielul ar fi dus de nisip si grauntele ar întelege ca duc mielul toate la un loc si fiecare în parte. Caci nisipul care are focul în el e totuna ca întreg si ca parte.

      La fel ca si apa.

      Dar nisipul nu stie sa învete de la apa.

      Totusi am ramas eu. Iar eu Stiu. Voi avea curajul sa reaprind focul? Caci focul da nastere, dar tot el distruge. Voi fi în stare, singur, sa-l stapânesc?

      Voi putea duce, singur, mielul?

      Voi reusi, singur?

     

      E seara în tablou. Un apus sângeriu de soare, zdrobit sub caderea fara de oprire a întunericului. În partea dreapta a frescei se afla Iisus, rastignit. La picioarele lui - umplând întreg pamântul din pictura - multimea îngenunchiata, plângându-si în hohote disperarea. În stânga doar doua trupuri se mai afla în picioare, unul cu privirea în pamânt, celalalt privind multimea.

      Iuda si Pilat.

      Iar noaptea acopera întreg cerul, caci nimeni nu mai priveste spre el. Nici macar Iisus.

      Cu capul încoronat cu spini cazut pe piept, mielul zace fara suflare.

     

      Apa curge în continuare, neobosita, facând ceea ce trebuie sa faca - picatura cu picatura si toata la un loc - trecând pe lânga grauntele ramas de nisip.

     

     

     


     

      Merg. Un picior înaintea celuilalt. Un pas, doi pasi, trei pasi...

      Totul e mort; chiar si cel venit sa salveze viata aflata pe marginea prapastiei. Dar nu eu sunt vinovat de asta. Iisus e mort acum cu adevarat, dar eu nu puteam face nimic.

      Asta este.

      Merg. Un picior înaintea celuilalt. Un pas, doi pasi, trei pasi...

      Dar, oare, n-am folosit de prea multe ori în viata scuza asta?

      Merg. Un picior înaintea celuilalt. Un pas, doi pasi, trei pasi...

      În mine se afla un pustiu imens - un gol - strajuit de un zid de piatra care închide în el...

      Care închide în el.

      În mine nu e decât piatra. La fel si afara. Zeci de sculpturi în piatra, privindu-ma mute si impersonale, reci si goi.

      O alta forma de arta. Ne-vie.

      Iau pensula si, din mers, îi dau viata.

     

      E sarbatoare. Mastile de carnaval se rotesc în jurul meu. Nimeni nu are nici o grija. Sau "nimanui nu-i pasa"? De fapt, cum ar putea avea vreo grija daca fetele stau ascunse în spatele hârtiilor poleite, multicolore? Caci cine poate numi fetele?

      Dar scoate-le la lumina si le vei vedea fugind, ascunzându-se ca sa nu le recunosti, sa nu stii ce boala ascund, fiecare în parte.

      Nimeni însa nu le da jos. Lumea râde, glumeste, danseaza pe muzica plina de veselie.

      O mâna coboara pe umarul meu.

      - Monsenior, de ce nu purtati masca? ma interpeleaza o voce placuta.

      Ma rasucesc si-l masor din cap pâna în picioare pe posesorul ei. E de înaltime medie si e îmbracat în costum de bufon.

      - N-am gasit, mormai. Si apoi am destule pe care ar trebui sa le dau jos...

      Ma priveste într-un fel ciudat.

      - Cine nu s-a saturat de mastile pe care le poarta? Tocmai de aceea îsi pune o alta - de hârtie - pe chip, ca sa le uite!

      - Nu-i decât o forma de amagire! zic plictisit si dau sa plec.

      Vocea lui, sireata si totusi plina de interes, ma tintuieste locului.

      - Si ziceti ca ati vrea sa încercati sa va aruncati mastile?

      Îl privesc din nou si caut sa descopar ce se ascunde sub chipul pictat cu alb.

      - Stiti vreo metoda?

      - Poate, bate el în retragere. Dar e un drum fara întoarcere.

      Stau în cumpana. Îmi amintesc cum am construit zidul; caramida cu caramida, piatra peste piatra, tot mai înalt si mai gros. Cum m-am înconjurat cu el si n-am mai putut uda gradina din jur.

      Iar gradina s-a uscat, transformându-se în piatra.

      Îmi amintesc cum am încercat sa ies din zid pictând, zburând spre ceruri. Dar, în timp, zidul m-a prins din nou în împietrirea lui.

      Iar eu n-am mai putut zbura altundeva decât în încaperile lui, pictându-le dupa voia mea.

      Pictându-le cu gol.

      Mi-l amintesc apoi pe El venind si lovind în zid, clatinându-l. Dorind sa-i dau o picatura de apa, caci în gradina pe care tot El mi-o lasase în paza nu se mai gasea asa ceva.

      Dar mi-a fost teama. Teama pentru ca stiam ca El ma poate învata, cu ajutorul apei, sa redescopar focul. Focul care ar fi darâmat zidul bucata cu bucata.

      Iar zidul însemna Obisnuinta si Siguranta.

      Mi-a fost teama si o clipa mai apoi a fost prea târziu; a cazut rapus de moartea desertului.

      Îmi duc mâna la ochi ca pentru a sterge amintirea cruda apoi ma întorc spre bufon. Poate ca, totusi, a sosit momentul; poate ca trebuie, în sfârsit, sa-mi platesc si datoria catre mine.

      - Vreau sa pasesc pe acest drum, rostesc.

      Bufonul coboara privirea si un zâmbet fugar trece ca o parere pe sub masca sa. Îmi face semn sa-l urmez. Iesim din marea sala a balului si pasim tacuti pe terasa. Ajungem la balustrada si el o încaleca.

      - Hai! zice.

      Privesc peste marginea de piatra si un nod mi se pune în gât.

      - Dar... nu e nimic în jurul cladirii! murmur. Doar golul...

      - Ti-e frica?

      Un om care se arunca în gol. "Un nebun" ar zice lumea. Un nebun, da, un om anormal. Sau, dimpotriva, un om normal? Un om care a avut curajul?

      - Ti-e frica? repeta el, parca nerabdator.

      - Nu! soptesc dupa câteva clipe de ezitare, închizând ochii.

      Sarim amândoi deodata.

     

      Când privesc din nou în jur, constat ca ne aflam în Nimic. Totul ramâne neschimbat.

      - De când trecem prin... prin... chestia asta?

      Ma priveste încurcat.

      - Vreau sa zic "cât timp a trecut"? îi explic.

      - Ce-i aia "timp"? întreaba el surprins.

      "Nu, nu începe si tu cu asa ceva!" Schimb subiectul.

      - Pâna când vom cadea?

      Iar e mirat. Pufnesc nervos.

      - Ei bine, da! Ce te uiti asa? Am pornit de undeva si vom ajunge altundeva. Vom parcurge un SPATIU!

      - Oare?!? comenteaza el retoric.

      - Cum adica "oare"? izbucnesc.

      - Mie mi se pare ca totul e acum si aici. Tie ti se pare cum vrei.

      Dupa tonul vocii îmi dau seama ca pentru el subiectul e încheiat. Îmi desprind privirea de pe chipul varuit si scrutez din nou Nimicul.

      Împietresc; în imensitatea dimprejur se contureaza un chip.

      - Uite-l pe Moise! exclam surprins.

      - E Krishna, mi-o reteaza bufonul.

      - Ba nu! Gresim amândoi. E Lao-Zi sau... sau... Confucius!?! Oricum e unul din cei doi chinezi...

      - E Zarathustra! intervine iarasi, sec, bufonul. Si Buddha.

      Îl privesc încruntat.

      - Cum vine asta "si"? Ori e unul, ori e celalalt!

      - Oare?!?

      Nu-l mai bag în seama caci acum vad clar chipul din fata mea.

      - Iisus. De asta sunt sigur! Chiar m-am întâlnit cu el...

      - Eu totusi continuu sa zic ca e Mohammed.

      - Cum adica "tu continui"? ma enervez. Înainte ai spus altceva!

      - Oare?!?

      De data asta chiar ca sunt gata sa-l pocnesc. Miscarea mea se opreste însa la jumatate caci din Nimic nu ma priveste altcineva decât chiar eu.

      - Nu mai înteleg nimic, bâigui.

      - Tii neaparat sa întelegi?

      Bufonul tot nu vrea sa taca. Dar, de fapt, de ce ar tacea? Daca are dreptate?

      Zidul geme ranit si o crapatura mica apare în pieptul sau de urias.

      Chipul ma hipnotizeaza, ma patrunde pâna la fiecare celula.

     

      Adast aici în marea-nsingurare cu gândurile sterpe si-mpietrite si gheata se întinde din a mea suflare spre zarile-n nimicuri marginite.

      Nimicul cânta-n linistea divina când lacrimi cad în palma marii-ntinse pe care doar o harpa mai suspina cercând s-aprinda sufletele stinse.

      Iar eu astept în fata usii-nchise cu zilele-mi trecute sparte pe podea caci pietrele din ziduri sunt prea strânse ca sa mai pot lasa ceva în urma mea.

      Dincolo de zid, pe nisipul uscat, trupurile zac fara viata.

      Trupul tau, iubito... Când nu sunt lânga tine nu ma plânge, caci aceeasi luna scânteiaza si acelasi vânt adie pentru amândoi, unindu-ne mereu. Dansam pe cupola unei flori, nimic nu ne desparte, suntem mereu unul cu altul, chiar daca nu ma vezi si nu te vad. Iubito! Sunt aici, lânga tine! Stai, nu pleca! Sunt aici...! Aici... dar e târziu.

      Trupul tau, învatatorule... Ai vrut sa salvezi lumina lumii în mine, prin mine. As da orice sa pot face ceva, dar sunt prea mic, prea slab. Nu pot singur. Nu stiu singur. Iarta-ma! As face orice pentru tine, dar asta era prea mult. Te rog, iarta-ma...! Iarta-ma... dar e târziu.

      Trupul tau, bufonule... Îti multumesc, prieten drag. Dar nu m-ai putut ajuta caci... e Sfârsitul. Sfârsitul unei povesti care a fost scrisa gresit. Care nici nu trebuia începuta. Iar daca pleci si tu din turnul meu de piatra închide usa în urma ta, caci nu mai astept pe nimeni. Nu mai poate veni nimeni. Ai încercat... dar e târziu.

      E Sfârsitul.

     

      Chipul închide ochii, scotând un ultim oftat.

      Apoi dispare în noapte.

      "Nu, nu se poate, ce-am facut? Bufonule, spune-mi ca Dumnezeu nu a murit! Spune-mi ca nu l-am lasat si pe el sa moara!"

      Dar nu e nimeni lânga mine.

      "Te rog, spune-mi ca Dumnezeu nu a murit! Spune-mi ca nu a murit! Vreau sa stiu!"

      - VREAU SA STIU!

      Dar nu e nimeni sa-mi spuna. Acum am ramas, într-adevar, numai eu.

      - Vreau sa stiu... Spune-mi ca n-a murit... Am nevoie sa-mi spui...

      Singur.

      - Trebuie sa stiu ca nu a murit...

      Lacrimile sparg în sfârsit zagazurile uscaciunii si încep sa plâng. Apa izbucneste navalnica în mine, înghitind pustiul, lovind înversunata zidul.

      Iar zidul urla de durere.

      Plâng, plâng si nu vreau sa ma opresc. Vreau sa plâng cât mai tare, vreau sa alung boala din trupul meu.

      Un val urias se pravaleste asupra turnului spargându-l în mii de bucati, transformându-l în ruina.

      Sa plâng tot mai tare!

      Înversunata, apa sapa pamântul adormit, zdrobind radacinile turnului pâna la ultima farâma a existentei sale.

      Dezgropând focul vietii.

      Durerea turnului iese din mine, prin mine, iar eu urlu si acest strigat de neîndurat sfarâma statuile si stâncile, învolbureaza apele, sparge podeaua cerului...

      Ramân asa, cu gura larg cascata, ascultând cum durerea se stinge în zare, pierzându-se în neant. Totul a fost distrus si rascolit pâna la semintele sale.

      Doar pensula a ramas pe jos, tacuta si stinghera; ea, prietenul devotat care m-a ajutat sa visez.

      Acum stiu ca nu ea e singura care poate da viata. Ea apartine unei forme de arta, una între multe. Forma de arta care ma ajuta pe mine sa vad dincolo de zid.

      Care, însa, putea doar sa-mi arate ce e dincolo, dar care nu putea sparge zidul. Caci si ea e tot o forma de amagire.

      Iar amagirea nu poate ridica decât pentru o clipa valul adevarului. Nu te poate duce singura dincolo.

      O iau gingas între degete, o înmoi în lumina si încep sa trag o linie. Pasesc atent, înainte - mereu înainte, tragând linia.

      Si nu ma opresc decât la infinit.

     

© Copyright Lucian-Dragoş Bogdan
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online