evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Fanfara municipală  -  Luminile oraşului  -  Bella. Moartea unui body-guard  -  Asura Ni, Drahan - I - Bolte de Crini  -  Nick  -  Orb  -  Nouăsprezece zile (II)  -  Stiinta si tehnica  -  Poveste cu un cui  -  Războiul  -  Novo Homo Sapiens  -  Gânduri  -  Povestire  -  Depozit.03  -  Alertă !  -  Amintirile unei lumi departe, departe de tot  -  Dacă ar fi fost să alegi altceva  -  Cum s-a născut Dumnezeu  -  Turnul de calcar  -  Zodia de apă - Niagara poetry  -  Delir  -  Icoana  -  Visul demiurgului  -  Puroi III  -  ªi atunci...  -  Cristerra  -  Lacul negru  -  Printre oameni  -  Învingătorul ia totul  -  În tren  -  Alfa şi Omega  -  Almateea  -  Pasul craiului de munte  -  Panica  -  Povestea (?) Pensionarului Incredul  -  Conştiinţa împăcată  -  Damnarea numelui  -  Ultimul Paradis  -  Atingeri sensibile  -  Talent  -  Drum bun  -  Dialog cu Ion Luca Caragiale  -  Poveste cu un zmeu  -  Zori  -  Halucinaţie  -  Cap de listă  -  Portiţa  -  Ultima frunză  -  Jocul Zeilor (III)  -  Timpul


Visând cu ochiul deschis

v|54n6 q 0k|u1 635k|5

Bogdan Gheorghiu



Publicat Duminică, 27 Octombrie 2002, ora 10:05

      N-am bani. De o luna de zile ma chinui sa ies din datorii, sa scot bani din tranzactii marunte cu orice se poate vinde la negru. Si ma tem ca n-am decât sa ma duc la Sapca si sa-i cer pleoapa înapoi. Sau bani de una noua.

      Se fac trei saptamâni de când merg prin oras cu o pleoapa lipsa. Tipii duri de prin baruri au început sa-mi zica Ochi, între ei. Niciodata în fata. Încep sa cred ca le e frica. Mi-am facut destui prieteni.

      Îmi place sa le spun, în sinea mea, prieteni de-un singur ochi. Prieteni pe dracu. Tot felul de tipi dubiosi, ratati care dorm pe acoperisuri. Astora stiu ca le e frica. Si multi din ei ar face orice ca sa nu-i privesc fix, în ochii lor tremurând de spaima.

      Mi-am dat toti banii câstigati la poker pe o pusca dubla cu repetitie, cam greu de ascuns sub haina. O mantie neagra, de ploaie, si pusca asta. În White City nu ploua niciodata.

      Mâine o sa-i bag lu Sapca pe gât povestea mea cu doua tevi, în fata oamenilor lui pârliti la creier de Chip-Chop si Bloody Mary, prietenii mei de-un singur ochi. Daca-mi iese treaba, si ma aleg cu o pleoapa organica, perfect functionala, pe ochiul stâng, pot sa-mi iau adio de la Chip, Mary si restul. Macar s-o fac în stil mare.

     

      O musca. Sau mai degraba un cap de leu. Nu, e totusi insecta. Una cu aripile strânse pe lânga corp. Si lânga ea, trasata artistic pe varul crapat, Lisa. Asa i-am zis mereu, de când a început sa cada varul acum un an.

      Lisa îmi zâmbeste nevinovat în timp ce muzica adaptiva din sufragerie trece treptat pe un solo lent, albastru, de saxofon. N-am cumparat ultimul upgrade, ala care face versuri la minut. Astept sa-l bage pe piata Chip, la un sfert de pret. Cu reducere, daca esti de-al casei.

      Trei batai în usa. Tobe.

      Înca trei batai, si un tip strigând de afara. Numele meu printre alte câteva cuvinte, saxofonul disparând treptat în surdina, pe fondul unui Moog în stil vechi House.

      Cheie. O cheie descuind usa, reluata de sistemul muzical NeuMod cu toba dinainte, repetându-se, muscând bucati din urma chipului Lisei, pe care abia apucasem sa mi-l construiesc, transformându-l într-o simpla pata de var scorojit pe tavan.

      Râs diabolic cu fata nerasa. Cu sapca. De fapt cu Sapca.

      Pusca mea cu doua tevi, de pe masa, îmi închide ochiul stâng.

      -Hai, smechere. Urmatoarea. Mie nu-mi mai trebuie. Da-i trebuie lui. Hai, arunc-un ochi la el.

      Teava se ridica, si saxofonul abia daca se mai aude. Lisa zâmbeste din nou în timp ce îmi frec ochiul drept.

      Usa e închisa. Tipii nicaieri, pusca pe masa. Pleoapa mea stânga la Sapca, în cartierul vecin, dreapta la locul ei. Ale dracu vise. Ceasul arata 03:45. N-am apa. Strivesc reflex un gândac pe podeaua ruginita din baie si ma duc la loc în pat, sa ma culc. Orice-ar fi.

     

      Chip e acolo unde a fost, cred, dintotdeauna, dupa acelasi colt împutit de bloc, jucând de unul singur. Nu stiu ce joaca, si nici nu ma intereseaza.

      -Chip!

      Se uita mereu în gol, cam înspre peretele cu grafitti de vizavi.

      -Slaut ma omule, zi si tu ceva.

      Îi flutur degeaba mâna prin fata ochilor. Era de asteptat sa n-aiba jocul setat pe semi-trasparenta. Nici eu n-as face-o.

      -Secunde si clape cu gaj.

      Clipeste de câteva ori, sec, si înca o data, mai putin sec.

      -Pfiu! Da stiu ca le ai. Faci omu sa nu-ti mai spuna nimic. Pai de-aia-ti zic eu parola mea, ma, ca sa ma întrerupi din

      -Scuteste-ma!

      Ezita.

      -Mark, parola depaseste limita maxima de caractere, pricepe! Daca e s-o schimb tre sa iau iar de la cap toata porcaria aia de reasamblare. Pun pariu ca Osiris ala schimba sistemu de protectie când îi vine. Mai încâlceste un pic liniile, si

      -Stiu ca n-are nimeni cum sa-ti nimereasca parola aia, da nu ma intereseaza. La fel cum nu ma intereseaza cât de important era ce jucai tu acolo.

      -Nu jucam!

      -Da atunci de ce n-aveai trasparenta pusa?

      -Ca sa n-ocupe memorie, d-aia. Tocmai pârleam creieru unuia care-a încercat sa

      -Nici asta.

      -Ce nici asta ?

      -Nici asta nu ma intereseaza. Nici pe cine pârleai, nici cât ai reusit, si nici câte zile o sa stea ala-n spital, cu ce sechele o sa ramâna, daca o sa mai ramâna. Ma intereseaza alceva.

      Stiu ca e de ajuns sa-l privesc fix, si asta e exact ceea ce fac. Parca ar vrea sa faca un pas în spate. N-are unde. E lipit de zid, si eu as putea sa-l apuc de umeri si sa-l zgâltâi, ca sa fiu si mai convingator. Nu e înca nevoie.

      Iar ezita.

      -Ce? Ce te intereseaza?

      -Trei creiere. Ai de pârlit trei creiere, mâine la cinci dup-amiaza.

      -Ai luat-o razna?

      -Nu stiu. Si apropo de ce ma intereseaza, am impresia ca pe tine n-ar prea fi cazu sa te intereseze dac-am luat-o razna sau nu.

      Poate daca pun niste bani la bataie sa zicem o suta.

      -Mai mult. Nu pârlesc trei shield-uri la o suta de parai.

      -Ba da, Chip.

      Mâinile mele i se înfig în brate, si ochii au început deja sa-i tremure. Nu mi l-as fi imaginat pe Chip asa.

      -B-b-bine Bine. Mâine la trei.

      -Sigur?

      -Sigur, sefu. Sigur. Sa mor io, sefu.

      Gata cu convingerea. Momentan.

      -Ce creiere? Ale cui ?

      -Trei din baietii lu Sapca.

      -Hopa

      -Ce? Sa n-aud ca

      -Nu! Nu-i vorba. Altu-i baiu. Mary.

      -Zi. Ce-i cu Mary.

      -N-ar trebui sa zic treaba asta. Mary ti-a intrat în creier azi-noapte, ti-a spart scutu când visai si a aflat o chestie Mi-a zis dimineata. Ca ai o pusca, si ca vrei sa te iei de Sapca. Zicea ca n-o sa te lase. Ca stie cu cine ai de gând sa lucrezi. A zis si de mine. A mai însirat câtiva. Cica vroia sa-i spuna lu Sacpa sa ne faca felu. Tie si noua, astora care-am fi-n stare sa te-ajutam. Si mie, daca nu ma dau de partea ei. Am zis ca nu. Acu.

      Parca tocmai mi-a dat cineva un pumn în gura. Mai lipseste sa-mi puna o oglinda în fata.

      De data asta eu ezit.

      -Acu ce?

      -Acu e moarta. Am pârlit-o de tot. Si n-a apucat sa toarne nimic.

      Iata si oglinda.

      -La dracu.

      -Stiu, sefu, era cum sa zic

      -Nu-i asta. Nu-i vorba cum era. E vorba ca si cu ea-mi ziceam c-o sa lucrez la treaba asta. Tu trei, ea patru.

      Pe fata lui Chip trecu o urma de rautate.

      -Nu c-as fi avut încredere mai mare. Da ea avea mai multa memorie volatila.

      Oftez si ma gândesc ce sa fac mai departe. Adevarul e ca aveam încredere mai mare în Mary. Si-mi venea tare greu sa vorbesc la timpul trecut. Poate ca Bloody Mary îmi era mai mult decât o prietena de-un singur ochi.

      N-am decât sa dau totul uitarii, si sa ma cuibaresc în ploaia ce va spala, pâna ajung acasa, si ultimele resturi.

      În seara asta merg pe jos.

     

      Chipul lui Mary se dizolva treptat pe fondul tavanului alb, si vocea ce spune Buna dimineata nu e a ei. Încerc sa revin la Lisa. Prima dimineata fara soare din ultima vreme. Cred ca li s-a defectat astora scutul si a trecut singur pe chestia aia de se cheama aparare împotriva luminii oribtoare. E gândita pentru razboi, dar se mai întâmpla sa o ia razna.

      Cascând, scutur din mers cutia cu cafea. E goala. O arunc la gunoi si pornesc sistemul NeuMod.

      Neural Modulation. Singurul sistem audio din lume care, cu ajutorul uni server înregistrat, se adapteaza activ la

      Sar introducerea si dau volumul un pic mai tare, pe fond transparent, din baie.

      Nici nu mai tin minte când am oprit muzica asta-noapte. M-oi fi trezit din somn, nu mai stiu. Nu conteaza.

      Apa vine încet, cu un zgomot specific, sfredelind parca teava pe dinauntru. Capacul WC-ului se închide lent în timp ce eu ma chinui sa pornesc chiuveta. I-a sarit butonul, si trebuie sa fac manual contactul.

      Alea neuro costa prea mult. Si nu merita.

      Interfata de mesaje apare pe fond transparent. Chestia asta ma scoate din pepeni. Începe sa ma doara capul de câte ori îmi vine un mesaj trimis ca urgent, si nu ma lasa pâna nu-l citesc. Cred ca-i scot optiunea asta. N-am chef sa ma ia durerea de cap la toate pocariile lui Chip.

      Am gasit o oferta. Un tip care stie sa puna pleoape, cu acte-n regula. Platesc eu tot în locu tau daca ma ajuti cu o chestie. Vino repede la mine-n bloc.

      Ma întind în pat si încerc sa ma relaxez. E greu, chiar si fara durere. E al naibii de greu. Si Mary ma priveste cu repros de pe tavan.

     

      În hainele lui albe si negre, de provenienta destul de obscura, Adam arata ca o mostra perfecta de kitsch ambulant. Plimbându-se aiurea prin V City, fara un scop anume, cu filosofia vietii sociale spargându-se în aschii mici la capatul vreunei stradute înguste si întunecoase, a ajuns în Cloaca.

      Cloaca nu e un bar. Nu e o sala de jocuri. E un bazar. Bazarul de mahala din al orasului. Mecca micilor bisnitari, a dealerilor de senzatii si a hackerilor decazuti. O platforma de beton, prevazuta doar cu mici terminale publice din loc în loc, montate clandestin. Mirosul amestecat de transpiratie si plastic încins. Un labirint de paturi si tarabe joase, cu o singura iesire.

      Ma simt cel putin ciudat în pielea lui Adam, facând slalom printre trupurile sutelor de vânzatori, evadând catre singurul loc de care stiu ca ar trebui sa ma feresc. Iesirea, un colt întunecos, sub un mic tavan de lemn. Cândva, acolo era ghiseul încasatorului. Pe vremea când iesirea din Cloaca era intrarea pe un stadion de amatori. Prea putin public, n-au avut bani sa-l tina.

      Si când ma gândesc ca stiu toate astea, ca Adam le stie pentru mine. Si ca totul e generat aleatoriu, ca totul a fost în mintea mea, poate fara sa stiu.

      Încet, pas cu pas, întunericul ma trage spre el. În urma mea, câtiva tipi cu mostre de implanturi îsi schimba pozitia. Aud declicul picioarelor.

      Betonul încins pute a pisat, si lumina din vârful unui zgârie-nori îsi bate joc de mine, departe, în zare.

      -Un bilet la meci?

      Dupa voce, tipa se potriveste perfect cu locul asta. Are accentul cuiva cu creierul prea upgradat.

      -Cine joaca? întreb.

      Râde fals. Simt ca nu e râsul ei.

      -Adam cu Sapca, înca n-ai aflat?

      Din întuneric, ochii gri ma privesc în zeflemea. Încet, într-un mic con de lumina, vad chipul ei inocent tradânt o urma de vina prost mascata.

      Lisa. Ultima mea Lisa, cea din noaptea cu mesajul lui Chip.

      E singurul lucru pe care stiam ca softul o sa-l ia din capul meu, si singura persoana pe care nu as fi crezut ca o sa o gasesc aici.

      -Si pentru meciul asta, Adam, mi-am luat si eu bilet.

      -Iar?

      Lisa râde din nou, la fel de fals, cu râsul aspirat, scurt, al lui Mary.

      -Poate. Cum vrei tu.

      Interfata transparenta ma anunta ca tocmai a stocat o noua adresa de NeuSim.

      -Daca o sa ai nevoie.

      În timp ce ea se îndeparteaza, îmi dau seama ca nu pot clipi din ochiul stâng.

     

      Stau iar în pat. Patul lui Adam seamana bine cu al meu. Si camera. Numai ca e fara Lisa.

      Afara, soarele straluceste din plin. A trecut prima mea noapte în virtual.

      E destul de târziu, si ma tem ca dincolo e chiar seara. Asta daca timpul s-a scurs la fel de la conectare. Mi-e prea lene sa ma ridic, si lipsa Lisei de pe tavan ma face sa intru în meniu, sa selectez noua adresa. Pacat ca am mereu în colt butonul ala de deconectare. NeuSim-ul intra imediat, un spatiu gol cu o podea neagra. Lisa zâmbeste vag.

      -Deci, înca mai ai nevoie de ajutor, sa înteleg?

      -Poate. Depinde.

      -Depinde de ce?

      -Mai bine zis, depinde de cine?

      -Adica da.

      Butonul de deconectare nu mai e acolo. A disparut între timp, probabil.

      -Vreau sa zic ca nu, momentan. Nu de asta am pornit simularea.

      -Atunci de ce?

      -Sincer, fiindca tocmai m-am trezit si n-am chef de mare lucru. Si ca sa te întreb cine esti.

      Sta câteva secunde pe gânduri, încât încep sa cred ca e o problema de retea.

      -Sub ce nume ai salvat adresa NS?

      -Lisa/Mary.

      -Ei bine atunci asta sunt.

      -Care asta?

      -Lisa/Mary.

      NeuSimul se închide, din nou vad tavanul scorojit fara înteles prin panourile interfetei. Lisa mi-a scos butonul rapid de deconectare. Caut optiunea prin meniuri în timp ce îmi frec obsesiv ochiul drept.

     

      E rândul lui Chip. Tavanul vechi, Lisa, amintirea stocata, vocea ei falsa si râsul lui Mary, dupa fiecare colt, în fiecare urma de soapte reflectate de pe zidurile curtii interioare. Chip sta în fund, ascultând pasi. Asteptând pasi.

      -Chip?

      Se fâstâceste în directia mea, de parca ar iesi fortat dintr-un joc sau asa ceva.

      -Nu te mai prefa. Da banii.

      -Heh. Asa repede, Mark? Unde e NS-u?

      -La mine-n cap.

      -Da-l.

      -Ca daca nu?

      -Ca daca nu, îl iau eu. Si n-ai decât sa visezi la pleoapa.

      O privire de-un singur ochi are mereu efect.

      -Bine, bine, uite banii.

      Câteodata ma gândesc ca Chip are o sensibilitate aparte la privire. Parca îl doare când te uiti la el. Si parca de-asta îi plac asa mult interfetele opace.

      Se ridica si baga cu grija mâna sub fund, de unde scoate o cutiuta cilindrica.

      -Trei bucati de o mie, pe stil vechi. Tipu vrea sa se vada ca-i om cinstit.

      -Tu nu?

      Pasesc spre el calculat. Ar putea sa dea drumul unui crashield opac, sa scape de pasi, de priviri, sa-mi ia banii si sa fuga. Sa fuga cu spatele. N-o face fiindca îi e teama. De el. De mine. De tot ce m-a învatat.

      -Aaa... aa, ba da. Ba da, sefu. Ba da.

      Repeta obsesiv, în soapta, ba da. Când îmi zice sefu si începe sa repete pot sa fac ce vreau cu el.

      -Da-i.

      -Ba-da. Ba-da. Ba...

      -Da banii!

      -Ba... aaa.... sefu.... da, banii. Da.

      Cilindrul e cald, si capacul sigilat. N-a umblat la el.

      Trei bare lungi, de metal. Nu-mi plac banii vechi. Nu-mi place ca o mie de parai stau stocati pe o bara de cinci centimetri, undeva într-un buzunar lateral, la îndemâna oricarui drogat fugarit.

      Nici lui Chip nu-i plac. El e alt gen de drogat fugarit. E fugarit pe magistralele invizibile ale lui Osiris, si drogul lui e Reteaua. Fura credite ca sa traiasca, si nu-i place s-o faca.

      Înregistrarea NS pleaca spre el, îl vad asteptând calm, si derulez invers. Cu trei ani în urma. Nu-l cunosteam, si nu ma interesa meseria lui. Cu trei ani în urma, când în cartier a venit un tip cu valiza si gorile. Cautatorul de talente. Trebuia sa stii sa faci ceva, si sa stii bine. Eu nu stiam. Poate ca Chip n-a aflat. Nici Mary. Sau poate ca n-au vrut sa mearga cu turma. Nici Sapca n-a vrut. Nici el n-avea cum sa iasa de aici...

      Transferul e gata. Digitizez banii, iar Chip da din cap, întorcându-mi spatele, plonjând catre undele subtile din aerul împutit al gangurilor în care îl vad adâncindu-se.

     

      Digitizarea banilor cere efort. Am terminat, si rândurile ordonate de oameni ma trag dupa ele pe strazi, orbeste, în jos. Statia de HVuri pute, iar undeva în amestecul de mirosuri si imagini întrezaresc coltul de bazar, si pe Lisa. Pe Lisa/Mary.

      Pe cinci parai închiriez cel mai prost HV din statie, cu destinatia automata de pe pozitia opt. Acolo mi-a lasat Chip adresa tipului cu pleoapa.

      Pe traseu îmi verific adresele NeuSim stocate, sterg câteva, si redenumesc una singura. Bloody Mary. Am uitat s-o sterg când trebuia. Îmi arunc singur praf în ochi, si o dilema personala cu iz patologic.

      Ies din interfata, adresa ramâne pe retina cu noul nume: Lisa/Mary.

     

      Un tip trece cu ochii închisi pe straduta scurta, putrezita. HV-ul cu vopseaua în mare parte cazuta e nevoit sa scada viteza si sa-l ocoleasca. La parterul blocurilor mari, sub ferestrele sparte si în fata usilor, câtiva drogati dau din cap în mirosul de stârv si transpiratie.

      Undeva în cartierul asta ar trebui sa gasesc un panou luminos, UNIMOD. Ar trebui. Singurul panou e în capatul strazii, spart pe jumatate, deasupra ruinelor unei gherete scoase din uz. Înauntru miauna o pisica, si usa de metal ruginit scârtâie în bataia vântului. Ma încumet sa intru.

      Pe un geam înca întreg scrie invers, ca sa se vada de afara, UNIMOD. A fost baraca unui doctor de cartier, dealer de implanturi si hacker. Din nefericire pentru Chip, nu am gasit decât o pisica mudara si speriata, bucati de sticla si podeaua plina de gunoaie.

     

      -Bine... Deci eu intru în jocu ala idiot al tau, îti înregistrez tot, îti dau înregistrarea sa i-o duci aluia si tu ma tragi în teapa!

      -Ma omule, pricepe si tu ca am vorbit ieri cu ala, era acolo, totu în regula. Mi-a dat banii aia în mâna, ce dracu!

      -Da-mi adresa NeuSim.

      -Ce adresa NeuSim?

      Ma uit mai atent la el.

      -Cum, ce adresa NeuSim? A aluia.

      -Bine, Mark, b-bine.

      Ezita iar, ca întotdeauna.

      -Bine, sefu. Imediat.

      -Asa, vezi ca poti? Acu asteapta.

      Interfata semi-opaca mi se deschide în fata, cu lista adreselor NeuSim.

      Dupa câteva secunde, în spatiul gol, negru, al NeuSimului, apare 3D un tip înalt, cu plete, un pic cam gras, în haine albe.

      -Da.

      -Sunt tipu cu virtualu. Cu înregistrarea NS.

      -Si ce vrei? N-ai vorbit cu omu de mijloc?

      -Chip?

      -Da. Nu ti-a dat banii?

      -Cineva face misto de mine? Da, mi i-a dat, si m-a trimis dupa pleoapa într-o baraca veche, facuta varza.

      -Ce baraca?

      -UNIMOD.

      -UNIMOD nu-i baraca, e o...

      Dracu sa-l ia. Închid interfata si blochez orice apel din partea aluia. Am fost fraier. Nimic nou.

      Chip a plecat demult, cum ma asteptam. Probabil ca n-o sa mai dea prin cartier câteva zile. N-am de gând sa astept pâna-l baga în spital vreo gasca de suparati. Macar cu el sa-mi închei socotelile.

      Pe NeuSim nu poate sa se ascunda. N-are decât sa ma blocheze. Doar el mi-a zis cum se trece de blocaj.

      Astept spatiul negru al NeuSimului, si pe Chip cu fata lui speriata, ignorând log-ul de conectare de pe ecran.

      Nimic. Între timp, dintre blocuri aud un foc de arma, si ecoul pieii sfâsiate. M-ar mira, daca n-as sti ca pe aici e ceva obisnuit.

      Log-ul continua:

      Accesarea sistemului NeuSim solicitat nu este posibila. A fost afectata fizic integritatea structurii cerebrale a interlocutorului. Bug tipic de NeuSim. Înca mai sper asta, în timp ce trei tipi ies din întuneric, fara sa ma observe, si se pierd în multimea strazii.

     

      Stau cu fata în jos, ca sa n-o vad pe Mary. Noaptea asta o sa fie alba. Mi-e greata, si ma tem ca n-o sa am somn. L-am vazut pe Chip cazut pe spate, dezlânat, împuscat în cap, dupa un bloc, plin de sânge de la glont si de la cazatura brusca. Prieten de-un singur ochi... As fi putut sa-i trag o flegma si sa merg mai departe. Din pacate, nu eram într-unul din momentele alea în care sa ma pot numi un nenorocit absolut.

      Lânga el, cineva lasase o sapca. Exact cum banuiam. O Sapca.

      Ar trebui sa ma intereseze ce treaba avea Chip cu Sapca, de ce si-a luat-o pân la urma. Nu sunt genul. N-o sa ma apuc sa fac pe detectivul. N-am chef, si pe deasupra sunt sigur ca n-o sa aflu nimic.

      M-am mai calmat un pic de atunci, mi-am epuizat înjuraturile.

      Ma gândesc sa-i iau datele din cap, cumva, ca sa învat cum sa-l pârlesc pe Sapca. L-a împuscat în cap. La naiba! În cap! Nici un doctor de pe piata neagra n-o sa fie în stare sa-i extraga datele alea.

      Aia cu acte nu-ti scot nimic din cap, nici daca esti mort. Cica e ilegal.

      Stau cu ochiul stâng direct pe perna, si într-un târziu îmi dau seama ca ma doare rau. Am pusca pe masa, si pelerina în cui. Îmi spun ca n-am încotro, dupa care nu-mi mai spun nimic.

     

      Azi n-am pornit sistemul audio NeuMod la trezire. Poate din cauza visului. Mi-a adus aminte de V City. Ma gândesc la softul pe care-l am în cap, si la somn. Poate chiar am fost în V City. Unul putin diferit. Fara Lisa/Mary.

      Deblochez adresa doctorului aluia, si ma înjur în gând în timp ce intru în NeuSim cu el.

      -Tot tu esti, ala cu virtualu?

      -Da, da nu ma mai intereseaza daca m-ai tras în teapa sau nu. Asta era treaba lu Chip.

      -Atunci? Ce vrei?

      -Mai multe. Pentru început, sa te anunt ca omu tau de mijloc a dat ortu popii.

      Tipul încearca o privire de intimidare. Degeaba. Eu sunt expertul.

      -Nu fa fata aia la mine, ca nu eu l-am ars. Altu a avut onoarea, unu de-i zice Sapca.

      Pauza.

      -Vad ca la asta n-ai nimic de zis. Mai departe. Sapca. Asta e tipu cu care am eu treaba. Am de ales între o pusca dubla cu repetitie si o lobotomie de la distanta.

      -Vrei sa-i pârlesc creieru?

      -Tu ce crezi?

      -Bine. Face trei sute.

      -Cam mult. Da fie. Am trei sute. Îl stii pe tip?

      -Da. A fost pacientu meu.

      -He-he! Bravo, doctore! Onoarea e totul... pâna la proba contrarie!

      Încerc sa schitez un zâmbet ironic, cât de ironic poate el sa arate pe NeuSimul vechi al doctorului.

      -Altceva?

      -Da, mai e ceva. Softu ala de mi l-ai dat. Ce face când dorm?

      -Te conecteaza. Îti asigura visele.

      -Stiam eu.

      -Reface V City de fiecare data, dupa ce-i în capu tau în clipa aia.

      -Bine. Sincer, nu ma interesa.

      -Auzi, eu zic sa nu te mai conectezi pâna nu bag versiunea noua. I-am gasit niste buguri.

      -Da, da. Deci mâine te-ntreb ce-ai facut cu Sapca.

      -Întâi da banii.

      -Dupa.

      Alta pauza.

      -Bine. Daca nu-i dai, tu urmezi.

     

      Trec prin cartierul meu, catre casa. Unul din prietenii mei de-un singur ochi, Fuzz, încearca sa intre în vorba cu mine. N-am chef, si încerc sa-i comunic asta miscând sugestiv pusca sub mantia de ploaie.

      Mi se pare ca vad un tip sau o tipa care vrea sa se arunce de pe blocul meu. Putin îmi pasa, si blocul e prea înalt ca sa-i dau o flegma între ochi.

      În momentul asta nu-mi pasa de absolut nimic. O sa ma culc, daca o sa pot. Poate ca la trezire o sa-mi pese.

      Urc într-un lift, ca sa-mi dau seama ca nu merge. Cum dracu sa mearga? Astea-s lifturi vechi, de pe vremea când mai era politie în zona. Daca ar merge, nu mi-as mai permite sa platesc chiria. Trag un foc de pusca în panoul cu butoane, ca sa ma calmez, si urc pe scari.

      Liftul asta idiot mi-a adus aminte de chirie, si de bani. Înca mai am prin sertare câteva din piesele Anei, alea pe care mi le-a dat ca sa le vând mai departe, si sa-i dau partea ei din bani. Tipa s-a ajuns. De vreo luna a început sa-si vânda toate implanturile. Cica si-ar fi facut o copie A.I. în retea, dracu site pe ce bani. E demontata la cerere, de cei mai mari experti. Zic unii ca dupa ce vinde tot siliciul si metalul din ea o sa-si vânda si corpul, întreg sau pe bucati, cui da un pret mai bun. Chip zicea ca ea e Sarah, hackerita aia care l-a dat jos pe Osiris pentru câteva zile. Cica n-au prins-o, zicea el. Au mintit, ca sa nu-si piarda prostii încrederea.

      Chip era convins de chestia asta. Si Mary. Lisa/Mary. Sper sa mi se faca somn. Sau poate ca mai am shell-ul de conectare instalat.

      Sa ma uit.

     

      Adam. Alt Adam. Nu vad, de fapt, nici o diferenta între mine si el, între apartamentul meu si al lui. Pâna si pusca e acolo.

      Nu vad buguri, nu stiu la ce se referea tipul când mi-a zis ca a gasit. E în regula. Si la urma urmei ce-mi pasa daca are sau nu buguri. Da-le-ncolo, e misto oricum.

      NeuSim, asa cum poate el sa arate în virtual. Sa vedem... Lisa/Mary. Bun.

      Spatiul complet negru al NeuSimului, si doctorul. DOCTORUL?

      -Te-am deconectat.

      Am nervi, si ma întreb ce efect ar avea asupra tipului un pumn primit în NeuSim.

      -Ce dracu vrei, ma?

      -Eu? Ce vrei tu, mai degraba. Îti bati joc de mine, sau ce?

      -Zi ce vrei.

      -Faza aia cu Chip. Ce-a vrut sa fie?

      -Care faza?

      -Cum, care faza? Eu nu-s psihiatru, sa stii. Tu ori ai probleme, ori încerci sa ma iei peste picior.

      Nu ma enerveaza atât felul în care vorbeste cu mine, cât faptul ca habar n-am de ce.

      -Daca nu zici la ce te referi, închid si ma reconectez.

      -Ai zis ca e mort.

      -Da.

      -Pai nu e, cum sa fie mort. Acuma am vorbit cu el.

      Asta vrea neaparat sa ma înfurie.

      -Nu mai continua, ca vin si-ti gauresc mecla. Am pusca.

      -Ma omule, vorbesc serios...

      Cred ca daca NeuSimul lui ar fi destul de bun, m-ar vedea facând spume la gura.

      -Cum dracu sa vorbesti serios? L-am vazut, era plin de sânge, era...

      Încep sa ma sufoc cu propriile cuvinte, si sa-mi pun întrebari serioase în legatura cu realismul fizicii NeuSim-urilor vechi.

      -Convinge-te.

      A închis, lasul.

     

      Am iesit demult din zona cunoscuta a orasului. Merg în gol, de vreo trei ore, si încerc sa ma prind. De când am vorbit cu Chip Chop.

      Întâi în NeuSim, dupa aia fata-n-fata. M-a înjurat, mai în gluma, mai în serios, si l-am scutit de orice privire de-un singur ochi.

      Am interfata cu fundal opac, si ma lovesc mereu de câte cineva, pe strada. Iar nu-mi pasa, si n-au decât sa ma dracuie cât vor. Am rescanat secventa NS cu Chip mort în gang, în toate spectrele posibile, de atâtea ori încât îl am în minte mai curând asa, plin de sânge, decât viu si întreg. Am încercat cele mai greoaie rezolutii de zoom, si n-am reusit sa vad nici un detaliu care sa confirme ca nu era el.

      Merg mereu, si îmi spun în gând ca m-am înselat, ca totusi nu pe el l-am vazut mort... totul atât de repetitiv încât pentru un hacker ar parea ca am intrat într-o bucla închisa.

      Acum nu ma simt în stare sa-mi caut explicatii. În ultimii ani n-am mai avut nevoie de explicatii pentru nimic. De când m-au dat afara de la studio, îmi pierd timpul prin cele mai proaste baruri si cluburi din White City. Am uitat demult ce înseamna a ma chinui sa-mi explic ceva.

      Asa ca merg mai departe, fara interfata, si caut primul local de orice fel, sau prima statie de HV-uri.

     

      Din nou în drum spre casa, dupa vreo trei DoIt-uri mari înghitite masinal, si prea multe lucruri vorbite cu prea multi. Noaptea s-a lasat peste oras. White City, orasul noptilor albe. Pâna acum câteva zile eram printre putinii care mai dormeau natural.

      De când a ajuns pe piata neagra sistemul de somn pasiv, cei mai multi si-au vândut paturile. Eu înca nu mi-am pus un modul dintr-ala. Înca mi se mai pare ciudat sa mergi dormind cu ochii deschisi, pe strazile mari ale orasului, fara sa obosesti, cu destinatia programata software. Când o sa bage si harta completa a împrejurimilor pe server probabil ca or sa dispara statiile de HV-uri publice. Mai trag o dusca. Degeaba. N-am uitat, si n-am renuntat la întrebari. Nu sunt destul de beat ca sa uit stradutele dosnice ale cartierului, si coltul de bloc.

      Stiu deja ca o sa gasesc un zid ca oricare altul. Ma ambitionez degeaba, ca sa nu-mi pierd mintile.

      Locul e aici, dupa colt. Locul, si Chip. Zace mort, cum l-am vazut acum câteva zile... Dracu sa ma ia! Totusi am baut prea mult... Cerul e gri... e alb... cu varul scorojit. Si Mary. Aici miroase a mort, ma car. Si ma culc, da, o sa ma culc. Betonul e moale, ma îmbie la somn, departe de mort...

     

      Când esti beat, amintirile se înregistreaza prost. Nu pricep mare scofala, în afara faptului ca asta noapte l-am vazut iar pe Chip mort. Am facut-o si pe-asta. Am dormit o noapte pe o banca din parc. Pe metalul rece si mânjit cu secretii neclare.

      Trecatorii se uita ciudat la mine, în timp ce ma ridic. Nu e treaba mea. La dracu! Trebuie sa ma duc acasa. Si sa dau pe la Chip, poate îmi zice mai multe.

      Ma gândesc sa-mi pun si eu chestia aia cu somnul pasiv.

      -Mark! Sa traiesti, omule!

      E Phake, un junkie recuperat care nu stie mare lucru. Prieten de-un singur ochi, unul din aia pentru care îmi trebuie multa rabdare.

      -Sal! Te-ai lasat?

      -Da, ma, ce naiba. Seman eu cu unu care ia zilnic câte o supradoza de Escape?

      Încec sa-mi probez noul rânjet. Sunt curios daca e destul de convingator.

      -Da. Semeni.

      -Ba, du-te d-aicea! Ce-ncerci sa zici, ma?

      Privire de-un singur ochi, gest scurt cu pusca sub mantie (nu mi-a furat nimeni pusca asta noapte). Câteva replici de-ale lui, scurtate de câteva de-ale mele, si îl las în urma, sa gaseasca mila vreunui cetatean onorabil si destul de prost pentru a-i da bani. Astia sunt din ce în ce mai rari în White City.

      Cei mai multi au plecat dupa ce au aflat ca primarul a dat coltu. Orasul începea sa arate în ultimul hal, gastile de cartier începeau sa-si faca de cap. Si oamenii primarului erau prea corupti ca sa anunte ca el era mort demult.

      Toti oamenii cu destui bani ca sa treaca frontiera orasului, si cu destul de putine implicatii ca sa poata iesi fara probleme au plecat în ziua aia. În ziua în care un reporter capos a dat în presa tot adevarul.

      Au schimbat legislatia, primarul nu mai are putere suprema. Nici nu mai e prea mare nevoie de el, drept care anul asta nici nu s-a mai ales vreun primar. De condus, conduc tot oamenii primarului de atunci.

      Si despre reporter nu s-a mai auzit nimic.

      Eu n-am plecat. Nu aveam bani, si nu ma speriau perspectivele. Oricum, aici, în zona mea, n-a fost niciodata altfel.

      Am ajuns. Scarile murdare, panourile publicitare vechi de zeci de ani, pe peretii interiori ai blocului. O insecta zboara în jurul focului facut recent într-un butoi metalic, la baza scarilor.

      Acasa. Deschid usa, dau sa ma întind pe pat. Patul e ravasit. Cred ca asa l-am lasat ieri dimineata, nu mai stiu. Pfiu... N-am chef sa mi-l fac acum.

      Mda... Lisa, sus pe tavan. Unde e? Si-a schimbat forma, pata si-a schimbat forma. A cazut varul, era de asteptat. Putin îmi pasa mie de asta. Lisa/Mary e mereu acolo.

      Chiar cred ca o sa ma conectez. Sa ma spal si eu pe mâini, sa ma schimb, n-am de gând sa stau toata ziua asa, împutit dupa noaptea dinainte.

      Dulapul... toate hainele au cazut pe jos. Usile metalice sunt deschise, una e îndoita spre exterior... pata de pe tavan... nu si-a schimbat forma... i-a fost schimbata. Cineva a tras cu pusca în tavanul meu. Cu pusca mea.

     

      Ma îndrept direct spre barul ala nenorocit. Asta noapte am intrat în vorba cu un tip, tin minte, si eram prea beat ca sa ma mai controlez. I-am zis unde stau.

      Acum îmi lipsesc banii si implanturile Anei. Asa ca ori ma omoara ala cu gasca lui, ori agentii de vânzari ai clientei mele. N-am nimic de pierdut, si drumul catre bar mi se întinde în fata ochilor, prin parbrizul HV-ului, tot mai scurt. Amintirile din noaptea trecuta, din ce în ce mai aproape, mai clare, mai multe. Si teama.

      Agentii Anei sunt oameni de afaceri. Lucreaza fin. Ar angaja un asasin, sa ma rezolve rapid, cu un glont în ceafa de pe bloc sau o taietura scurta dar adânca de cutit direct în inima.

      Tipul ala ciudat, de el ma tem. Nici macar nu mai stiu cum îl cheama. Ar fi în stare sa puna trei oameni sa ma ciuruiasca în acelasi timp, sau sa îmi bage suprasarcini Neu una dupa alta... ma tem de ce e mai rau.

     

      Barmanul zice ca nu. Nu cunoaste pe nimeni care sa arate asa. Daca e sa am încredere în metoda mea de intimidare, înseamna ca tipul nu minte. Chiar nu îl stie pe ala.

      Ce naiba mi se întâmpla?

      S-au petrecut multe chestii în timp putin, si nu le mai fac fata.

      O sa chem politia. Asta e. N-am încotro.

      Înca un drum spre casa prin orasul satul pâna în gât. Mi se face rau.

     

      Politaii lu peste. Au venit, au verificat, si-au plecat. Cica nu au gasit nimic din toate pagubele reclamate de mine. Platiti de cine stie ce barosan. Poate chiar de Sapca.

      Acu ar cam trebui sa intru si eu, sa ma uit mai atent. Poate fac tot eu si munca lor, cine stie.

      Sa ma uit în sertarul cu implanturile. În sertarul în care erau implanturile.

      Ba nu. În care sunt implanturile. Da, sunt acolo. Si banii. Toate la locul lor.

      Asta e prea de tot. M-am asezat în fund pe pat, si ma uit tâmpit în jurul meu, prin casa. Ceasul decorativ, de moda veche, primit cadou de la un oarecare prieten, ma tortureaza cu tic-tacul lui intermitent. Nu a aratat niciodata corect ora.

     

      Au trecut vreo trei zile, timp în care am cautat un doctor de cap. Psihologi, psihiatri, cum dracu le mai zice. Pe liste am gasit vreo trei cotati sus de tot. Primii doi nu exista. Îl caut pe al treilea.

      Ma duc catre adresa pe jos. Azi, de dimineata, m-am trezit iar în casa distrusa pe care o stiam de zilele trecute, falit si fara implanturile Anei. Ceva nu merge bine.

      Am luat de la Chip modulul ala, si acum nu vad pe unde merg. Înca mai stiu ca merg, dar în câteva minute o sa adorm ca lumea. Ma doare mintea. Astept sa ma trezesc într-o balta de sânge. Stau calm în fata apei. Si a pendulului ei. În viata cerului picura degete moi...

      -Mark?

      O voce necunoscuta, de barbat.

      -Mark? Trezeste-te, ma omule!

      Stau pe jos, întins pe asfaltul rece, în propriul meu pisat.

      -Eu sunt ma, doctoru. Ala pletos din NeuSim. Ala cu virtualu,

      -Aa? Ce...Cine?...

      Sunt în faza în care stiu ca astept sa ma trezesc. Încerc sa ma ridic în picioare.

      -Ai adormit pe jos. Nu te-ai îmbatat. E o criza Neu. De ce dracu a trebuit sa ma bagi în belele?

      -Am adormit? Ce vrei, ma?

      -Chip nu e mort, tie nu ti-a jefuit nimeni casa, si în baru ala n-ai fost decât o singura data: când l-ai întrebat pe barman ce si cum.

      Restu s-a întâmplat în VCity, în crize scurte.

      -Ia nu mai spune!

      -Doctorii aia exista. Tu esti de trei zile în coma Neu. Ai cazut dupa blocu asta de trei zile, si tot eu tre sa platesc daune. De ce n-ai facut ce-am zis eu, a? Zi, ma, de ce?

      Pauza lenta.

      -Ce sa fac? Ce mi-ai zis tu? Lasa-ma, ba, sa dorm.

      -De ce n-ai dezactivat jocu ala?

      Tipu e isteric. Un ochelarist chel, cu moaca de urangutan, îmracat de la mâna a doua. Se uita la mine cu ambii ochi cum m-as uita eu cu unul singur, si începe sa-mi dea palme.

      Cad. Asfaltul loveste ceafa, o pietricica ascutita doare al dracu de rau. Ceva cald, lichid, se scurge sub mine. Sânge.

     

      Noul VCity arata cu totul altfel. Apartamentul meu nu mai exista nicaieri. Am ramas un amarât de homeless prin Cloaca. Ma mai salveaza NeuSimul cu Lisa/Mary.

      Tipa nu mai arata cum stiam. Nu în NeuSim. Un schimb scurt de replici conventionale.

      -Deci cine esti de fapt? Lisa? Mary?

      -Cine vrei tu. Sa zicem... Lisa. De acum încolo ramân Lisa, numai pentru tine. Tu?

      -Eu ce?

      -Tu cine esti.

      Secventele scurte, rupte una de alta, ale mutarilor mele inconstiente, ba în virtual, ba în real, si vorbele aluia se deruleaza rapid.

      Ametesc, si încep sa înteleg.

      -Eu? Spune-mi Mark/Adam.

     

© Copyright Bogdan Gheorghiu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online