evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Meduza (VII)  -  Halta părăsită  -  Zei şi oameni  -  Un singur trup, un singur suflet  -  Luminile oraşului XXI  -  Corabiile lungi  -  Trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii  -  Fata morgana  -  Cioara  -  Halucinaţie  -  Pastel  -  Cosas de la vita  -  Zona 25  -  Invizibilul  -  Jocul Zeilor (IV)  -  Poveste de mahala IV : A înnebunit lupul!  -  Valea blestemată  -  Povestea trenului  -  Scrisoarea  -  Întunericul de dincolo  -  În noapte  -  Luminile oraşului XIX  -  Hora Ielelor, Pensiune  -  Pierduţi în ceaţă  -  Tarsius  -  Drum fără întoarcere  -  Luminile oraşului V  -  Învingătorul ia totul  -  Recreaţia  -  Universul lent  -  Caseta pirografiată  -  Jocul  -  Partida de bridge  -  Copilul Visător cu Mâinile de Aur  -  Ceasul ispitirii  -  Povestea knorgului care îşi caută mama  -  Al nouălea iad  -  Povestea unui ceas  -  Talent  -  Atalia  -  Sentofagia  -  Supravieţuitorul  -  Timpul schimbării  -  Novicele  -  Luminatii, efemeride simbolice  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (III)  -  Conştiinţa lui Uezen  -  Iubirea de pe Venus  -  Extratereştrii alienaţi  -  Uchin (fragment)


Piatra

Piatra
  Cătălin Maxim
Plastic
varianta print

Cătălin Maxim



Publicat Sâmbătă, 8 Ianuarie 2005, ora 11:07

       Era o piatra mica, cu nimic mai deosebita decât celelalte pietre din jur. Si totusi acea piatra, si nu alta, îi atrasese atentia. Mica, fara colturi dar nici rotunda, cenusie cu doua pete mai închise la culoare, ca doi ochi orbi. Usoara si rece la atingere, aspra dar nu într-un mod neplacut, piatra se odihnea în palma lui, nepasatoare si distanta. O întoarse pe toate partile, cautând sa gaseasca ceva neobisnuit, ceva care sa-i justifice tulburarea dar piatra se încapatâna sa-l sfideze cu banalitatea ei. O mirosi. Nimic.

     

     



     

      O gusta. Nimic, doar praf si praf si - atât. Scoase batista si începu sa o stearga cu miscari lente, precaute, de om nehotarât. Piatra accepta nepasatoare atingerea catifelata a matasei pe pielea ei prafuita, renuntând la cenusiul pulberii pentru un luciu palid. O prinse între degetul mare si aratator si o ridica pe fundalul unei luni obosite si triste. De la înaltime piatra admira lumea si cerul si luna si apoi coborî împreuna cu mâna sub privirea lui la fel de nelamurita. O aseza în podul palmei cu cei doi ochi orbi înspre cer. Piatra privi stelele si luna si norii si ramase la fel de mica si rece si banala ca oricare alta piatra din jur, doar mai curata si mai înalta. Nehotarât si înca nelamurit o puse în buzunarul hainei si piatra cazu linistita într-un colt, printre doua scame si un bilet, urmând corpul din haina în drumul sau grabit pe o strada pustie. La un moment dat se rostogoli în celalalt colt al buzunarului, ciocnindu-se de o bomboana un pic mai mica decât ea, învelita în hârtie si umpluta cu lapte. Statu un pic acolo apoi se rostogoli înapoi, la scame si bilet. Miscarea se mai repeta de câteva ori pâna ce piatra parasi buzunarul, scamele, biletul si bomboana, ghemuindu-se iarasi în palma usor transpirata. Plimbarea fu de data aceasta scurta, coborând din palma pe suprafata lacuita a unui birou, printre hârtii si instrumente de scris, chiar lânga o veioza, în dreapta unei masini de scris. De acolo admira privelistea unei camere mari, putin mobilata, cu o pictura ciudata sustinând un perete de aceeasi culoare incerta ca si ceilalti trei. Un pat cu picioarele taiate si cu asternuturile în dezordine se lasa cu toata-i greutate data de cel putin jumatate de secol de existenta pe podeaua din lemn, taiata de doua covoare ce marcau drumul de la usa spre birou, cu oprire în dreptul patului la jumatatea drumului. Fereastra deschisa larg de deasupra pietrei o scalda în lumina galbuie a noptii, aducând pe razele lunii miros de ploaie si de nimeni. Un scaun adormit gemu sub greutate corpului din haina si iarasi piatra urma mâna obosita si, acum, usor tremuratoare, pâna ce privi prin ochii ei orbi în sufletul corpului. Si atunci aluneca printre degete si se rostogoli pe podea, croindu-si drum pe sub birou, printre cocoloase de hârtie, ciocnindu-se de o sticla pentru a se opri într-o gaura un pic mai mare ca ea, chiar într-un colt al camerei. De-acolo privea tabloul ce tinea peretele si sub el corpul din haina aflându-se într-o agitatie neobisnuita, coborând pâna la nivelul podelei, încercând sa reconstituie traiectoria pietrei. Agitatia tinu mult timp pâna ce, într-un final, epuizându-si energiile corpul se prabusi pe pat. Piatra ramase nemiscata în ascunzatoarea ei, cu tabloul în fata, cu patul în dreapta, cu biroul în stânga si cu fereastra tot deasupra, izvorul firav al unei lumini palide ce aducea luna în camera, stelele si norii în toate colturile, mai putin în cel întunecat unde piatra nu se odihnea. Încet si fara graba vântul începu sa bata, tot mai tare si mai tare si rupse visele de matase ale corpului din pat. La cautarea pietrei acesta nu renuntase dar vântul batu tot mai tare pâna ce corpul se subtie într-atât încât într-o seara iesi pe fereastra pe aripile unei adieri racoroase de toamna, prin ploaie, catre stele si luna si nori, lasând în urma sa miros de flori si iarba si pamânt. Iar piatra, în acelasi colt întunecat, acum din nou prafuita si fara luciu, cu ochii ei cenusii privea camera cea veche tremurând si gemând, peretii goi prabusindu-se peste podeaua parasita si prafuita dupa ce tabloul si patul si biroul plecasera în uruit mecanic. Piatra ramase în timp ce coltul în care se adapostise disparu. În acelasi loc dar sub cerul noptii piatra simti ploaia rece spalându-i pielea prafuita, vântul suierând pe lânga ea, lovind-o cu blândete, rostogolind-o catre padurea întunecata de unde plecase. Se opri într-o groapa adânca din drum unde o astepta un corp rece într-o haina murdara si veche. Aluneca si poposi iarasi în buzunar unde reîntâlni scamele. Apoi se lasa întunericul si frigul si doar geamatul pamântului se mai auzi. Ramase neclintita o vreme cu scamele lânga ea si haina deasupra. Apoi, dupa un timp acestea disparura si piatra se arunca într-o apa de pamânt, rostogolindu-se, înaltându-se si coborând, repetând aceeasi miscare de mai multe ori pâna ce, într-o seara, parasi râul întunecat si iesi pe malul unei nopti de toamna, lânga padure. Între doua frunze ruginii, sub frunzisul palid al unei radacini, piatra se opri. În fata ei pamântul nesfârsit tremura încet, aproape imperceptibil sub greutatea lumii. Undeva pe cer, într-un colt de noapte o luna slaba, palida si obosita se agata sa nu cada. Nori grei, cenusii, se târau lenesi aruncând o ploaie deasa si marunta pe pielea rece si murdara a pietrei. Undeva în spatele ei un copac se prabusi gemându-si ultima durere. Piatra asculta copacul, si frunzele si iarba si noapte si ploaia si statea nemiscata, rece si umeda. Apoi se opri ploaia si un vânt puternic aduse un corp mic si firav într-o haina groasa, de-o culoare cu frunzele. Corpul se apropie nehotarât de padure, înaintând încet catre piatra pâna ce o observa. Cu miscari lente piatra se ridica între degetele subtiri ale corpului. Se rostogoli de mai multe ori în palma lui uscata si apoi se înalta cu viteza spre stele si luna si nori, pentru a coborî imediat în palma micuta. Apoi se ridica încet, încet, urmând degetele ferme ale corpului pâna ce privi în sufletul lui. Si-atunci tâsni cu forta si cu spaima înspre nori, înaltându-se repede, tot mai repede si mai repede, padurea fugea cu o viteza ametitoare sub ea, se facu tot mai mica si mai mica pâna disparu pentru a face loc muntilor înalti pâna la cer peste care piatra trecu tot mai repede si mai sus pâna ce obosi si apoi se opri. Mâna micuta se deschise pentru a face loc cerului. Luna era în acelasi loc, poate un pic mai trista si mai galbuie, piatra era la fel de mica în palma uscata. Apoi cerul urla de durere si norii scuipara flacari de gheata. Piatra se prabusi între frunze, corpul fugi fluturând în haina larga. Ploaia reîncepu, scurmând lumea cu stropi de gheata mari cât piatra cea mica. Rafale scurte, seci, de bobi de ciuda lovira lumea pietrei si-o zdrobira. Piatra ramase nemiscata, plângând sub doua frunze ruginii.

     

© Copyright Cătălin Maxim
Sursa :   Nordlitera
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online