evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Nu este prima dată  -  Fără doar şi poate  -  Fugind pe cerc  -  Întunericul vieţii  -  Asaltul  -  Ultima ispitire a sfântului Anton  -  Comando Fox  -  Molecula Vieţii de Apoi  -  Fereastra din spate  -  Muribundul  -  Turnul de calcar  -  Sub nori  -  Nevastă rea  -  Nu vreau să fiu un erou !  -  Arma secretă  -  Cinci personaje în căutarea unor măşti vesele  -  Spiritul este liber şi insurgent  -  La copcă  -  ªi atunci...  -  Jocul Zeilor (II)  -  Citadela Asociaţiei  -  Poetul cerşetor  -  Luminile oraşului VI  -  Dincolo de evoluţie  -  Strada castelului : Câte lumi  -  Mesajul  -  Cap de listă  -  O dimineaţă perfectă  -  Cum să te fereşti de urs  -  Vânătorii de poveşti  -  Elegie pentru Jeromed  -  El cu durerile şi greşelile lor  -  Proprietate cu casă şi pădure  -  Paznicul grădinii de piatră  -  Poveste de culcare  -  Mergem acasă  -  Dincolo de ceţuri  -  Întâlnirea  -  Melcul  -  Supravieţuitorul  -  Meduza (I)  -  Îmbrățișare  -  Mutare disciplinară  -  Nouăsprezece zile (I)  -  Manifestul de aur al desăvârşirii  -  Luminile oraşului IX  -  Catedrala  -  Luminile oraşului XIII  -  Casa libertăţii  -  Poveste cu un cui


Uchin (fragment)

  Adrian Sand
varianta print

Adrian Sand



Publicat Duminică, 13 Noiembrie 2011, ora 01:29

      Omătul proaspăt aşternut scârţâi prelung sub apăsarea opincii. Păstorul îşi ridică palma făcută streaşină deasupra ochilor şi încercă să pătrundă învolburarea. Furtuna de gheaţă prinse a se potoli, în semn de supunere parcă, deşi vârfurile aninilor din apropiere încă se mai zbăteau, înlănţuite de puterea vântoaselor de pe Înălţimi.

      De cum începură să se arate semnele vijeliei - cerul înnegurat, vântăraiele ce şuierau printre crengile brazilor şi frigul ce se lăsă dintr-o dată, îngheţând şi răsuflarea de pe buze – Păstorul îşi adăposti turma într-o poiană aflată pe fundul unei vâlcele, înconjurată pe margini de brazi şi pini tineri. Oile se îngrămădiră unele într-altele, fiecare căutând siguranţa şi căldura unei surate iar stăpânul lor se aşeză printre brazi, ceva mai încolo, ca să le aibă pe toate sub privire. Munteanul se încotăşmăni în bundă, îşi trase gluga până deasupra sprâncenelor stufoase şi-apoi, mulţumit pesemne, rezemându-se cu spatele de-un trunchi, aşteptă ca urgia să treacă.

     

      Viscolul se potolise întrucâtva iar animalele se foiau neliniştite, căci din depărtare, de după coroanele împovărate de nea ale Ailm-ului, răzbătură cu câteva clipe mai înainte, sunete binecunoscute atât mioarelor cât şi păstorului, urlete lugubre de lup înfometat. Munteanul îşi strânse cojocul din piele de urs în jurul trupului vânjos, apucând zdravăn ghioaga ce-o ţinea prinsă pe după umeri. Aruncă o privire neliniştită peste turmă, numărând din ochi, pentru a mia oară. Erau toate, de doua ori zece câte cinci şi păstorul se sumeţi la gândul că nu pierduse nici o ţurcană.

      Îşi fluieră ascuţit dulăul, pe Fellon, singurul său tovarăş pe piscurile înzăpezite ale Pleşuvului Mare şi imediat primi răspuns; o limbă caldă i se cuibări în podul palmei imense. Îi mângâie prelung creştetul şi se hotărî să purceadă iar la drum, vremea se mai liniştise iar noaptea nu era prea departe, şi totuşi mai aproape decăt siguranţa zidurile citadelei.

      Turma porni încetişor, tăindu-şi cale printre troiene, înspre arborii ce străjuiau la intrarea în Pasul Uchin. Printre rarişti de molid şi larice, mioarele se strecurau cuminţi înspre stâncile de la intrarea în pas. De către dreapta, dinspre nişte pâlcuri de jneapăn se auziră din nou urletelele sălbatice, mai puternice şi mai apropiate parcă.

     

      Întârziase prea mult pe Înălţimi, la adăpost de vânturile haine, în Căldarea Samcăi, acolo unde braţul îngheţat al iernii nu ajungea în plinătatea sa decât arareori, şi unde mioarele sale găsiseră hrana din belşug, vreme îndelungată. Era deja Terţul al III-lea al lui Ahwar şi la întoarcere, dăduse peste infernul alb ce-i îngreunase înaintarea şi-l făcuse să zăbovească, alegând o scurtătură nesigură, ce-ar fi trebuit să-i scoată turma destul de aproape de Gotten. Altă dată şi pe-o vreme mai puţin aprigă, ar fi apucat-o spre miazăzi, părăsind Căldarea pe vechile poteci ciobăneşti, apoi i-ar fi ocolit culmile sud-estice, peste Fender - la vadul Jderilor, rămânând mai apoi doar să urce partea dinspre câmpie a Malobarului . Dar cum îngheţul lovi cu-atâta furie şi repezeală, Munteanul socotise la acea vreme c-ar fi înţelept s-ajungă cât mai repede în siguranţă, între zidurile celei de-a treia Citadele.

      Făcu iute o socoteala şi după cutele ce-i apărură pe frunte îţi dădeai lesne seama, că nu era mulţumit… Zece lupi – trei oi… şi poate Fellon… N-am făcut atâta drum cu turma întreagă, ca să-mi strice rânduielile o mână de căţelandrii…

      -Stai! ii porunci câinelui ce se ridicase cu urechile ciulite, parcă citindu-i îngrijorarea din priviri. Ascultător, Fellon se retrase către turmă şi-şi căută loc printre oile înghesuite, urmărind cu atenţie fiecare mişcare a stăpânului său. Acesta îl mai privi o data şi-i arătă cu degetul mâinii drepte, noduros precum o ramura de stejar, mulţimea de oi.

      -Fă ce şti tu mai bine, prietene ! Şi să nu te mişti de aici, ai priceput ?

      Câinele scheună a teamă şi mai apoi mârâi către pâlcul de brazi, însă Păstorul şuieră o singură dată, arătându-i din nou turma. Apoi se întoarse, îşi ridică ghioaga pe umărul drept şi o porni încetişor înspre intrarea în pasul Uchin.

     

      Înainta cu greu, zăpada ajungându-i pe-alocuri până la genunchi, cu privirea mereu aţintită înspre copacii din mijlocul cărora urletele se înteţeau. Se sprijini de-un trunchi de brad, ciulind urechile: lupii ar fi trebuit să-l simtă deja, doar că printre urlete şi chelălăituri, Păstorului i se păru că aude şi strigăte disperate şi altceva… cuvinte necunoscute-i, într-alt grai, tăioase precum gerul, semănând a blesteme străvechi. Se opri înc-o dată, încredinţându-se că închipuirea ori şuierul Turbatului Alb, vântul ce bătea dinspre culmi, nu-i jucau feste. Din nou auzi, mai clară şi mai stăruitoare acum, chemarea şi iuţi pasul.

      Ajunse repede într-o poiană străjuită de arbori încovoiaţi sub greutatea zăpezii şi se minună de priveliştea sinistră ce se oferi înaintea-i. Neaua purta pe alocuri povara grozăviei ce tocmai se petrecea: trei lupi zăceau lângă leşul neînsufleţit al unui drumeţ iar cinci jivine atacau năpraznic pe-un altul, ce stătea cu spatele lipit de un arbore, strângând în mâna dreaptă o sabie lungă. Nefericitul de-abia îşi mai vântura arma, cu stânga protejând o umflătura ce i se ivea de sub pelerina cenuşie. În cealaltă parte a poienii, un alt drumeţ era sfâşiat de două fiare. Într-acolo se îndrepta şi Păstorul, chibzuind repede că acela avea nevoie grabnică de ajutor. Nu i-ai fi ghicit, trupului mătăhălos al munteanului, iuţeala şi mlădierea cu care se repezise înspre omul pe care-l sfârtecau lupii. Din câteva salturi străbătu luminişul, ferind trunchiurile brazilor ce-i ieşeau în cale.

      Izbi cu putere ţeasta lupului ce muşca hain din umărul nefericitului şi, auzind cum trosnesc oasele, îşi simţi sângele fierbând în vine. Cealaltă jivină îşi încetă pentru o clipa atacul, nedumerită, lăcomindu-se la mirosul sângelui proaspăt al tovarăşului său, însă se prăvăli de-odată sub lovitura nemiloasă a ghioagei. Drumeţul, căzut într-un genunchi, se îndreptă atunci de spate şi cu ultimele puteri, urlă gutural:

      -Lotra ! Salvează femeia şi… apoi se prăvăli în zăpadă, dându-şi suflarea de pe urmă.

      Dar uriaşul se îndrepta deja în salturi mari, de pe un picior pe altul, înspre copacul unde se petrecea ultima parte a grozăviei. Acolo, la capătul puterilor, femeia îngenunchease sprijinită de sabie şi-şi aştepta parcă sfârşitul, dintre faldurile mantiei ivindu-i-se un trup firav - femeia ţinea strâns la piept, un prunc.

      Lupul cel mai apropiat şi mai mare, făcu un salt şi-i muşcă coapsa, un altul se repezi turbat înspre copil, însă se prăbuşi pe la mijlocul drumului cu şira spinării frântă de ghioaga munteanului. Ceilalţi trei se întoarseră înspre noul duşman, mârâind, cu blana înfoiată pe cefe şi tustrei atacară de-odată. Cel din dreapta fu strivit de lovitura necruţătoare a ghioagei şi căzu ţeapăn în zăpadă. Un altul sări urlând la gâtul Păstorului însă, în drum, fălcile i se încleştară de braţul acestuia. Ultimul, prinsese deja între colţi pulpa munteanului, zbătându-se să rupă o halcă cât mai mare de carne. Păstorul lovi iarăşi trupul fiarei ce-i muşca braţul şi aceasta se prelinse la pământ fără viaţa, apoi o porni prin zăpadă, târând după el celalalt lup ce-i atârnâna cu fălcile încleştate de picior. Se temea să nu ajungă prea târziu, femeia zăcea în zăpada înroşită din juru-i iar lupul cel mare se îndrepta acum înspre mogâldeaţa căzută printre rădăcinile arborelui. În ultima clipă însă, un trăsnet cenuşiu se abătu asupra sa, prinzându-i ceafa într-o menghină ucigătoare. Animalele se rostogoliră într-o încolăcire de labe, colţi şi trupuri ce se frământau încercând să se găsească unele pe altele. Atacul fu neaşteptat şi nimicitor iar Fellon nu dădea semne că şi-ar slăbi strânsoarea. Încet dar sigur, jivina se linişti, lungindu-se ca pentru a dormi şi mai apoi rămase nemişcată, zvâcnind din când în când din labe.

      Munteanul nu-i avu grija câinelui ci se repezi înspre trupul copilului, nu înainte de a sfărâma cu mâna stângă, gâtul fiarei ce încă-i atârna de picior. Pruncul trăia, însă era petrecut de spaimă, aşa că munteanul îl înveli în blana ce-i coperea umerii şi se întoarse către femeie. Privi cu milă amestecată cu veneraţie corpul sfâşiat, neştiind ce să facă. Nu cunoştea meşteşugul tămăduirii iar ceva îi spunea că era prea târziu pentru nefericita de la picioarele sale. Femeia deschise însă ochii şi pentru o clipă, munteanul întrezări speranţa. Căuta ceva. El înţelese şi, aplecându-se deasupra-i, îi ridică cu grijă capul.

      -E viu! Pruncul va trăi ! Să nu-ţi faci griji de pe partea asta… spuse el blând.

      Femeia zâmbi către copilul ce parcă dormea, înfofolit în blana aspră de urs şi apoi şopti încet, şovăitor:

      -E un legământ făcut înaintea fiinţei care se sfârşeşte?! Uşurează-mi calea… nu mă pot duce şi s-o las… şi nu mai pot sta, căci durerea e prea mare şi simt cum viaţa mi se scurge…

      Păstorul o privi în ochi şi simţi răceala morţii cuprinzând-o.

      -Mergi cu sufletul împăcat, mamă! Va trăi şi multe primăveri îi vor lumina chipul… E-un legământ…

      Femeia mai mângâie odată, cu ochi sticloşi chipul copilei si ridicându-se cu ultimele puteri către urechea păstorului, susură: “Nu-i a mea… E … Enir… Steaua…” şi se stinse.

      Bărbatul îi mângâie chipul liniştit cu palma-i butucănoasă, închizându-i ochii şi apoi se ridică cu sufletul greu, de parcă tocmai i se duse cineva apropiat.

     

     

© Copyright Adrian Sand
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online