evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Câmpul de luptă  -  Ultima frunză  -  Ea, eu şi ei  -  O poveste de Crăciun  -  Luminile oraşului XXI  -  O Poveste (?) modernă  -  Un viol ratat (Din neant)  -  Sfântul  -  Cristerra  -  Trenul  -  Ultimul Paradis  -  Nebunii lui Arrianus  -  Lumina neagră  -  Virus de sticlă  -  Meduza (VIII)  -  Fugind pe cerc  -  Eu, Singularul Absolut  -  Fanfara municipală  -  Sclipiri de Soare  -  Acolo unde s-a oprit metroul  -  Apariţie editorială: Victoriţa Duţu - "Ilinca"  -  Gender X  -  Secretul  -  Luminile oraşului XXII  -  Supravieţuitorul  -  Luminile oraşului 2 (II)  -  Alfa si Omega. Moon  -  Aici şi acum  -  Ceasul ispitirii  -  Norma  -  Sedrina  -  Taina norilor  -  Poză de buletin  -  O dimineaţă perfectă  -  De acum şi până-n noapte  -  Depozit.03  -  Principiul alibiului  -  Transcendere  -  ªarpele de aramă (I)  -  Legendele Căutării  -  Factorul "Haos"  -  Lala  -  Cosas de la vita  -  Lunea Maniacilor  -  La copcă  -  Iza  -  Fragmentalism  -  Servisul Auto  -  În noapte  -  Tata, ceasul şi căpşunile


Jocul Zeilor (IX)

Adrian Vlad Vicenţiu



Publicat Duminică, 13 Noiembrie 2011, ora 02:28

      Preaonorabilul Poha își spălă cu meticulozitate mâinile sub jetul de apă caldă turnat cu atenție de una dintre slujnicele din casă. Era un ritual zilnic pe care-l urma de ceva vreme, înainte de orice masă, deși spălatul mîinilor era un ritual ancestral pe care-l descoperise absolut întâmplător. Unul din primele artefacte aduse de pe Terra era vinovat de această neobișnuită plăcere a sa. Era un tablou vechi, chiar foarte vechi după spusele curatorului său de artă. Înfățișa un grup de oameni aproape dezbrăcați, cu căști și ochelari care le acopereau o bună parte a feței, cufundați în apă până la gât. Până la gât... adică... încercase să înțeleagă faptul că în acea perioadă apa reprezenta una din principalele modalități de igienizare a corpului uman — informație furnizată tot de curatorul său de artă — dar totuși, să stai până la gât în apă... Numai gândul ăsta îi dădea o senzație de sufocare, asta până într-o zi când mânat de un curaj nebun încercase și el. Acea zi a fost prima în care a considerat că înaintașii săi nu erau chiar atât de sălbatici pe cât îi considerase. Restul venise de la sine.

      Apucă cu o mișcare scurtă și plină de energie pânza de șters oferită de aceeași slujnică. Înainte de a se așeza la masă, adulmecă îndelung încercând să ghicească cu ce mâncăruri urma să-l delecteze în acea zi bucătarul. Nu nimerea întotdeauna, dar tocmai acest lucru îl făcea să savureze combinații de gusturi și bucate nemaiîntânite – i se părea lui – pe care apoi bucătarul, cu o mândrie abia reținută, i le prezenta de cele mai multe ori ca un amestec de ingrediente locale.

      Așa se întâmplă și acum. Mirosul era îmbietor dar nu-l ajută deloc să descopere ce urma să mănânce. Trebuia să recunoască că nu degeaba plătea bucătarului 500 de credite cu care, de altfel, s-ar fi întreținut timp de o lună câteva familii obișnuite sau chiar un clan mai mic.

      Trecuse ceva vreme de când obișnuia să mănânce pe fugă. În fapt, se întâmplase adeseori ca să rabde zile întregi de foame, să se mulțumească cu resturi aruncate sau cu ce reușea să șterpelească profitând de neatenția altora. Acum își permitea, fără să facă un caz din lucrul acesta, să se bucure de rafinamente culinare la care nici nu ar fi visat atunci când activase ca și contrabandist.

      Căpitanul Birmaq... o fi crezut că glumesc sau mai știu eu ce atunci când i-am spus că suntem la fel. Sau, mă rog, că am fost de aceiași parte a baricadei...

     

     

      Trebuie doar să-ți dai seama când se ivește ocazia. Atunci când știi că viața îți oferă prea puține șanse, orice oportunitate poate deveni o mină de aur.

      Nu a avut nici măcar pentru o clipă mustrări de conștiință. Și pentru ce ar fi trebuit să aibă? Pentru că a ales să ajungă unde era acum?

      Dacă era să judece moral atunci, întradevăr, putea vorbi despre trădarea tovarășilor și despre încălcarea regulilor pe care jurase că le va respecta cu orice preț. Tot așa, dacă ar fi să existe o anatemă morală atunci probabil — nu probabil ci sigur — toți liderii Confederației ar fi fost bântuiți de coșmaruri, noapte de noapte.

      Cum ar fi să nu pot dormi noaptea din cauza viselor? Cum ar fi să am conștiință? Preaonorabilul Poha se trezi fără să-și dea seama că pufnește în râs, amuzat de gândurile care îi treceau prin minte.

      Lămurise de multă vreme lucrurile acestea. Se împăcase cu sine în momentul în care realizase că o conștiință nu face altceva decît să te tragă în jos, să te abată de la scopurile pe care ți le-ai propus în viață.

      Au fost și momente mai delicate, de cumpănă, ca atunci când a fost nevoit să asiste la execuțiile foștilor camarazi pe care îi trădase.

      Alegerea lui a fost simplă în momentul în care a fost prins: își salvase viața cu prețul vieții celorlalți. Mai greu a fost să le susțină privirea și vorbele înainte de a fi executați. Îi șocase mai mult faptul că el a putut să încalce regulile decât că urmau să moară din cauza lui.

      Dar întotdeauna cei mai puternici făceau regulile. Nu existau reguli bune sau reguli rele, existau doar regulile celor care aveau puterea. Astfel cercul se închidea. Nu ai nevoie de principii morale sau de conștiință pentru a face reguli, ai nevoie doar de putere. Orice pasionat de istorie veche, cunoscător al trecutului, putea să-ți demonstreze lucrurile acestea. Iar el ajunsese acolo unde își dorise dintotdeauna: să facă regulile.

      Probabil că acum nu mai existau prea mulți care să-i cunoască trecutul. Iar cei care aveau cunoștiință despre fostul contrabandist capturat, murdar, cu hainele rupte și însângerat, nu și-ar imagina niciodată metamorfoza prin care trecuse. Nu s-ar fi gândit că acel tânăr și potentul om de afaceri Poha sunt una și aceeași persoană.

      Fusese o etapă din viața lui pe care nu o putea ignora. Nu se simțea nici mândru dar nici nu avea de ce să-i fie rușine pentru timpul petrecut în munți. Erau pur și simplu câțiva ani din viața unui om. Cunoștea cel puțin o duzină de „prieteni” care l-ar fi amenințat serios dacă ar fi fost în posesia unei astfel de informații. Dar trecutul său oficial era altul.

      Trecutul, prezentul și viitorul meu oficial sunt... preaonorabilul Poha începu să zâmbească uitându-se la bucata de carne din care se pregătea să muște, când realiză că era pe punctul de a-și compara existența oficială cu cea a unei vietăți moarte ajunse în farfuria lui.

      O comparație ciudată dar cât se poate de adevărată. Vietatea apăruse, crescuse și se înmulțise cel mai probabil într-una din fermele de producție intensivă a hranei de pe Sagius II, sfârșind prin a-și îndeplini rolul pentru care apăruse iar persoana sa oficială se născuse și crescuse într-o familie importantă din Tonne și probabil avea să sfârșească în tradiția acesteia – „dedicându-și întreaga activitate și viață sprijinului și dezvoltării comunității zonale”.

      Două existențe lineare, perfect predictibile.

      Cât despre existența lui reală... întotdeauna îi făcea plăcere să citească surpriza fără margini afișată pe chipurile celor care aflau pentru scurt timp crâmpeie din viața lui. Nu-și făcea probleme că astfel de informații ar fi putut părăsi incinta clădirii în care se aflau. Fiecare încăpere avea la intrare câte un memoimplant care scana automat persoanele aflate înăuntru. Oricine ar fi descoperit, întâmplător sau nu, lucruri sau informații la care nu avea acces era imediat procesat fără să realizeze acest lucru, astfel încât părăsea clădirea având în memorie amintirile proaspăt implantate ale unei banale zi de lucru sau vizite de exemplu. Era vital ca nimeni să nu depășească nivelul de securitate la care avea acces și la sfârșit doar el să știe cu adevărat ce se întâmpla acolo. Astfel Quadrantul Confederat era în siguranță.

     

     

      Se aplecă și o ciupi ușor de fund pe slujnică care se înroși instantaneu:

      — M-ai crede dacă ți-aș spune că înainte de a deveni preonorabil am fost contrabandist?

      Slujnica căscă ochii mari de uimire și uită gestul indecent al preonorabilului Poha.

      — Da, da, ai auzit bine ce ți-am spus adineaori, continuă el. Parcă toate s-au întâmplat ieri...mai murmură abia auzit cu mintea întoarsă deja în trecut. Ascultă și tu o istorisire din trecutul meu...

     

      Trebuia să fie o zi absolut normală, își începu preaonorabilul Poha istorisirea. Împreună cu un coleg de muncă care avea aceeași pasiune ca și mine, alpinismul, plecasem într-una din zilele noastre libere să explorăm un nou traseu. Nimic nu prevestea întorsătura pe care aveau să o ia lucrurile.

      Prima parte a traseului era chiar ușoară, oricine ar fi putut să o străbată. Mergeam de fapt pe o potecă îngustă care urca într-o pantă destul de domoală muntele până la poalele unei stânci impozante de pe vârful căreia aveai o priveliște uimitoare asupra zonei. Existau două trasee pentru cățărători dar noi ne-am gândit să încercăm ceva nou. Dacă am fi ales unul din cele două trasee deja existente, probabil astăzi nu m-aș mai fi aflat aici.

      Am început escaladarea propriu zisă a peretelui stâncii. Bănuiesc că ai mai văzut cum se desfășoară o ascensiune, nu? Până dincolo de jumătatea stâncii lucrurile au decurs normal. Treptat, însă, oboseala și tensiunea ascensiunii începuseră să-și spună cuvântul.

      Cu degetele mâinilor pipăiam centimetru cu centimetru peretele stâncii aproape verticale până ce găseam următorul punct de sprijin. Săgeți de foc îmi chinuiau fiecare mușchi dar deja eram obișnuit cu lucrul acesta. Mai aveam doar câțiva metri de cățărat până la micuța platformă unde urma să ne odihnim.

      Am aruncat o privire în jos și am încercat să-i zâmbeasc încurajator colegului meu care mă urmărea îngrijorat. Ne hotărâserăm în dimineața plecării asupra ascensiunii libere, așa încât cea mai mare parte a echipamentului rămăsese în Tonne. Traseul fusese studiat timp de câteva săptămâni bune și cu excepția porțiunii în care tocmai ne aflam — pe care o catalogaserăm dificilă — nu ar fi trebuit să avem probleme.

      Când am ajuns pe platou nu mi-am putut opri un strigăt de surpriză. Ascunsă vederii, în peretele stâncii se căsca o mică firidă triunghiulară. Putea fi zărită doar dacă ajungeai la nivelul platoului. M-am întors cu grijă către marginea colțului de stâncă pentru a urmări ascensiunea prietenului meu. Trebuia să fim atenți deoarece spațiul era suficient de mare doar cât să încapă câteva persoane înghesuite în picioare.

      Când ajunse și el pe platformă i-am arătat firida mascată până atunci de corpul meu. Privind-o mai îndeaproape am avut parte de o a doua surpriză. Ceea ce îmi păruse la început o firidă îngustă prin care cu greu s-ar fi strecurat un om mai subțirel era de fapt un tunel care se lărgea pe măsură ce înainta în munte. Fără să fie nevoie de prea multe cuvinte ne-am hotărât să vedem despre ce este vorba.

      După câțiva metri în care ne-am julit serios de pereții stâncii, tunelul se lărgi considerabil permițându-ne să ne deplasăm în patru labe. Nu mai încăpea nicio îndoială că acolo intervenise mâna omului — din loc în loc, în perete erau încastrate mici nișe în care se găseau lumânări fabricate din grăsime animală, judecând după miros.

      Încă nu știam cu cine aveam de-a face așa că nu am folosit nici una dintre aceste lumânări, bazându-ne în continuare pe bruma de lumină care ne însoțise încă de la intrare. Curând însă tunelul coti brusc la stânga. Eram în întuneric total.

      Ne-am oprit preț de câteva minute bune încercând să ne dăm seama dacă suntem singuri dar liniștea era la fel de grea ca și întunericul care ne înconjura.

     

      — Bănuiesc că nu prea dai crezare vorbelor mele, se opri din povestit Preaonorabilul Poha cu un surâs. Se citește pe fața ta neîncrederea dar lucrurile astea chiar s-au întâmplat.

      Apucă bolul cu apă de pe masă pentru a-și potoli setea după care continuă.

     

      Aveam de ales între a abandona tunelul și a termina ascensiunea, fie să ne continuăm explorarea folosind însă o sursă de lumină și dezvăluind astfel prezența noastră acolo, în caz că zona era locuită. Tentația misterului era însă prea mare. Am aprins fiecare câte o lumânare — băgând câte una de rezervă în rucsaci — și ne-am continuat drumul. Tunelul era destul de întortocheat dar din fericire nu exista nicio ramificație. Pe măsură ce înaintam devenea tot mai larg astfel încât, pe nesimțite, am ajuns să înaintăm umăr la umăr.

      Pereții deveniseră umezi, semn că undeva în apropiere exista o sursă de apă. Nu ne-am înșelat. Curând am fost nevoiți să traversăm dintr-o parte în alta un pârâiaș mic dar viguros care își făcuse apariția brusc dintr-o crăpătură.

      În depărtare se auzea un murmur nedeslușit care creștea în intensitate pe măsură ce înaintam. În curând urma să ne dăm seama despre ce era vorba.

      Pârâiașul se vărsa într-o sală — ale cărui dimensiuni nu le-am putut vedea la lumina lumânărilor — sub forma unei cascade zgomotoase de aproape doi metri înălțime. Pe marginea ei, bine fixată în perete, o scară de metal făcea legătura între coridorul din care venisem și podeaua sălii.

      Flacăra tremurătoare a lumânărilor ne desena propriile umbre stranii și alungite pe peretele peșterii în vreme ce coboram scara, însă nu reușea să lumineze suficient ca să putem vedea mai multe în jurul nostru.

      Odată ajunși jos nu apucarăm să ne depărtăm prea mult de scară când se auzi o voce amenințătoare din întuneric:

      — Bine ați venit!

      De fapt semăna mai mult cu o întrebare decît cu un salut de bun venit, dar era mai convenabil decât să fi fost întâmpinați cu ostilitate. Până să ne dezmeticim din surpriza întâlnirii un alt zumzet îl însoți pe cel al cascadei iar peștera începu să se lumineze. Undeva, probabil un mecanism intrase în funcțiune.

      — Cum ați ajuns aici? Cine sunteți? se auzi aceeași voce amenințătoare.

      Lumina devenise suficient de puternică pentru a vedea întreg salonul peșterii. Eram înconjurați de vreo 15 indivizi ce ne aruncau priviri nu tocmai prietenoase. Niciunul nu avea vreo armă la vedere, dar asta nu însemna că nu erau înarmați. Tunelul din care tocmai coborâsem era deja păzit de alți doi indivizi — nu ne-am dat seama cum au putut ajunge sus, în gura tunelului, fără să-i auzim — de data aceasta cu armele în mâini.

      — Nu-mi place să mă repet așa că o să vă mai întreb doar o singură dată: cine sunteți și cum ați ajuns aici?

      — Suntem alpiniști amatori, a declarat colegul meu, bulversat de apariția indivizilor.

      — Asta poate fi adevărat, a recunoscut bărbosul care vorbise până atunci. Altfel nu prea văd cum ați fi ajuns până aici. Dar aș putea adăuga, continuă el, că dacă întradevăr sunteți niște alpiniști amatori, în plus sunteți și ghinioniști.

      — De ce suntem ghinioniști? am întrebat deși știam răspunsul.

      — Deoarece ați ajuns aici. Dar, deocamdată voi sunteți cei care veți răspunde la întrebări, se încruntă bărbosul. Mai târziu am aflat că el era liderul grupului de contrabandiști.

      — În afară de a fi alpiniști amatori, ce hram mai purtați? continuă interogatoriul.

      — Suntem simpli muncitori angajați ai Companiei de Transport și Comunicații.

      — Și ați vrea să vă cred? tună bărbosul.

      — E adevărat că spusele noastre nu pot fi verificate, însă în situația asta nu ar avea niciun rost să mințim. Dacă veți face verificări și se va dovedi că am mințit, bănuiesc că viitorul nostru va fi unul incert, am adăugat.

      — Și așa este unul nu prea sigur, mormăi bărbosul mai potolit.

      Așa ne-am făcut intrarea în rândul contrabandiștilor. Următoarea lună — cât timp a durat strângerea informațiilor referitoare la noi — am stat închiși într-un soi de cușcă mai mare, după care o lungă perioadă am avut o libertate de mișcare limitată, fiind tot timpul sub supraveghere. Abia după un an și jumătate de la ascensiunea noastră le-am câștigat încrederea și am fost primiți în rândurile lor.

      În această perioadă am realizat de fapt că nu activam în afara legii — aveam propriile noastre legi pe care jurasem să le respectăm — ci doar schimbasem o meserie cu alta. E drept că noua noastră îndeletnicire era mai primejdioasă și intra în conflict cu legile altora dar...

      Preonorabilul Poha se întrerupse brusc când simții vibrațiile unuia dintre inelele de pe mâna dreaptă. Îi aruncă o privire. Quadrantul Confederat urma să se întrunească din nou.

      — Poți să pleci acum, concedie el slujinca cu un gest grăbit urmărind cum trăsăturile acesteia se destind brusc. Memoimplantul își făcuse treaba în momentul în care aceasta părăsise încăperea.

     

     

      Preonorabilul urcă mai grăbit decât o făcea de obicei, scările ce duceau la mansardă. Avea o presimțire că, undeva, pe cuprinsul Confederației, lucrurile nu mergeau așa cum ar fi trebuit. De fapt, aproape toate întâlnirile neprogramate ale Quadrantului Confederat însemnaseră tot atâtea piedici în calea planurilor acestuia.

      Își proiectă holograma în locul întâlnirii, observând că de data aceasta ajunsese ultimul.

      — Lucrurile nu merg în direcția dorită, în cadrul proiectului Concorde, intră direct în subiect unul dintre participanți. Am pregătit o scurtă informare a situației, mai adăugă el.

      Urmă un moment de tăcere în care toate cele cinci persoane ― prin intermediul hologramelor lor ― aşteptară derularea proiecţiei ce urma să le ofere detaliile ultimelor evenimente petrecute pe planeta Concorde.

      Veştile sosite erau cum nu se poate mai proaste. Liniștea se sparse în momentul în care deasupra tripodului de proiecţie începură să se deruleze imagini însoţite de o voce melodioasă.

      Începuturile colonizării planetei Concorde se situează la trei ani după descoperirea acesteia în aglomeraţia de stele Sindis Beta. Perioada relativ scurtă de timp în care a început colonizarea se datorează condiţiilor extrem de prielnice dezvoltării umane.

      Cele două valuri de colonizare au cuprins fiecare 5.000.000 de colonişti voluntari selecţionaţi în urma aplicării stricte a criteriilor eliminatorii.

      Dezvoltarea coloniei şi acapararea întregii planete s-a desfăşurat într-un ritm extrem de rapid comparativ cu alte procese similare. Acest lucru s-a datorat în principal abundenţei şi diversităţii resurselor pe întreaga suprafaţă a planetei precum și a condițiilor climaterice prielnice.

      Timp de aproape 20 de generații, Concorde a fost unul din modelele reușite ale unei posibile societăți umane viitoare.

      Punctul de cotitură în evoluția ei l-a reprezentat hotărârea de a nu mai limita numărul populației așa cum fusese convenit inițial în planul de colonizare. Această decizie a condus la o explozie a natalității, cu precădere în ultimii ani, astfel încât în momentul actual dezechilibrul existent între resurse și numărul populației se adâncește rapid.

      Posibilele evoluții ulterioare ale societății umane de pe Concorde oscilează între stoparea acestui dezechilibru și luarea unor decizii ferme în vederea corectării lui – evoluția optimistă - mergând până la distrugerea totală a planetei – cel mai pesimist scenariu.

      În urma analizei datelor curente, scenariu evolutiv cel mai probabil implică apariția pe termen mediu a unui conflict deschis pentru resurse între locuitorii celor trei continente. Luând în considerare inexistența unor forțe militare profesioniste și absența unor instituții puternice la scară planetară, elemente de asemenea stabilite în planurile colonizării inițiale, societatea concordiană se va afla în pragul unui haos social generalizat.

      Ca rezultat direct, formele de administrație regionale vor colapsa, singurul obstacol fragil care va sta în calea izbucnirii violențelor fiind absența oricărui conflict militar în scurta istorie a planetei. Deasemenea, în paralel cu colapsul administrativ se estimează apariția a numeroase centre de putere zonale conduse în general de către o singură persoană...

     

      Proiecția mai continuă câteva minute oferind și alte date concrete asupra situației din teren precum și posibile scenarii, însă preonorabilul Poha decise că aflase suficient pentru a-și putea face o imagine cuprinzătoare.

      — Cine a luat hotărârea de a nu mai limita numărul populației? se interesă el, prin intermediul hologramei în momentul în care proiecția se termină.

      — Nu a fost decizia noastră, dacă asta vroiai să afli. Predecesorii noștri din Quadrantul Confederat au hotărât să nu se amestece deloc în evoluția planetei în momentul în care a fost decisă colonizarea ei, veni răspunsul din partea unei holograme care înfățișa un cadru militar. În fapt, această regulă a menținerii populației între anumite limite era încălcată cu regularitate de ceva vreme pe unul dintre continente — e vorba despre niște tradiții privind numărul de urmași și fericirea personală între care ar exista o legătură directă — astfel că în cele din urmă regula a fost abrogată de oficialități iar rezultatele nu au întârziat să apară.

      Oare vrea să ne influențeze în direcția unei intervenții armate pe care să o luăm? se întrebă preonorabilul.

      — Avem de ales între o intervenție directă, în forță, pentru a aplana conflictul care va izbucni — lucru de care nu mă îndoiesc — sau a urmări derularea postconflict a evenimentelor, continuă militarul. Propunerea mea...

      — Scuză-mă că te întrerup, interveni o blondă arătoasă — singura hologramă feminină existentă la întâlnire — dar o intervenție militară nu cred că ar fi oportună. Pe de o parte, Proiectul Concorde este unic prin resursele de care dispune. Ar fi păcat să distrugem o bună parte a acestor resurse printr-o intervenție militară. Pe de altă parte țin să vă amintesc, în cazul în care ați uitat, că în peste jumătate din experimentele planetare pe care le desfășurăm, există mai mult sau mai puțin extins, un conflict militar în desfășurare.

      — Iar acest lucru este relevant prin faptul că... se interesă militarul ridicând întrebător din sprâncene.

      — ... prin faptul că apelarea la resursele militare confederate este mult prea frecventă față de scopul final avut în vedere, îi preluă blonda cuvintele. Să vă reamintesc deasemenea scopul nostru final — crearea unei societăți umane perfecte.

      Ironia era vizibilă de la o poștă.

      — Lăsând la o parte faptul că o intervenție în forță nu presupune implicit o intervenție armată, reluă militarul, nu ne putem permite izbucnirea a încă unui conflict civil în acest sector al Confederației.

      — Aș fi curioasă să ascult ce altă semnificație mai poate avea în opinia unui militar expresia „ intervenție directă, în forță”, îl săgetă cu privirea blonda.

      — De exemplu, relocarea populației pe alte planete și reluarea experimentului, îi răspunse cu un zâmbet crispat militarul. Evident nu toți cei de față pot avea același nivel de înțelegere a lucrurilor, mai aruncă el.

      Scandalul era pe punctul de a începe. Preaonorabilul Poha se grăbi să intervină:

      — Și eu sunt de acord că o intervenție directă este total inoportună dar din cu totul alt punct de vedere. Am rugămintea să mă ascultați puțin și cred că o să-mi dați dreptate, se grăbi să adauge el când văzu că militarul se ridică în picioare.

      — Aștept să văd atunci punctul tău de vedere, se așeză cu greu militarul înapoi la masă.

      — Desigur știm cu toții scopul nostru final. Modalitatea de a-l atinge însă poate lua diferite forme. E normal să avem conflicte militare pe planetele unde avem experimente sociale în desfășurare pentru simplul motiv că în aceste locații urmărim diverse variabile sociale în varii contexte. Un astfel de context urmărit este și starea de război întrucât conflictul militar a fost omniprezent în istoria speciei noastre. Concorde, pe de altă parte este cu totul altceva. Aici nu încercăm să manipulăm nicio variabilă socială, nu încercăm să producem niciun rezultat social. Concorde reprezintă o locație aflată cu un pas mai aproape de ceea ce urmărim noi, de scopul nostru. Este o posibilă societate viitoare. De aceea e normal ca în astfel de cazuri să monitorizăm atent evoluția socială, la fel cum s-a întâmplat și până acum. Credeți că a fost doar o întâmplare faptul că nu s-a intervenit deloc în acest proiect?

      Preaonorabilul Poha se opri o clipă pentru a-și trage sufletul și a urmări efectul vorbelor sale. Dacă ar fi fost cazul era pregătit să continue până când discuțiile ar fi intrat într-o tonalitate normală.

      — Mă bucur că deja trei dintre noi suntem împotriva intervenției militare pe Concorde, concluzionă blonda cu un surâs rece adresat militarului. Sper să ajungem la un consens general, se întoarse către ceilalți participanți.

      — Nici eu nu aș recomanda intervenția militară, întotdeauna mi-a displăcut violența ca instrument de reglare a problemelor, comentă cel de-al patrulea membru care luase forma unui bătrân.

      Se întoarseră toți către ultimul participant așteptând și decizia lui.

      — Fără intervenție militară dar propun o creștere a gradului de izolare a planetei, consimți acesta.

      — Aveam și eu aceeași sugestie, se arătă de acord preaonorabilul Poha. Pentru moment mă gândesc la o izolare de gradul doi, urmând ca să creștem nivelul dacă situația o va cere.

      — Ne vedem data viitoare, își luă blonda prima la revedere.

      Preaonorabilul Poha fu ultimul care se retrase din spațiul virtual. Avea propriile sale concluzii pe care însă nu se grăbise să le comunice și celorlalți. Ca rezultat al generozității Quadrantului Confederat, planeta Concorde urma să își decidă singură soarta. Depindea doar de ea dacă va reuși sau nu să depășească problema suprapopulării. Perspectivele erau însă sumbre.

     

© Copyright Adrian Vlad Vicenţiu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online