evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Arma secretă  -  Colecţionarul  -  Cadou pentru regele Isrunului  -  Luminile oraşului 2 (I)  -  Puterea pereche  -  Pendulul municipal. "La dolce vita"  -  Citadela Asociaţiei  -  Jocul Zeilor (III)  -  Vrăjitoarea  -  A Doua Epocă Întunecată  -  Manifestul de aur al desăvârşirii  -  Depozit.03  -  O noapte într-un ceas  -  Interferenţe  -  Poveste de mahala I : Meciul  -  Sfântul  -  Diamantul  -  Câmpul de luptă  -  Taina leului  -  Jocul meu pentru Dumnezeu şi ai lui  -  În căutarea lacrimilor pierdute  -  Almateea  -  Floarea de loldilal  -  Dincolo de evoluţie  -  Experimentul  -  Copilul Visător cu Mâinile de Aur  -  Icoana  -  Zombi  -  Povestire  -  Toate celelalte popoare  -  Fluturi  -  Casa de la marginea pădurii  -  Luminile oraşului XVII  -  Masa de duminică  -  Meduza (XII)  -  Solilocviu  -  Antarctic City  -  Vid imprevizibil  -  Natură moartă, cu portret  -  Meduza (II)  -  Pacientul  -  Necunoscutul intrigant  -  Meduza (III)  -  Boaba de spumă  -  Corabiile lungi  -  Proces neverbal  -  Puroi I  -  Visătorul  -  Bătălia pentru supravieţuire  -  Locul pierdut


Vânătoarea

Vânătoarea
  Catinca Oprea
Dacă ar fi fost să alegi altceva
varianta print

Catinca Oprea



Publicat Joi, 20 Ianuarie 2005, ora 20:27

      

      Sar ca arsa din pat. E noapte. Sunt transpirata si inima mi se zbate in piept. Imi pun palma peste ea, de parca asa s-ar calma. Era o liniste neagra, apasatoare. Ma ridic in picioare , dar cad la loc. Genunchii mi se inmuiasera de frica, o frica absurda, dar in acelasi timp vivace si parca motivata. Imi ridic mainile si mi le privesc pentru cateva secunde. Imi tremura si parca ar sta sa imi cada. Deodata imi dau seama ca de fapt mi-e frig. Imi trag patura peste mine, dar oare pentru ce? Oricum nu mai puteam sa dorm. Si ce vroiam sa fac? Sa stau acolo ca o bufnita pana se face dimineata? Ceasul arata ora 3. "In al treilea ceas de la miezul noptii se deschide poarta iadului si toate spiritele desfranate si vicioase pleaca la vanatoare!" La amintirea acestor cuvinte, un fior rece imi sageteaza spatele, si aud numai tipete, tanguieli si injuraturi. Simt cum se scurge sangele din mine, cum imi ingheata ochii si imi intepenesc, cum mi se usuca gatul , cum mainile imi amortesc si cad intr-un abis al nebuniei.

      - Au! Au, ce cazatura!Unde... a aici!Cat o fi ceasul? Opt si jumatate.Cum? Am intarziat!

      M-am imbracat si am pornit ca un vartej spre liceu cu speranta ca profesorul de istorie sa ma mai primeasca la ora.

      - Domnisoara Marculescu, stiti ce ora este? Peste cinci minute se suna! Poftiti pe hol!

      M-am facut de ras in fata intregii clase. Imi venea sa intru in pamant. Cand am intrat se uitau toti la mine de parca as fi fugit de la circ. De unde era sa stiu cat mai e pana se suna? Of, de fapt am si ceas la mana, dar nu stiu unde mi-e capul. Dintr-odata mi-a venit in minte Ursula si stiam ca trebuie sa ii fac o vizita.

      Ursula e o tiganca batrana, care locuieste la marginea orasului, intr-un loc ferit de ochii curiosi. Batranii spun ca nu au vazut-o niciodata tanara si ca l-ar sluji pe Necurat. Ba unii dintre ei, mai rai de gura, spun ca o aud noaptea bolborosind intr-o limba necunoscuta, ca vorbeste cu strigoii, si ca sacrifica pisici pentru ritualuri. Casa ei era napadita de iedera, ca o fortareata veche, iar curtea era plina de feline. Niciodata nu am vazut-o, nici nu am simtit nevoia sa o vad. Dar acum imi parea ca are niste raspunsuri pentru mine. Poarta era deschisa, asa ca am impins-o cu putere si am intrat. A scartait fierul in spatele meu si s-a trantit cu un zgomot asurzitor. Pisicile au inceput sa miorlaie prelung si fioros. Apareau de peste tot, din cotetul unde mai demult o fi fost vreun caine, din burlanul casei, de dupa colturile zidurilor, din iarba crescuta salbatic, din copaci. Mi-am croit drum printre perechile acelea de ochi iscoditori, si am ajuns la usa. Am ciocanit sfios, apoi am zarit, sub perdeaua verde, o sonerie. Dinauntru s-au auzit nijte pasi fasaind pe covor. Apoi s-a auzit o cheie descuind cu greu usa care scartai si trosni din toate balamalele. In spatele usii, ea!

      - Te asteptam!, spuse ragusit.

      Inauntru mirosea a tamaie arsa. Pe peretii din hol, de un rosu stacojiiu atarnau masti negre, batjocoritoare. Din hol ajungem intr-o camera inghesuita, intunecoasa. Pe o masa rotunda ardeau trei lumanari din ceara negre. Mi-a spus sa iau loc pe o perna indiana . Mi-am adunat simtirile si am facut ce mi s-a spus. Era straniu cum , desi frica mi se rostogolea rece pe sira spinarii, subconstientul ma tintuia pe loc, in asteptarea unui raspuns. Batrana ia si ea loc pe o perna - cu usurinta unei balerine!- si incepe sa amestece cartile de tarot de pe masa, rostind probabil un descantec intr-o limba straveche. Se opreste. Ma priveste drept in ochi, si simt cum ma citeste ca pe o carte.

      - Eva, da? Asta e numele tau.

      - Asta e.

      - Taie cartile!

      Dupa ce l-am taiat a inceput sa le aseze pe masa, cu fata in jos. Apoi le-a intros. Mie mi se parea o tragere de timp; raspunsul meu nu se afla acolo.

      - Nu te indoi de mine. Eu nu sunt altceva decat un mesager al spiritelor de dincolo. Ele transmit , nu eu.

      - Cum de ati stiut ca am sa vin?

      - Esti la o rascruce.

      Nu a vrut sa imi raspunda Continua sa se uite in carti si sa le "citeasca". Era un circ. Nu avea nevoie sa interpreteze niste poze cartonate , pentru ca stia ce e cu mine la fel cum a stiut ca azi am sa fiu aici. Si poate ca stia si ca sunt constienta de asta.

      - Ma sfidezi, imi spune, fara sa-si ridice privirea de pe masa. Esti asa cum mi te-a descris: neincrezatoare, revoltata si extrem de frumoasa.

      - Eu frumoasa? m-am auzit izbucnind. Eram o fata ca fiecare alta. Eram chiar putin cam plinuta.

      - Spiritual! se rasti ghicitoarea, scotandu-si ochii din carti. Ai o aura la care ar pofti orice demon. Nu. Nu orice demon.

      Ultimele cuvinte ma ingorzisera. Faceam legaturi terifiante intre ele si visele pe care le avusesem cu o noapte in urma. Nu orice demon? Dar cine? Moartea?

      - Nu moartea. Moartea e o bariera, nu o entitate. Nu te poate lua. Nu fugi din fata sortii. Numai asa ai sa poti sa intelegi.

      Sa inteleg, sa inteleg, dar ce? Deja nu mai intelegeam nimic. Am cautat pe chipul ei batran raspunsuri, si tot ce am gasit este certetea ca nu imi va mai spune nimic.

      Am plecat buimaca de acolo. Gandurile mi se coordonau catre finaluri nefaste, totul mi se parea desertaciune, nebunie, moarte. Vedeam cum oamenii se uitau straniu cand treceam pe langa ei. Nu, trebuia sa ajung acasa mai repede.Am fugit cat am putut. Ajunsa in casa, m-am descaltat , m-am repezit in baie si mi-am aruncat jeturi reci de dus pe fata si pe corp. Se intampla ceva ciudat si infricosator cu mine. Simteam ca sunt alungata din propriul corp, ca ma pierd in interiorul lui ca intr-un labirint si nu mai imi gasesc calea. Innebunesc, asta mi se intampla. Fiorii de groaza imi tremura prin tot corpul si mi-e frica sa ma uit in oglinda. O sa ma ia cu ea, si el abia asteapta; asta e dorinta lui , sa ma lase fara casa. Unde e Dumnezeu? Sus, prea sus. Nu ma aude. Nu are cum.Mi-a luat vocea, nu pot sa il strig. Nu ma ajuta si am sa mor.

      Ding-dong! Ding-dong! Ce e asta? Un clopot... Bate un clopot.. E sarbatoare azi. De-aia bate clopotul! A plecat, sunt aici inca... Trebuie sa ma ridic si sa inchid apa. Nu, nu pot ... Nu mai am putere. Acum vreau sa ascult clopotul.

     

     

     



     

     

      A trecut o saptamana de cand am fost la Ursula, iar gandurile negre si atacurile nu au disparut. Da, sunt niste atacuri ale unor spirite, insa nu stiu de ce si cred ca pana nu le voi intelege rostul, nici nu imi vor da pace. Corpul meu s-a transformat intr-o cetate asediata, dinauntrul careia nu mai pot decat sa inalt un steag alb. Cateodata ma apuca un dor nespus de copilarie, de jocuri, de papusi, de glumele haioase ale unchiului, de povestile bunicului si de briosele cu scortisoara ale bunicii. Amintirile astea erau atat de indepartate incat imi parea ca nu mai erau ale mele.

      La ora asfintitului incepeam sa ma agit. Adormeam cu greu, dupa ce ma zvarcoleam intre cearsafuri de durere si ramaneam fara suflare. Pe jumatate moarta, cautam cu privirea un colt de cer spre care sa ma rog. Incepusem sa lipsesc de la scoala., nu mai mancam, nu mai dormeam; devenisem o umbra. Din cand in cand imi mai venea in minte chipul Ursulei. Numai noi doua stiam ce mi se intampla, dar numai ea stia de ce.

      Mama observase toate aceste lucruri si pentru ca eu nu ii puteam da un motiv plauzibil m-a dus la Doctorul Allan ,medic psihiatru. Acesta era un medic de o reputatie nationala, dar cazul meu l-a pus in situatii foarte dificile. Dupa o saptamana de teste fizice, psihologice si psihiatrice, a chemat-o pe mama la clinica:

      - Doamna Lara, fiica dumneavoastra sufera de o tulburare psihica grava. Am cerut parerea si altor specialisti. Toti au sustinut existenta sindromului personalitatii multiple.

      - Domnule doctor, va rog sa imi explicati - mai e vreo sansa pentru ea?

      - Sindromul personalitatii multiple e un dezechilibru interior greu de refacut. Noi o numim "dezintegrare a personalitatii". Eva are lacune de memorie inexplicabile si isi schimba comportamentul cu o rapiditate anormala. Unii medici sunt de parere ca sufera de schizofrenie, datorita atacurilor pe care le are, in general noaptea. Dar manifestarile ei sunt nemaiintalnite pana acum.

      - O, Doamne! Va rog, continuati!

      - Bolnavii de SPM au o lume interioara, foarte diferita de cea in care traim noi si poarta mereu acea lume in mintea si in corpul lor. Cel mai ciudat este ca, in cazurile personalitatii multiple toate entitatile au acelasi gen. Eva vorbeste de un "el". Iar "el" nu vrea sa isi spuna numele.

      - Ce imi sugerati sa fac acum?

      - Doamna imi pare nespus de rau ca trebuie sa indurati aceasta tragedie. Stergeti-va lacrimile si incercati sa treceti peste asta. Eva trebuie tinuta sub supraveghere continua. Cel mai indicat este sa o internati aici, in clinica. - si nu uitati ca acasa va mai asteapta o fiica. Si ea are nevoie de dumneavoastra.

      Mama a semnat internarea mea chiar in acea zi. Bianca, sora mea, nu stia decat parti ale intamplarii, acelea pe care a decis mama sa i le spuna.: ca sunt bolnava, ca trebuie sa ma interneze si ca nu voi putea primi vizite. Cred ca ii era teama sa nu o traumatizez prin comportamentul meu ciudat.

      Am acceptat sa fiu inchisa in ospiciu. Toti in jurul meu ma sarutau, ma luau in brate imi spuneau ca le va fi dor de mine, ca o sa ma viziteze, si le citeam in ochi o durere si o disperare care le zdruncina spiritul si credinta. Nimeni nu credea ca o sa imi revin vreodata. Dintre toti, numai bunica Matilda ma mai trata ca pe un om normal. Se purta de parca as fi mers intr-o excursie, nu la un spital.. Nu avea lacrimi in ochi si nici sufletul nu o strangea. Era senina si increzatoare.

      - Ce vrei sa iti aduc cand o sa vin sa te vad? ma intreaba ea aranjandu-mi parul

      - Pe Ursula, bunico.

      Bunica nu a schitat nimic. Ma asteptam sa fie uimita, mai ales pentru ca nimeni nu stia, nici macar ea, ca eu o vizitasem pe batrana ghicitoatre. Dar nu, ea impletea suvitele brune cu acelasi calm ca mai devreme.

      - Ursula sa fie! ofteaza ea adanc.

      Era vremea sa plec. Mama ma astepta in masina, cu motorul pornit. Am imbratisat-o pe bunica, pe Bianca, mi-am lipit privirile de fiecare obiect in parte pe care il lasam in urma. Ma simteam pierduta, fara speranta. Stiam ca e ultima data cand le vad. Nici sa plang nu puteam. Stomacul imi digera parca o piatra de moara. M-am urcat in masina si nu am scos nici o vorba pana ce nu am ajuns. La clinica, ne-a intampinat o asistenta. Un paznic mi-a luat bagajele iar eu l-am urmat. Muta. Nici nu mi-am luat larevedere de la mama. Dintr-odata totul mi se parea un patetic joc de teatru al destinului, si imi venea sa rad. Toata lumea se agita degeaba. Cu sufletele gata sa le sara prin gat, se uitau la mine ca la o osandita la moarte, cu o compatimire gretoasa. Ei nu vedeau ca de fapt asta nu se intampla, ca e un produs al unor legi scapate de sub control? Niste ganganii care se misca in cercul lor de idei, inghesuit de prejudecati., care nu pot vedea mai departe de varful antenelor doar pentru ca ignoranta nu le permite. Cum pot sa fiu asa lucida cand mi se intampla o tragedie ca asta?!

      Am ajuns in camera unde urma sa locuiesc. Peretii albi inconjurau un plafon cam cat baia mea de acasa. O fereastra pe peretele din fata dadea in curtea interioara a ospiciului. În dreapta un pat alb. Mi-am inghesuit valizele sub el.

     

      De acum am inteles ca existenta mea avea sa aiba alte repere. Mi-era foarte clar ca in coordonatele lor vegetam si ca ma aflam intr-o faza de tranzitie intre ceea ce credeam a fi real pana atunci si o alta realitate , suprareala, aceea spre care ma indreptam. M-am hotarat sa nu ma mai gandesc la ce mi se intampla ca si cum ar fi o nenorocire, ci am incercat sa caut un rost.

      In cateva zile m-am detasat complet de prima mea realitate. Vedeam ce se petrece in jurul meu, eram inca atenta la zgomote, miscari, persoane - instinctul de conservare trebuia sa mi-l pastrez vigilent - , dar nu reactionam decat cand era necesar, pentru ca nu vroiam sa distrug starea de tranzitie in care ma aflam. Era un act voit. Nu stiu daca toti cei internati aici cautau acelasi lucru ca si mine, dar de la o vreme, am inceput sa cred ca unii au , intr-adevar , o misiune de indeplinit. Hara era una dintre ei. Numele ei adevarat era Sophie LeBlanc, dar nu raspundea decat la Hara. Avea vreo 40 de ani. Cand m-a vazut prima data intrand in salonul de odihna, s-a ridicat de pe balansoarul unde intepenise ore intregi, s-a apropiat si a facut o plecaciune pana in pamant, inaltant apoi capul si privindu-ma ca pe un complice. Am putut sa descifrez un zambet in coltul gurii si cred ca am fost singura.

     

     

     


     

     

      * HARA *

     

      - Sunt aici dinainte sa ma nasc. A trebuit sa plec un timp, dar nu aveam cum sa stau departe. Am incercat, dintr-o curiozitate copilareasca, sa ma dezic de natura mea, de telul suprem. Zadarnic. M-am simtit ca o bucata de puzzle care nu se potriveste nicaieri...decat acolo unde ii e locul. Asta nu intelegem noi : ca facem parte dintr-un sistem, dintr-un flux continuu al naturii, care nu se impiedica de rezistenta noastra, ci curge nestingherit, netezind de la sine imperfectiunile - adica incercarile noastre de a ne sustrage lui. Suntem infimi si ne dam seama de asta atunci cand ne trasneste in gagalice sa ne reconstruim traseul. Nici nu ne trece prin minte ca totul vine de la sine. Noi nu trebuie decat sa ne dibuim calea si sa ne lasam condusi pe ea. Urmarea propriului traseu - in asta consta perfectiunea. Abaterea de la el - asta e frumusetea.

      Nu suntem toti la fel. Cel putin aici nu suntem. Altfel cum crezi ca unii inteleg o realitate atat de diferita de ceilalti? Uite-te la noi! Nora nu face altceva decat sa numere. Si dmineata si seara...Asistentele trebuie sa ii dea sedative ca sa o poata opri din numarat si sa adoarma. Nu esti curioasa de ce numara? Cum sa nu fii, ba esti! Nu, nu am sa-ti spun. Sa afli singura! Toti avem capacitatea de a face ce intra in traseul nostru. Unele lucruri sunt mai usor de facut decat altele, dar nimic nu iti este imposibil...doar nepermis. Iar eu cred ca Nora iti permite sa afli de ce numara. Tanjeste dupa o atentie de genul asta. Uite-te la Doris, de exemplu: ea nu e interesata de nimeni si de nimic. Nu, nu pentru ca e nebuna - asta e gandirea ganganiilor astora in halate albe : "nebunii sunt egocentrici, nu se gandesc decat la ei " l-am auzit pe unul glumind. Cum spuneam, Doris nu e nebuna, doar face pe nebuna. Ea da, ea este egocentrica. Nici pe mine nu ma baga in seama. Decat atunci cand vorbesc despre ea. Uite, nici nu vreau sa o mai pomenesc, ca sa nu se ma simta asa de importanta. Nu mai vreau sa vorbesc deloc. Dintr-odata m-am plictisit. Hai, sterge-o , vorbim mai tarziu.

      Hara ma fascina. Asta a fost a doua discutie cu ea in zece zile, de cand sunt internata. De vreo doua zile incercam sa dau de ea, dar medicii mi-au spus ca e plecata. Cum vine asta? Pleaca si se intoarce cand ii casuna? Si cine naiba mai sunt Nora si Doris? Nu am vazut nici o nebuna numarand pe aici. Mai tarziu, spre seara am avut o discutie cu doctorul Harei.

      " Nu mai asculta ce iti spune ca o sa te innebuneasca mai rau. Glumesc. Cine? Nora? Doris? Hmm! Da, exista, daca se poate spune asa...Hara sufera de schizofrenie cronica. Schizofrenia presupune o fragmentare a personalitatii. In cazul ei e vorba de un triunghi feminin. Nora, Doris si Hara. Nora este introvertita si depresiva. Doris e maniaca si egocentrica. Hara e paranoica si are obsesii. Nici o latura a personalitatii ei nu este periculoasa....mai putin Doris. Acum doua zile a inceput sa tipe si sa se zgarie pentru ca nu ii da nimeni atentie. Vedea ca toti in jurul ei trec prin ea ca prin abur. A crezut ca a devenit invizibila si a intrat in panica. A trebuit sa o mutam la alt etaj, intr-o camera vatuita."

      " Daca imi povestiti toate astea inseamna ca nu ma considerati nebuna pe de-a-ntregul."

      "Intr-un spital de boli mentale poti sa le spui orice pacientilor, atata timp cat nu le agreseaza psihicul."

      " Cine urmeaza?"

      " Nu inteleg..."

      "Dupa Hara....Acum doua zile a fost Doris...Ar trebui sa o asteptam pe Nora?"

     

© Copyright Catinca Oprea
Comentarii (1)  
michail
Marţi, 25 Noiembrie 2008, ora 19:04

foarte tare articolul
mi-a placut mult mult ........

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online