evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Engel  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (V)  -  Luminile oraşului VI  -  Timpuri Noi  -  Imperiul Marţian contraatacă  -  Caiet de regie  -  Aseară...  -  Răspuns fără întrebare  -  Povestea unui suflet  -  Alfa si Omega. Moon  -  Jeopardy  -  Concurenţă neleală  -  Fiii lui Rawser  -  Fabrica de vise  -  Servisul Auto  -  John-486  -  Sinucigaş plătit  -  Uchin (fragment)  -  Timpul  -  Luminile oraşului XIV  -  Întreg  -  Ion cel fericit  -  Dumnezeul unei lumi mărunte  -  Mămica şi El Diablo  -  Bătrânul, literele şi noaptea  -  Greaţă  -  Archeopterix  -  Luminile oraşului  -  Groparii  -  Tata, ceasul şi căpşunile  -  Canicula  -  Sete  -  La lumina...  -  Sfârşitul lunii  -  Fie-mi apa uşoară !  -  Jurământul  -  Un bilet de plecare de pe Soregaard  -  Printre oameni  -  Jocul  -  StarCraft : Musafiri nepoftiţi  -  Poveste de mahala I : Meciul  -  Molecula Vieţii de Apoi  -  Un pahar de vin  -  Pasomii  -  Babylon Five: Mercenarii  -  Arma secretă  -  Unde dai şi unde crapă!  -  Texte.01  -  Mesajul  -  Caseta pirografiată


În umbra sorţii

În umbra sorţii
  Cristi Mitran
O poveste de Crăciun
varianta print

Cristi Mitran



Publicat Miercuri, 26 Ianuarie 2005, ora 21:11

      Partea I - sabia lui Arkkon

     

      Capitolul 1

     

      Tropotul a mii de picioare invada campia odata linistita. Armatele culcau holdele la pamant, doborau copacii pentru a face loc armelor de asediu, ardeau satele si inrobeau locuitorii lor. Dupa doua luni de astfel de masacre cele doua tabere se intalnira.

      Pe deoparte se aflau soldatii imbracati in zale albe ale consiliului vrajitorilor, cu turnul alb pictat pe scuturi, caii albi ca spumele raurilor involburate si stindarde cu vulturii plesuvi turnati in argint pe ele.

      In celalalt capat al campiei se afla armata casei Dern, conducatorii campiilor de dincolo de raul cel mare. In capul lor se afla insusi regele Tarnes cu fiul sau Alrik alaturi.

      "Tata, victoria azi poate ajunge in mainile oricui..."

      "Prezicatorii au zis ca o sa castigam astazi. Nici un milion de soldati nu vor schimba soarta noastra!"

      "Credeam ca omul isi faureste singur destinul."

      "Ce a fost scris in stele si in pamant de mii de ani nu poate fi schimbat.

      Astazi ii vom zdrobi!"

      Alrik zambi si isi mana calul spre flancul drept al armatei, unde garda sa de corp il astepta. Cele doua parti se tachinau reciproc, batand in scuturi si aruncand insulte. "Si cand te candesti ca totul a inceput dintr-o neintelegere intre vrajitori..." ofta printul. Intr-adevar, toti acei oameni se aflau acolo deoarece vrajitorii casei de Dern se hotarasera sa nu mai asculte de consiliul din Turnul Alb. Inaltul consiliu stia ca daca va permite asa ceva toti vrajitorii se vor revolta, asa ca isi trimise armata spre pamanturile regelui.

      In cele din urma comandantul aramtelor Turnului dadu semnalul si mii de infanteristi se avantara spre liniile inamice. Regele isi ridica sabia, striga si o indrepta spre randurile care inaintau, soldatii sai sarjand si ei. Cele doua armate se intalnira la mijlocul campiei ca doi tauri ce se lovesc cap in cap, sau ca doua valuri ce se sparg unele intre altele. Printul privea de pe margine totul, nerabdator sa sara si el in lupta. "Asteapta momentul potrivit..." isi zise. Soldati cadeau cu repezicune si de o parte si de alta.

      Lupta corp la corp era cu adevarat infernala: oamenii se taiau, impungeau, loveau cu scuturile sau foloseau orice truc pentru a-si dobora adversarul cat mai repede. Printul vazu ca flancul drept al Turnului incepea sa cedeze, lasandu-i cale libera spre comandantul inamic. Isi lovi calul cu pintenii si sarja cu sabia scoasa. Sari peste primul rand de soldati si ateriza direct pe un infanterist nefericit, zdorbindu-l. Apoi isi continua goana printre randurile de soldati uimiti pana ajunse in mijlocul armatei inamice, unde comandantul dadea ordinele. Tocmai cand vroia sa-i ia capul cu sabia un soldat calare isi puse scutul in fata lamei. Alrik il lovi in fata cu cotul, doborandu-l de pe cal si se ridica pe sa, sarind direct pe comandant. Amandoi cazura pe pamant si Alrik care ajunse deasupra ii baga sabia intre ochi. Se ridica degraba si vazu ca era inconjurat de garda de corp a comandantului Turnului, dar vazu cum propria sa garda de corp sarja printre randurie vrajitorilor. Cu un zambet ridica o sabie de pe jos si se indrepta spre cel mai apropriat inamic.

      Jumatate de ora mai tarziu intreaga armata a Turnului era capturata, lasand in urma o mie de soldati morti. Casa de Dren pierdue doar 300 de soldati. Soldatii il purtara pe print pe umeri si ii depusera stindardele cucerite la picioare. Alrik il privi pe tatal sau si zambi:

      "Vezi fiule, soarta nu poate fi schimbata de oameni, fie ca sunt vrajitori, regi sau printi!"

     

     



     

      Palatul regal din Hiigar stalucea din plin in acea zi de toamna. Slujitorii erau intr-o forfota permanenta, strajerii isi luceau armele, gradinarii tundeau tufisurile si printul ii admira cu retinere. Erau asteptai solii vrajitorilor, care veneau sa ceara pacea dupa victoria zdrobitoare a armatelor casei. Alrik o lua incet spre zidurile cetati, urcand treptele si plimbandu-se printre creneluri si strajeri. In cele din urma vazu un grup de oameni calare, imbracati in alb si cu stindarde ale Turnului. In cetate rasunara trambitele si printul sari peste scari si fugi pana la palat. Acolo isi imbraca hainele pentru receptie, care le detesta complet, si ii se alatura tatalui sau in sala principala. Se opri in dreapta tronului si astepta.

      Usile se deschisera larg si opt vrajitori intrara cu capetele sus. In fruntea lor se afla chiar Prevetea, conducatorul consiliului, stapanul Turnului Alb. La vederea sa regele surase:

      "Rege al casei Dern, am venit sa cerem pacea in numele Consiliului Turnului Alb!"

      "Vrajitorule, nu ma asteptam ca chiar tu o sa vii... Este o onoare sa te avem in aceste sali, chiar daca ne intalnim ca adversari."

      "Un raspuns diplomat tata..." gandi Alrik.

      "Sa speram ca nu vom mai fi adversari multa vreme..."

      "Pai totul se poate termina aici. Tot ce va cer este sa nu mai ridicati armata pe acest mal al raului si sa le oferiti vrajitorilor nostrii propriul consiliu!"

      "Este inacceptabil! Daca facem asta toti vrajitorii vor actiona de capul lor!

      Ar fi haos!"

      "Acestea sunt conditiile mele!"

      "Prea bine... Ca simbol al impacarii noastre va ofer aceasta sabie, un artefact din vremurile vechi, care taie la fel de bine ca atunci cand a fost faurita, in inima pamantului!"

      "Sunt batran vrajitorule, nu am ce face cu inca o sabie. Dar cred ca fiul meu ar accepta!"

      Alrik incuvinta si lua sabia infasurata in carpa din mana lui Prevetea. Era o sabie care semana cu un iatagan, dar avea numerosi zimti pe lama, si lucea in culori albastre si rosii, ca si cum lama ar fi luat foc. In momentul in care puse mana pe maner simti o durere mare in brat, care ii urca pana in gat si apoi spre cap. Cazu in genunchi si tipa de durere...

      "Sabia care ai atins-o este blestemata printule. In timp te va omora... Rege, ia asta ca un avertisment! Aceste conditii de pace nu sunt acceptabile si te-au costat viata fiului tau!"

      Apoi vrajitorii disparura intr-un val de lumina...

     

     

     


     

      Capitolul 2

     

      Pe drumul spre Razean, inainte de podul ce trecea peste Raul Galbui, noaptea se lasa ca in orice alta zi. Un singur calaret deranja linistea peisajului idilic.

      Un barbat invesmantat intr-o mantie neagra, pe un cal la fel de negru galopau frenetic. Nu era nimeni altul decat Alrik:

      "Blestemat sa fii vrajitorule..." gandea printul in timp ce isi imboldea calul sa alerge mai repede. "Cand o sa te gasesc o sa te omor cu mana mea si sabia ta blestemata!" Prin minte ii trecea iar si iar conversatia cu vraciul palatului, care ii dezvaluise totul despte sabia blestemata:

      "Ce ai tu in mana se numeste Sabia lui Arkkon. A fost faurita de demoni in inima pamantului si daruita unui mare rege apusean, ca sa pecetluiasca o intelegere de mult uitata. Insa demonii nu s-au tinut de cuvant si l-au tradat pe rege. In acea clipa el a blestemat arma si pe toti cei care aveau s-o foloseasca din acea clipa..."

      "O sa ma omoare?"

      "Da... Incet si sigur, te va lasa fara suflare, va suge viata din tine. Nu o poti distruge..."

      "Nu pot sa spulber blestemul?"

      "Nu cunosc nici o cale sa-l ridic. Poate vrajitorii care ti-au dat-o stiu, dar se poate ca nici ei sa nu reuseasca sa ridice anticul blestem."

      "Cat timp mai am?"

      Batranul inchise ochii si dadu din cap.

      "Nu stiu..."

     

     


     

      Pe la miezul noptii o ploaie torentiala incepu sa cada din norii ce trimiteau fulgere si tunete spre zari. Calul gafaia din ce in ce mai tare. Printul simtea sabia din teaca si vroia sa se grabeasca spre pamanturile raurenilor dar vazu ca nu mai poate continua in ritmul acesta. In fara lui incepeau sa se contureze formele unor case, un mic satuc fara nume, asezat de o parte si de alta a drumului. Opri langa o casa care avea un semn ce arata ca este han. "La banditul surd" era numele inscris pe placa de lemn, insa Alrik nu gasi puterea sa zambeasca. Cobora de pe cal si il lasa pe mana unui baiat care aparu

      dinauntru. Intrand se aseza la bar si facu semn hangiului:

      "Buna seara si bun venit la Banditul Surd!"

      "Aveti ceva de baut? Si o masa calda... Stau doar pentru noapte."

      "Bineinteles! Avem cea mai buna bere din tinut, adusa direct de la raureni, si sotia mea tocmai a taiat un miel. Camerele sunt in mare parte ocupate dar aveti noroc, mai avem una libera in pod!"

      Printul bau si manca fara graba, apoi se duse in camera sa si reusi cu greu sa adoarma. Visurile sale nu fura de loc frumoase: vazu o manastire la marginea unei cascade, figuri cu masti de aur care ii vorbeau in limbi ciudate, un turn

      alb si un munte cu varful ascuns intre nori. Toate erau insa foarte hoatice, fara legatura intre ele. Se trezi inaintea zorilor si iesi ca o furtuna pe usa.

      Privi inspre est unde Razean si Turnul Alb il asteptau.

     

     


     

      Capitala raurenilor era un oras al contrastelor puternice. Pe dealuri traiau marii nobili si familiile bogate, pe cand populatia de rand traia pe langa zidurile orasului intr-o saracie crunta. Clasa de mijloc se afla la poalele delurilor, formata din negustori si soldati ce se zbateau sa-si asigure o viata linistita. In ciuda eforturilor strajerilor de a asigura pacea, multi nu se incumetau sa se aventureze noaptea prin cartierele sarace.

      Intr-o asemenea nopate intra printul in oras. Gandul lui era sa opreasca la primul han care-i iesea in drum, si asa facu. Inauntru gasi niste oameni cu aspect dubios, un hangiu flegmatic si o atmosfera imbacsita cu fum. Se aseza pe un scaun de langa bar si ii facu semn hangiului:

      "Ce pot sa fac pentru tine?" intreba acesta cu un zambet care-i descoperi dintii stricati.

      "Caut un vrajitor..."

      "Sunt multi vrajitori aici prietene. Fii mai specific!"

      "Prevetea!"

      "Hmm, nu sunt multi care isi doresc sa faca asta. De ce vrei sa-l gasesti?"

      "Nu conteaza! Stii unde este?"

      "Fie cum vrei... De obicei cand nu este in oras poti sa-l gasesti in Turnul Alb."

      "Unde e asta?"

      "Pleci pe poarta de nord si mergi pana cand vezi muntii. Inaintea lor se afla turnul, n-ai cum sa-l ratezi, desi te previn, nu se intorc multi de acolo!"

      "O sa-mi asum riscul..."

      "E viata ta amice. Pot sa te servesc cu ceva?"

      "O camera pentru noapte."

      In capatul celalalt al hanului, trei oameni il priveau pe print cum scotea un sac cu bani din buzunar si ii platea hangiului in monezi de aur. Unul dintre ei isi scoase pumnalul si il freca de pantalon testand ascutisul cu buricul degetului mare.

      La usa camerei printului, pe atunci cand ceasul batea ora trei a noptii, se ivira trei umbre. Mai intai verificara daca nu mai e nimeni pe hol, apoi unul lovi usa si se napusti inauntru, urmat de al doilea. Ultimul talhar ramase de paza in pragul usii. Primul hot sari pe pat si infipse pumnalul in patura, dar spre surpriza lui nu iesira decat fulgi din perna ascunsa dedesubt. Uimit se intoarse spre cel din spatele lui, ca sa vada cum usa se trantea in fata hotului din prag, spargandu-i nasu si tarantindu-l la pamant. De dupa usa un om sari si il lovi in piept pe al doilea talhar, daramandu-l peste primul. Uimiti cei doi se impleticira inapoi in picioare si sa napustira spre print. Acesta trecu pe sub bratul extins al primului si il prinse de antebrat, folosindu-si corpul si greutatea adversarului pentru a-l arunca direct pe directia

      ferestrei. Geamul se sparse in mii decioburi si corpul talharului ateriza direct in strada. Apoi Alrik isi scoase sabia si se intoarse spre celalat om.

      Astepta ca talharul sa incerce sa-l loveasca cu pumnalul si ii prinse incheietura, rotindu-se astfel incat sa ajunga in spatele lui. Bratul trosni cand ajunse lipit de spatele talharului si pumnalul ii cazu din mana. Alrik ii puse sabia la gat si zise:"Pleaca si nu te mai intoarce!" Ii dadu drumul si talharul deschise usa si fugi. Al treilea inca se afla pe jos tinandu-se de nas, si cand il vazu pe prietenul sau fugind se ridica si o lua dupa el. Alrik isi lua pelerina din cuier si pleca, sub privirile curiosilor care venisera atrasi de zgomot.

     

     


     

      Noaptea aceea era mai rece ca de obicei si cele doua garzi de la poarta drumului ce ducea spre cartierul instarit al orasului incercau sa se incalzeasca langa focul pe care-l aprinsera.

      "Inca trei ore si suntem schimbati..."

      "De ce naiba stam aici, doar nimeni nu incearca sa intre vreodata..."

      "Si nici nu a incercat. Facem asta de cinci ani si nu s-a intamplat nimic niciodata. Avem cea mai plictisitoare slujba!"

      "Macar nu trebuie sa patrulam noaptea prin cartierele sarace! Pana si garzile sunt jefuite acolo!"

      "Ce-i aia?!" il intrerupse celalalt strajer.

      Pe drum o silueta se contura. Cand ajunse chiar langa ei ii putura distinge trasaturile. Era un barbat tanar, cu ochii verzi si parul negru, nu foarte inalt dar bine facut. Purta o pelerina cu gluga, care-i ascundea partial trasaturile.

      "Stai straine, nu pot sa treci pe aici!"

      "De ce?"

      "Asta e partea, sa-i zicem selecta, a orasului. Nu putem lasa pe oricine sa intre!"

      "Voi hotarati cine intra si cine nu?"

      "Nu, dar noaptea avem ordine sa nu lasam pe nimeni sa intre! Nobilii nu vor sa colcaie talharii pe langa balcoanele lor noaptea!"

      "Nu sunt talhar! Vreau doar sa ajung la..."

      "Nu ne intereseaza, nu te putem lasa sa treci!"

      Printul ofta si se intoarse inapoi, nu avea timp sa astepte pana se facea ziua. Dupa cativa pasi inapoi pe strada sperantele ii revenira cand vazu o gaura de canal.

      Primii pasi in apa murdara din canalizare ii se parura cei mai grei. Apa ii intra in ghete si mirosul era insuportabil. Pe deasupra din intuneric sa auzeau chitaiturile a mii de sobolani si din cand in cand vedea ochii lor rosii privindu-l din colturile intunecate. Avusese destula inspiratie incat sa ia o torta din strada, astfel vedea unde merge, dar restul era o bezna completa.

      Canalizarea orasului era cu adevarat mare si unul se putea pierde usor in zecile de tuneluri. Printul insa avea cu el o busola, si se hotara sa mearga inspre nord-vest, unde se afla tinta sa.

      "Blestemata soarta, acum o saptamana ma desfatam in frumusetile palatului si acuma sunt intr-un canal..." gandi el in timp ce lovea un sobolan curios cu piciorul.

      Dupa cateva minute de mers ii se paru ca ceva il urmareste, ceva mai mare decat sobolanii care acum ii roiau in jur fara rusine. Se opri din mers si asculta cum pasii unor necunoscuti rasunau in apa. Rasunau din toate directiile, si printul se gandi ca era incercuit. Se opri in mijlocul tunelului si isi roti privirea. Mana se duse spre sabia blestemata: "Sa vedem cat de bine tai..."

      "Luati-l!" un strigat rasuna din spatele sau si printul arunca torta in apa, aceasta stingandu-se si lasand canalul in bezna completa.

      Printul isi roti sabia in directia din care rasunase strigatul si simti cum aceasta lovi in carne vie, trecand direct prin adversar. Nu avu timp sa se uimeasca de calitatile lamei caci auzi un vajait in dreapta sa. Fenta si lovi cu piciorul, auzind cum un trup cade in apa. Ceva dur il lovi in spate insa isi reveni imediat si taie din rotire capul oponentului. Din spatele sau simti ca inamicul lovit la pamant se ridica, si il lovi iar cu piciorul, nimerind direct in cap. O sabie vajai din nou in dreapta sa si el se intoarse la timp sa pareze cu sabia sa. Isi folosi momentumul pentru a-si impinge adversarul si continua cu o fandare, impungandu-l direct in piept.

      Dupa ce se asigura ca nimic nu mai misca in intuneric printul se aproprie de unul dintre inamicii rapusi si aprinse un chibrit. Spre uimirea lui vazu fata unuia din hotii care-l asaltasera in camera sa, cu cateva ore mai inainte. Dadu

      din cap si alerga in intuneric...

      In cele din urma gasi o gura de canal care parea sa dea acolo unde vroia sa ajunga. Astepta pana nu se mai auzeau urme de pasi de deasupra si impinse grilajul, ridicandu-se in strada. In fata lui un turn rotund trona dupa cateva randuri de case.

     

     

     


     

      Capitolul 3

     

      Ajuns la baza lui turnul i se parea si mai impunator decat vazut de la distanta. Batu in usa de lemn cu pumnul, la inceput fara nici un rezultat. In cele din urma un servitor somnoros deschise:

      "Da, ce doriti la aceasta ora indecenta?"

      "Vreau sa vorbesc cu stapanul turnului!"

      "Nu se poate, ori veniti la o ora normala..."

      "Nu am timp pentru asta!" mormai Alrik si lovi usa, impingandu-l pe servitor in perete.

      "Nu puteti intra! Stapanul o sa fie foarte suparat!"

      Alrik nu-l baga in seama pe servitor, nici strigatele acestuia dupa gardieni. O lua la fuga pe scarile in spirala, ce parca nu se mai terminau. Dupa cateva minute ajunse gafaind in varf, unde un mosneag intr-o roba neagra statea aplecat peste o carte imensa:

      "Te asteptam printule!"

      "Unde e Prevetea?"

      "Oh, dar nu e aici... Acesta este turnul meu, a fost al meu de cand l-am ridicat, cu mult timp inainte sa vina aici raurenii."

      "Atunci va trebui sa-mi iau raspunsurile de la tine!"

      "Asa se pare... Eu sunt Lorrantan, membru al consiliului vrajitorilor, reprezentantul Turnului Alb in Razean..."

      "Si eu sunt un om grabit!" sari printul. "Daca nu ai vazut am o sabie care ma omoara incetul cu incetul!"

      "Da, da... Dar nu iti face griji, mai ai ceva timp la dispozitie! Nu mult, dar ceva..." zambi el perfid.

      "Nu ma enerva! Nu ai fi primul pe care l-am ucis azi!"

      "Si nici tu nu ai fi primul care a murit din cauza acelei sabii... Da, da! Un blestem foarte puternic. Nu sunt multi cei ce pot sa-l rupa, de fapt nu mai e nimeni!"

      "Ce spui?"

      "Nimic, nimic... Nu sunt eu in masura sa-ti vorbesc despre asta. O sa-ti zica Prevetea cand il vei intalni!"

      "Unde sa-l intalnesc?"

      "La Turnul Alb desigur! Presupun ca stii drumul, de fapt nu ai cum sa-l ratezi. Acuma du-te, cred ca aud garzile venind pe scari!" rase magul.

      Fara sa mai adauge nimic Alrik scoase o franghie cu un carlig la capat si o prins de pervaz, sarind pe geam si coborand repede pe peretele turnului.

      Lorrantan il privi cum disparea pe strazile pustii si nu putu sa ascunda un zambet.

     

     


     

      Cu pasi domoli Arvs mergea pe langa palisada din lemn, aruncand priviri in padurea din fata. Zapada avea sa cada curand si ei erau blocati aici, in mijlocul pustietatii. Negustorii care le aduceau hrana nu mai aparusera de cateva zile, iar noaptea urlete de animale le strica somnul. Arvs nu era un om rabdator din fire: mare cat un urs si cu parul si barba blonda, se tragea din vechii raureni care au ramas pe munte. Vazandu-se atat de departe de casa si incapabil sa se intoarca il cuprindea supararea. Oamenii aceia nenorociti nu vroiau sa lupte, si totul se intampla din cauza vrajitorului...

      Gandurile lui Arvs fura intrerupte de o priveliste neobisnuita: un cal venea agale pe poteca, tragand dupa el calaretul doborat, prins cu piciorul in scara.

      Fugi in intampinarea nefericitului si intr-o clipa speranta ii reveni.

      Cand Alrik deschise ochii crezuse ca trecuse pe taramul celalalt. Insa o durere ascutita in spate il lamurise ca inca nu isi depasise starea materiala. La capul patului se afla o fata cu parul blond si ochii albastrii, inalta si imbracata intr-o armura de zale. Pentru o clipa isi aminti de povestile cu ingeri pe care le auzise in copilarie. Insa ochii ii coborara pe sabia blestemata ce o tot tarase dupa el, si instrumentul demonic ii aminti de conditia sa:

      "Te-ai trezit? Bine, credeam ca te-am pierdut!" zise fata cu o voce blanda.

      "Unde..."

      "Esti in siguranta. Tata te-a gasit in fata taberei cazut de pe cal. Nu stiam de ce boala suferi, nu am mai vazut asa ceva. Ai dormit trei zile, ai avut febra..."

      "E o poveste lunga..." murmura el, dandu-si seama ca sabia incepea sa-si faca efectul.

      "Sper ca ti-ai revenit acum." zambi ea. "Eu sunt Hannah, din neamul raurenilor.

      Ai un nume straine?"

      "Alrik .. Dern."

      "Ca in casa Dern? Ce ar cauta un print in partile astea?"

      "Pare de necrezut nu? Si eu ma intreb cateodata..."

      "Te cred, am vazut gravurile de pe armura ta. Numai un print ar putea sa aiba o asemenea armura."

      "Ma bucur. Spune-mi, unde se mananca aici?"

      Hannah zambi si il ajuta sa se ridice.

     

      Galagia din cortul de mese se domoli in momentul cand Hannah si Alrik intrara.

      Arvs se ridica si pasi spre ei:

      "Baiete, credeam ca nu te mai trezesti! Ai dormit ca o femeie trei zile! Hehe, vino sa iti dau ceva tare de baut, sa te trezeasca."

      Alrik nu se opuse si privi la multimea de soldati ce il priveau, unii cu mirare, altii cu neincredere. Se aseza langa Arvs si cateva minute manca si bau din plin.

      "Incotro te duceai straine?"

      "Alrik..."

      "Da scuze, eu sunt Arvs Garent, conducatorul acestei cete de betivi. Incotr-o te duceai inainte sa fi cazut de pe cal?"

      "Nu am cazut, am lesinat..."

      "Intre noi doi, nu mai spune asta. O sa rada lumea de tine. Numai femeile lesina... Mai bine zici ca s-a speriat animalul si te-a doborat. Desi orice barbat care cade de pe cal nu merita numele de raurean... Dar tu vii din alte parti nu?"

      "Da, de la Hiigar... Sunt mostenitorul casei Dern."

      "Hannah zicea ca armura ta arata de parca ar fi facuta de apuseni, dar eu sunt sceptic. Nu conteaza cine esti, intre noi conteaza faptele! Lasa asta, incotro mergeai?"

      "Ma indreptam spre Turnul Alb. Am o intalnire cu un anumit vrajitor!"

      "Baah, vrajitorii! Nu poti sa ai incredere in ei! Din pacate nu o sa ajungi acolo."

      "De ce?"

      "Singurul drum spre Turn e prin trecatoarea din fata. Si ea a fost ocupata de, sa zicem, forte ostile..."

      "Ce forte ostile?"

      "Sa zicem o mana de strigoi ... s-ar putea sa aiba cu ei un urlator..."

      "Ce-i ala?"

      "Sa zicem ca umbla pe patru picioare, arata ca un tigru, numai ca are labe de urs, un corn de elefant in frunte si parul gri. Si sa zicem ca e mai mare ca doi oameni pusi la un loc..."

      "Ai obtine un animal foarte urat, si periculos!"

      "Asa este. In mod normal l-am fi rezolvat noi, insa oamenii mei nu vor sa lupte."

      "De ce?"

      "Totul a inceput acum doua saptamani. Noi vroiam sa atacam trecatoarea ca sa mergem mai departe, cand in cale din se infatiseaza un vrajitor care ne spune ca fara un al douazeci si unulea razaboinic nu o sa invingem fiara. Eu in mod

      normal nu vreau sa am deaface cu vrajitorii, dar oamenii mei au o firca instinctiva de ei. Sunt foarte superstitiosi! Au refuzat sa atace si am fost nevoiti sa facem tabara aici. Timp de doua saptamani nu am gasit pe nimeni sa lupte alaturi de noi, pana soarta te-a pus pe tine in drumul nostru..."

      "Soarta si cu mine avem niste lucruri de rezolvat!"

      "In orice caz, daca vrei sa treci muntii trebuie sa lupti alaturi de noi."

      Alrik isi lua capul in maini si privi drept in jos...

      "Cand atacam?"

     

      Asezat pe pamantul rece cu spatele proptit de palisada din jurul taberei Alrik privea stelele cu sentimentul ca ar trebui sa stie ceva mai mult... Simtea ca ceva ii ranjea in fata si el nu vedea, un lucru esential, motivul pentru care e

      acolo. "Deocamdata trebuie sa stau in viata..." gandi el aruncand o privire descumpanita asupra sabiei. Prinse un zgomot in spatele palisadei si pentru o clipa mana prinse manerul armei, privirea scurtand intunericul. Se calma insa

      cand vazu silueta Hannei venind spre el. Ascunse sabia sub haina si lasa capul pe lemnul umed. Ea se aseza langa el si o vreme nimeni nu spuse nimic. Alrik simti cum intre ei se acumula caldura, frigul disparand:

      "Ce vezi cand te uiti la ele?" intreba ea.

      "Diamanete presarate pe catifea... Diamante lucitoare departe de oricine, de orice atingere... Sau vechii razboinici care ne privesc de sus."

      "E o legenda de-a voastra?"

      "Da, se spune ca toti razboinicii apuseni cazuti in lupta ajungeau in cer, de unde priveau asupra noastra, gata sa ne ajute in ceas de nevoie."

      "Frumos. Cand eram mica tata m-a invatat ca stelele sunt ochii zeilor care au facut pamantul, si roua diminetii e lacrimile lor. Vezi tu, pamantul a fost creeat din trupurile lor. Apoi servitorii lor i-au dat forma. Sarpele care era pazitorul cerului s-a tarat pe pamant si in urma sa s-au creat raurile. Cand trupul sau a murit incolacit, s-a creat marea. Apoi au fost ridicati muntii ca monumente a puterii zeilor. Padurile erau altarele lor si animalele au fost create ca sa le pazeasca. In cele din urma au creeat omul, care sa-i slaveasca si sa aiba grija de creeatia lor."

      "Pe mine vrajitorii palatului m-au invatat altfel. Ziceau ca pamantul a fost creeat in urma unor reactii ale materiei. Din crusta neregulata au iesit raurile iar din reactiile geologice s-au format muntii. Neamul meu a debarcat pe aceste meleaguri acum mii de ani, cand deja erau si alte popoare aici. Se zice ca am venit peste marea din vest."

      "Un mod stiintific de a vedea lucrurile. Noi am trait dintotdeauna aici.

      Inainte stateam toti in padure, dar in urma unui mare razboi unii dintre noi, condusi de Constatin au plecat spre vale si s-au stabilit dupa raul Galbui. Au primit numele de raureni. Noi am ramas in munti, tatal meu nu a fost de acord sa plece. Lumea ne-a zis vechii raureni..."

      "Cum adica tatal tau?"

      "El si cei care il urmau n-au fost de acord cu Constantin. Au ramas in munti si paduri. Eu eram mica pe vremea aceea."

      "Dar asta se intampla acum...."

      "Foarte mult timp, stiu. Raurenii vechi traiesc mai mult decat ceilalti.

      Urmasii lui Constantin au fost blestemati sa traiasca cat oamenii de rand."

      "Fabulos... Regii apuseni mai apuca cateodata varste mai mari ca o suta de ani dar putini trec peste o suta cincizeci..."

      "Nu este nimic fabulos, doar depinde din ce perspectiva privesti."

      "Eu nu o sa apuc atat... De fapt nu cred ca mai am mult."

      "Numai un om condamnat vorbeste asa!"

      "Un om care lupta impotriva sortii e un om condamnat?" rosti amarnic printul.

      "Numai daca pierde pentru o clipa speranta..."

      Vorbele ei il luara pe nepregatite. Se intoarse spre ea si privi in ochii albastri.

      "Un invatat a spus odata ca nu poti sa te impotrivesti sortii. Are un mod perfect de a te impiedica."

      "Eu cred ca omul isi face singur soarta!"

      "Nu si cand are o sabie blestemata legata de gat..." murmura printul.

      "Poftim?"

      Alrik trase aer in piept si incepu sa explice...

     

      Zorii in prinsera in acelasi loc, captivati in converstie... Vorbisera despre multe in acea noapte, si in Alrik parea ca un palpait al sperantei se reaprinse. Privira soarele rasarind dinspre padure si norii grei adunandu-se.

      In cele din urma fura surprinsi de Arvs:

      "Aici ati stat toata noaptea?"

      "Se pare ca am uitat de timp." zambi ea.

      Alrik casca din greu si se ridica, cu gandul de a dormi cateva ore.

      "Unde te duci?" il intrerupse Arvs.

      "Sa dorm..."

      "Nu baiete, in jumate de ceas mergem la lupta!"

      Printul se scarpina dupa ceafa cu o fata mirata si pleca sa-si caute armura bombanind.

     

     


     

      Se apropriara de trecatoare dinspre padure. Arvs o lua inainte in recunoastere si se intoarse cu vesti sumbre. Numarase de doua ori mai multi strigoi decat erau ei iar urlatorul nu se vedea inca.

      Strigoii erau sufletele soldatilor morti, aveau un trup negru ca o umbra si inca purtau ramasite ale armurilor vechi. Erau de obicei in slujba vrajitorilor care ii chemasera. Era clar ca cineva ii puse acolo intentionat. Alrik isi pregati sabia si privi reflectiile ce se vedeau in lama, ca un dans al focului magic. Pe cat de frumoasa era sabia lui Arkkon, pe atat era de mortala, atat pentru inamic cat si pentru cel ce o manuia. O privi pe Hannah in armura ei completa. La raurenii vechi nu era comun ca femeile sa lupta alaturi de barbati, dar ea era fiica unei capetenii si trebuia sa intre in lupta. Desi

      manuia sabia la fel de bine ca un barbat, trupul ei inca pastra finetea unei femei, si purtarile ei erau demne de orice printesa sau regina.

      Murmurand o scurta rugaciune catre stramosi, Alrik astepta ordinul lui Arvs. Privi spre Hannah care dau din cap aprobator in directia lui. Cand strigatul de lupta izbucni in sfarsit, toti cei douazeci si unu de razboinici sarira in

      picioare si alergara spre luminisul in care se afla trecatoarea.

     

      Primul contact al lui Alrik cu inamicul fu scurt, sabia sa strapungand pietpul strigoiului care se evapora pur si simplu in fata sa. Fenta spre dreapta ca sa evite sabia celui de-al doilea strigoi si lovi cu cotul un inamic ce ii venea din spate. Nu statea nici o pe loc, rostogolindu-se, eschivand sau dansand in jurul dusmanilor. Desi doborase deja cinci incepea sa oboseasca. Privi spre ceilalti care se descurcau la fel de bine, dar intr-o clipa totul se schimba.

      Auzi un urlet infiorator si din padure vazu cum o fiara cu blana gri, gheare imense si corn imens in frunte sari in multimea de raureni, doborand trei razboinici. Ochii ei rosii raspandeau ura si urletele sale erau destul pentru a pune pe fuga soldatii slabi de inger. In timp ce se apara de ceta de strigoi ce deja se strangea in jurul sau, Alrik privi cum bestia sare pe Arvs. Acesta insa eschiveaza si cei doi incep un dans al mortii. Arvs se rotea in jurul urlatorului, crestand mici taieturi cu sabia sa. In curand bestia era plina de astfel de rani, sangele siroind din ea. Insa intr-un moment de neatentie

      raureanul se vazu trantit la pamant, cu urlatorul deasupra sa. Hannah aparu din stanga si lovi fiara in crestet cu lama, dar se vazu apoi aruncata doi metri in spate de laba animalului. Alrik nu astepta sa fie invitat si intra cu umarul in

      cel mai apropriat strigoi, daramandu-l si incepu sa alerge spre Arvs. Dadu ocol si ajunse direct in spatele urlatorului. Ajuns acolo sari fara ezitare direct pe gatul fiarei, apucand-o de urechi si lovind-o cu sabia in gatlej. Urlatorul facu ca dracu si incepu sa se agite, incercand sa-l darame pe print. Arvs vazu cum Alrik se tinea indarjit insa, si in doua secunde urlatorul si "calaretul" sau disparura in padure.

      Dupa ce ultimul strigoi cazu, Arvs si Hannah fugira in padure sa-l caute pe Alrik. Sperau sa-l gaseasca in viata, desi stiau ca nu multi puteau sa tina piept unui urlator. Ii gasita in cele din urma, intr-un tablou demn de curtea oricarui mare rege. Urlatorul era intins pe burta, cu sabia infipta drept in ceafa. Alrik era intins pe spate, cu ochii inchisi si fata palida, armura sa minunta rupta in mai multe locuri. Mici firicele de sange ii siroiau din piept, brate si picioare. Insa pe fata avea un zambet fericit. Hannah cazu in genunchi langa el si duse mana la venele gatului:

      "Traieste!" murmura ea.

     

      Cand deschise ochii, Alrik se simti renascut. Primul lucru pe care-l vazu fu tavanul pe care era pictata o intreaga istorie: de la debarcarea primului rege apusean la marile razboaie. Se intoarse pe o parte si vazu un batran asezat pe un scaun, motaind cu o carte in brate. Batranul deschise ochi si rase:

      "Printul nostru s-a trezit deci!"

      In mintea sa o reactie imediata avu loc:

      "Prevetea!" striga printul si dadu sa sara din pat, cautand din ochi o arma.

      Insa doua maini puternice il oprira. Era Arvs:

      "Stai baiete! El te-a salvat!"

      "Ce?"

      "Cand te-am adus la Turn erai pe moarte. Daca nu te ajuta erai pe lumea

      cealalta acum!"

      "O sa fiu acolo in curand oricum!"

      "Rabdare tinere print! Arvs, te rog lasa-ne!"

      Raureanul pleca si cei doi ramasera fata in fata.

      "Zi ce ai de zis vrajitorule!"

      "Nu tu esti cel cu puterea aici printe! Ai mai multa nevoie de mine decat am eu de tine!"

      "Zi ce vrei ca sa ma scapi de blestemul acesta."

      "Asta ramane sa discutam. Momentan trebuie sa-ti recapeti fortele. Ai pierdut mult sange in lupta cu urlatorul. Nu sunt multi cei care pot sa doboare unul singuri." zise Prevetea in clipa in care Hannah intra in camera.

      Fata fugi pana la print si il lua in brate. Desi surprins, de aceasta data Alrik era surprins in modul placut. Prevetea iesi discret din camera.

      "Credeam ca ai murit!"

      "Heh, si eu. Da se pare ca vrajitorii sunt buni de ceva..."

      Ea ii dadu drumul si o clipa pare ca rosea:

      "E bine sa te avem iar printre noi..."

      "Nu cred ca plecasem vreodata. E nevoie mai mult decat o chestie dinaia paroasa sa ma omoare pe mine."

      "Fierarul nostru ti-a peticit armura, desi nu mai arata ca inainte. Era aproape distrusa. Sabia insa nu a patit nimic, e ca si cum ar fi facut din piatra."

      "Mda, se pare ca nu am cum sa scap de ea..."

      "Tata a jupuit blana urlatorului si ti-a facut o mantie din ea. Nu sunt multi care pot sa poarte un asemenea trofeu..."

      "Nu mai tin minte mare lucru. Imi amintesc ca m-a doborat si a vrut sa sara pe mine. M-am rostoglit si am inceput s-o lovesc cu sabia. In cele din urma m-a nimerit peste piept cu o laba si cred ca atunci a spart armura. Nu mai stiu cum

      i-am infipt lama in ceafa, dar imi amintesc ca am vazut bestia moarta inainte se lesin."

      "A fost memorabil. Dar acum trebuie sa te odihnesti. Nu esti refacut complet!"

      "Nu simt nici o durere. Insa mi-e o foame de lup!" rase el. Hannah ii intinse bratul si cei doi coborara din turn. Jos fura intampinati de uralele raurenilor si privirile curioase ale vrajitorilor. Alrik ajunse in sfarsti la Turnul Alb, dar de abia putea sa inceapa lupta adevarata.

     

     

© Copyright Cristi Mitran
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online