Cu pasi domoli Arvs mergea pe langa palisada din lemn, aruncand priviri in padurea din fata. Zapada avea sa cada curand si ei erau blocati aici, in mijlocul pustietatii. Negustorii care le aduceau hrana nu mai aparusera de cateva zile, iar noaptea urlete de animale le strica somnul. Arvs nu era un om rabdator din fire: mare cat un urs si cu parul si barba blonda, se tragea din vechii raureni care au ramas pe munte. Vazandu-se atat de departe de casa si incapabil sa se intoarca il cuprindea supararea. Oamenii aceia nenorociti nu vroiau sa lupte, si totul se intampla din cauza vrajitorului...
Gandurile lui Arvs fura intrerupte de o priveliste neobisnuita: un cal venea agale pe poteca, tragand dupa el calaretul doborat, prins cu piciorul in scara.
Fugi in intampinarea nefericitului si intr-o clipa speranta ii reveni.
Cand Alrik deschise ochii crezuse ca trecuse pe taramul celalalt. Insa o durere ascutita in spate il lamurise ca inca nu isi depasise starea materiala. La capul patului se afla o fata cu parul blond si ochii albastrii, inalta si imbracata intr-o armura de zale. Pentru o clipa isi aminti de povestile cu ingeri pe care le auzise in copilarie. Insa ochii ii coborara pe sabia blestemata ce o tot tarase dupa el, si instrumentul demonic ii aminti de conditia sa:
"Te-ai trezit? Bine, credeam ca te-am pierdut!" zise fata cu o voce blanda.
"Unde..."
"Esti in siguranta. Tata te-a gasit in fata taberei cazut de pe cal. Nu stiam de ce boala suferi, nu am mai vazut asa ceva. Ai dormit trei zile, ai avut febra..."
"E o poveste lunga..." murmura el, dandu-si seama ca sabia incepea sa-si faca efectul.
"Sper ca ti-ai revenit acum." zambi ea. "Eu sunt Hannah, din neamul raurenilor.
Ai un nume straine?"
"Alrik .. Dern."
"Ca in casa Dern? Ce ar cauta un print in partile astea?"
"Pare de necrezut nu? Si eu ma intreb cateodata..."
"Te cred, am vazut gravurile de pe armura ta. Numai un print ar putea sa aiba o asemenea armura."
"Ma bucur. Spune-mi, unde se mananca aici?"
Hannah zambi si il ajuta sa se ridice.
Galagia din cortul de mese se domoli in momentul cand Hannah si Alrik intrara.
Arvs se ridica si pasi spre ei:
"Baiete, credeam ca nu te mai trezesti! Ai dormit ca o femeie trei zile! Hehe, vino sa iti dau ceva tare de baut, sa te trezeasca."
Alrik nu se opuse si privi la multimea de soldati ce il priveau, unii cu mirare, altii cu neincredere. Se aseza langa Arvs si cateva minute manca si bau din plin.
"Incotro te duceai straine?"
"Alrik..."
"Da scuze, eu sunt Arvs Garent, conducatorul acestei cete de betivi. Incotr-o te duceai inainte sa fi cazut de pe cal?"
"Nu am cazut, am lesinat..."
"Intre noi doi, nu mai spune asta. O sa rada lumea de tine. Numai femeile lesina... Mai bine zici ca s-a speriat animalul si te-a doborat. Desi orice barbat care cade de pe cal nu merita numele de raurean... Dar tu vii din alte parti nu?"
"Da, de la Hiigar... Sunt mostenitorul casei Dern."
"Hannah zicea ca armura ta arata de parca ar fi facuta de apuseni, dar eu sunt sceptic. Nu conteaza cine esti, intre noi conteaza faptele! Lasa asta, incotro mergeai?"
"Ma indreptam spre Turnul Alb. Am o intalnire cu un anumit vrajitor!"
"Baah, vrajitorii! Nu poti sa ai incredere in ei! Din pacate nu o sa ajungi acolo."
"De ce?"
"Singurul drum spre Turn e prin trecatoarea din fata. Si ea a fost ocupata de, sa zicem, forte ostile..."
"Ce forte ostile?"
"Sa zicem o mana de strigoi ... s-ar putea sa aiba cu ei un urlator..."
"Ce-i ala?"
"Sa zicem ca umbla pe patru picioare, arata ca un tigru, numai ca are labe de urs, un corn de elefant in frunte si parul gri. Si sa zicem ca e mai mare ca doi oameni pusi la un loc..."
"Ai obtine un animal foarte urat, si periculos!"
"Asa este. In mod normal l-am fi rezolvat noi, insa oamenii mei nu vor sa lupte."
"De ce?"
"Totul a inceput acum doua saptamani. Noi vroiam sa atacam trecatoarea ca sa mergem mai departe, cand in cale din se infatiseaza un vrajitor care ne spune ca fara un al douazeci si unulea razaboinic nu o sa invingem fiara. Eu in mod
normal nu vreau sa am deaface cu vrajitorii, dar oamenii mei au o firca instinctiva de ei. Sunt foarte superstitiosi! Au refuzat sa atace si am fost nevoiti sa facem tabara aici. Timp de doua saptamani nu am gasit pe nimeni sa lupte alaturi de noi, pana soarta te-a pus pe tine in drumul nostru..."
"Soarta si cu mine avem niste lucruri de rezolvat!"
"In orice caz, daca vrei sa treci muntii trebuie sa lupti alaturi de noi."
Alrik isi lua capul in maini si privi drept in jos...
"Cand atacam?"
Asezat pe pamantul rece cu spatele proptit de palisada din jurul taberei Alrik privea stelele cu sentimentul ca ar trebui sa stie ceva mai mult... Simtea ca ceva ii ranjea in fata si el nu vedea, un lucru esential, motivul pentru care e
acolo. "Deocamdata trebuie sa stau in viata..." gandi el aruncand o privire descumpanita asupra sabiei. Prinse un zgomot in spatele palisadei si pentru o clipa mana prinse manerul armei, privirea scurtand intunericul. Se calma insa
cand vazu silueta Hannei venind spre el. Ascunse sabia sub haina si lasa capul pe lemnul umed. Ea se aseza langa el si o vreme nimeni nu spuse nimic. Alrik simti cum intre ei se acumula caldura, frigul disparand:
"Ce vezi cand te uiti la ele?" intreba ea.
"Diamanete presarate pe catifea... Diamante lucitoare departe de oricine, de orice atingere... Sau vechii razboinici care ne privesc de sus."
"E o legenda de-a voastra?"
"Da, se spune ca toti razboinicii apuseni cazuti in lupta ajungeau in cer, de unde priveau asupra noastra, gata sa ne ajute in ceas de nevoie."
"Frumos. Cand eram mica tata m-a invatat ca stelele sunt ochii zeilor care au facut pamantul, si roua diminetii e lacrimile lor. Vezi tu, pamantul a fost creeat din trupurile lor. Apoi servitorii lor i-au dat forma. Sarpele care era pazitorul cerului s-a tarat pe pamant si in urma sa s-au creat raurile. Cand trupul sau a murit incolacit, s-a creat marea. Apoi au fost ridicati muntii ca monumente a puterii zeilor. Padurile erau altarele lor si animalele au fost create ca sa le pazeasca. In cele din urma au creeat omul, care sa-i slaveasca si sa aiba grija de creeatia lor."
"Pe mine vrajitorii palatului m-au invatat altfel. Ziceau ca pamantul a fost creeat in urma unor reactii ale materiei. Din crusta neregulata au iesit raurile iar din reactiile geologice s-au format muntii. Neamul meu a debarcat pe aceste meleaguri acum mii de ani, cand deja erau si alte popoare aici. Se zice ca am venit peste marea din vest."
"Un mod stiintific de a vedea lucrurile. Noi am trait dintotdeauna aici.
Inainte stateam toti in padure, dar in urma unui mare razboi unii dintre noi, condusi de Constatin au plecat spre vale si s-au stabilit dupa raul Galbui. Au primit numele de raureni. Noi am ramas in munti, tatal meu nu a fost de acord sa plece. Lumea ne-a zis vechii raureni..."
"Cum adica tatal tau?"
"El si cei care il urmau n-au fost de acord cu Constantin. Au ramas in munti si paduri. Eu eram mica pe vremea aceea."
"Dar asta se intampla acum...."
"Foarte mult timp, stiu. Raurenii vechi traiesc mai mult decat ceilalti.
Urmasii lui Constantin au fost blestemati sa traiasca cat oamenii de rand."
"Fabulos... Regii apuseni mai apuca cateodata varste mai mari ca o suta de ani dar putini trec peste o suta cincizeci..."
"Nu este nimic fabulos, doar depinde din ce perspectiva privesti."
"Eu nu o sa apuc atat... De fapt nu cred ca mai am mult."
"Numai un om condamnat vorbeste asa!"
"Un om care lupta impotriva sortii e un om condamnat?" rosti amarnic printul.
"Numai daca pierde pentru o clipa speranta..."
Vorbele ei il luara pe nepregatite. Se intoarse spre ea si privi in ochii albastri.
"Un invatat a spus odata ca nu poti sa te impotrivesti sortii. Are un mod perfect de a te impiedica."
"Eu cred ca omul isi face singur soarta!"
"Nu si cand are o sabie blestemata legata de gat..." murmura printul.
"Poftim?"
Alrik trase aer in piept si incepu sa explice...
Zorii in prinsera in acelasi loc, captivati in converstie... Vorbisera despre multe in acea noapte, si in Alrik parea ca un palpait al sperantei se reaprinse. Privira soarele rasarind dinspre padure si norii grei adunandu-se.
In cele din urma fura surprinsi de Arvs:
"Aici ati stat toata noaptea?"
"Se pare ca am uitat de timp." zambi ea.
Alrik casca din greu si se ridica, cu gandul de a dormi cateva ore.
"Unde te duci?" il intrerupse Arvs.
"Sa dorm..."
"Nu baiete, in jumate de ceas mergem la lupta!"
Printul se scarpina dupa ceafa cu o fata mirata si pleca sa-si caute armura bombanind.

Se apropriara de trecatoare dinspre padure. Arvs o lua inainte in recunoastere si se intoarse cu vesti sumbre. Numarase de doua ori mai multi strigoi decat erau ei iar urlatorul nu se vedea inca.
Strigoii erau sufletele soldatilor morti, aveau un trup negru ca o umbra si inca purtau ramasite ale armurilor vechi. Erau de obicei in slujba vrajitorilor care ii chemasera. Era clar ca cineva ii puse acolo intentionat. Alrik isi pregati sabia si privi reflectiile ce se vedeau in lama, ca un dans al focului magic. Pe cat de frumoasa era sabia lui Arkkon, pe atat era de mortala, atat pentru inamic cat si pentru cel ce o manuia. O privi pe Hannah in armura ei completa. La raurenii vechi nu era comun ca femeile sa lupta alaturi de barbati, dar ea era fiica unei capetenii si trebuia sa intre in lupta. Desi
manuia sabia la fel de bine ca un barbat, trupul ei inca pastra finetea unei femei, si purtarile ei erau demne de orice printesa sau regina.
Murmurand o scurta rugaciune catre stramosi, Alrik astepta ordinul lui Arvs. Privi spre Hannah care dau din cap aprobator in directia lui. Cand strigatul de lupta izbucni in sfarsit, toti cei douazeci si unu de razboinici sarira in
picioare si alergara spre luminisul in care se afla trecatoarea.
Primul contact al lui Alrik cu inamicul fu scurt, sabia sa strapungand pietpul strigoiului care se evapora pur si simplu in fata sa. Fenta spre dreapta ca sa evite sabia celui de-al doilea strigoi si lovi cu cotul un inamic ce ii venea din spate. Nu statea nici o pe loc, rostogolindu-se, eschivand sau dansand in jurul dusmanilor. Desi doborase deja cinci incepea sa oboseasca. Privi spre ceilalti care se descurcau la fel de bine, dar intr-o clipa totul se schimba.
Auzi un urlet infiorator si din padure vazu cum o fiara cu blana gri, gheare imense si corn imens in frunte sari in multimea de raureni, doborand trei razboinici. Ochii ei rosii raspandeau ura si urletele sale erau destul pentru a pune pe fuga soldatii slabi de inger. In timp ce se apara de ceta de strigoi ce deja se strangea in jurul sau, Alrik privi cum bestia sare pe Arvs. Acesta insa eschiveaza si cei doi incep un dans al mortii. Arvs se rotea in jurul urlatorului, crestand mici taieturi cu sabia sa. In curand bestia era plina de astfel de rani, sangele siroind din ea. Insa intr-un moment de neatentie
raureanul se vazu trantit la pamant, cu urlatorul deasupra sa. Hannah aparu din stanga si lovi fiara in crestet cu lama, dar se vazu apoi aruncata doi metri in spate de laba animalului. Alrik nu astepta sa fie invitat si intra cu umarul in
cel mai apropriat strigoi, daramandu-l si incepu sa alerge spre Arvs. Dadu ocol si ajunse direct in spatele urlatorului. Ajuns acolo sari fara ezitare direct pe gatul fiarei, apucand-o de urechi si lovind-o cu sabia in gatlej. Urlatorul facu ca dracu si incepu sa se agite, incercand sa-l darame pe print. Arvs vazu cum Alrik se tinea indarjit insa, si in doua secunde urlatorul si "calaretul" sau disparura in padure.
Dupa ce ultimul strigoi cazu, Arvs si Hannah fugira in padure sa-l caute pe Alrik. Sperau sa-l gaseasca in viata, desi stiau ca nu multi puteau sa tina piept unui urlator. Ii gasita in cele din urma, intr-un tablou demn de curtea oricarui mare rege. Urlatorul era intins pe burta, cu sabia infipta drept in ceafa. Alrik era intins pe spate, cu ochii inchisi si fata palida, armura sa minunta rupta in mai multe locuri. Mici firicele de sange ii siroiau din piept, brate si picioare. Insa pe fata avea un zambet fericit. Hannah cazu in genunchi langa el si duse mana la venele gatului:
"Traieste!" murmura ea.
Cand deschise ochii, Alrik se simti renascut. Primul lucru pe care-l vazu fu tavanul pe care era pictata o intreaga istorie: de la debarcarea primului rege apusean la marile razboaie. Se intoarse pe o parte si vazu un batran asezat pe un scaun, motaind cu o carte in brate. Batranul deschise ochi si rase:
"Printul nostru s-a trezit deci!"
In mintea sa o reactie imediata avu loc:
"Prevetea!" striga printul si dadu sa sara din pat, cautand din ochi o arma.
Insa doua maini puternice il oprira. Era Arvs:
"Stai baiete! El te-a salvat!"
"Ce?"
"Cand te-am adus la Turn erai pe moarte. Daca nu te ajuta erai pe lumea
cealalta acum!"
"O sa fiu acolo in curand oricum!"
"Rabdare tinere print! Arvs, te rog lasa-ne!"
Raureanul pleca si cei doi ramasera fata in fata.
"Zi ce ai de zis vrajitorule!"
"Nu tu esti cel cu puterea aici printe! Ai mai multa nevoie de mine decat am eu de tine!"
"Zi ce vrei ca sa ma scapi de blestemul acesta."
"Asta ramane sa discutam. Momentan trebuie sa-ti recapeti fortele. Ai pierdut mult sange in lupta cu urlatorul. Nu sunt multi cei care pot sa doboare unul singuri." zise Prevetea in clipa in care Hannah intra in camera.
Fata fugi pana la print si il lua in brate. Desi surprins, de aceasta data Alrik era surprins in modul placut. Prevetea iesi discret din camera.
"Credeam ca ai murit!"
"Heh, si eu. Da se pare ca vrajitorii sunt buni de ceva..."
Ea ii dadu drumul si o clipa pare ca rosea:
"E bine sa te avem iar printre noi..."
"Nu cred ca plecasem vreodata. E nevoie mai mult decat o chestie dinaia paroasa sa ma omoare pe mine."
"Fierarul nostru ti-a peticit armura, desi nu mai arata ca inainte. Era aproape distrusa. Sabia insa nu a patit nimic, e ca si cum ar fi facut din piatra."
"Mda, se pare ca nu am cum sa scap de ea..."
"Tata a jupuit blana urlatorului si ti-a facut o mantie din ea. Nu sunt multi care pot sa poarte un asemenea trofeu..."
"Nu mai tin minte mare lucru. Imi amintesc ca m-a doborat si a vrut sa sara pe mine. M-am rostoglit si am inceput s-o lovesc cu sabia. In cele din urma m-a nimerit peste piept cu o laba si cred ca atunci a spart armura. Nu mai stiu cum
i-am infipt lama in ceafa, dar imi amintesc ca am vazut bestia moarta inainte se lesin."
"A fost memorabil. Dar acum trebuie sa te odihnesti. Nu esti refacut complet!"
"Nu simt nici o durere. Insa mi-e o foame de lup!" rase el. Hannah ii intinse bratul si cei doi coborara din turn. Jos fura intampinati de uralele raurenilor si privirile curioase ale vrajitorilor. Alrik ajunse in sfarsti la Turnul Alb, dar de abia putea sa inceapa lupta adevarata.
© Copyright Cristi Mitran
Nu există nici un comentariu |
|
|
Comentează articolul
|
Spune-ţi părerea
|
|
|
Toate câmpurile sunt obligatorii. Comentariul nu poate include link-uri. Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează. Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.
|
|
|
|
|