evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Destin  -  Contrapaganda  -  Ultima eclipsă (II)  -  Homus trolEIbuzus  -  Conştiinţa lui Uezen  -  Emoţia reîntoarcerii  -  Povestea trenului  -  Asura Ni, Drahan - I - Bolte de Crini  -  Catedrala  -  Curcubeul  -  Alertă !  -  Iza  -  Prima pagină  -  ...ªi la sfârşit a mai rămas coşmarul  -  Război obişnuit  -  Ultima frontieră  -  Vizita  -  Dependent TV  -  Îngerul cenuşiu - Zora  -  Înainte ca toate imaginile să dispară...  -  Legendele Căutării (II)  -  Visul demiurgului  -  Amintiri trecute şi viitoare  -  Meduza (VI)  -  Mărturisirea lui Abel  -  Altă Poveste(?) modernă  -  Submarinul Roşu  -  Clocitorul Josh  -  Jocul Zeilor (V)  -  Zori  -  Depozit.02  -  Re-insecţie  -  Mesajul  -  Eu sunt viu, voi sunteţi morţi !  -  Caiet de regie  -  Tarsius  -  Transcendere  -  Capsula  -  Masa de duminică  -  Nopţi albe, zile negre  -  Dimineaţă târzie  -  Interviul  -  K  -  Valea însângerată  -  Aura urii  -  Lumânărica se pregăteşte să trăiască  -  Răscrucea  -  Orb  -  Lumea de sus  -  Omul cu păsări


Omega

Victor M. Bucur



Publicat Luni, 4 Noiembrie 2002, ora 10:05

       Belgia, Bruxelles, 23 august 2018, ora locala 19:00

     

      Cancelarul Germaniei se foi nervos in fotoliul sau.

      - Fii rezonabil, Jacques. Proiectul nu este inca nici macar in faza de expeiment. Este doar o teorie.

      - Hmmm! facu presedintele Frantei, scotandu-si ochelarii. Stiu si eu nu este doar un test nuclear in Pacific. Implica intreaga planeta. Si nici macar nu-i vad utilitatea. O vad mai mult ca o arma cu care sa ne tina in frau. Dar atunci nu inteleg de ce ne mai cer consimtamantul. Tu ce zici, Charles?

      - Eu zic sa-i dam drumu, rasunse premierul brita-nic. De data asta profesorul Goldberg a cam sfeclit-o. Cercetatorii de la Campbridge au crezut ca am luat-o razna cand le-am zis despre ce este vorba. Au zis ca lu-mea e condusa de o mana de idioti, daca sunt in stare sa creada ca asa ceva e posibil si mai ales daca fac din asta o chestiune de politica internationala. Serghei?

      - Veto! Se rasti rusul, aplecandu-si cele 200 de ki-lograme spre masa de consiliu.

      - Ma asteptam la asta. Dar nu te inteleg. Proiectul e falit din start. Daca ii dai un vot favorabil, nu faci alt-ceva decat sa ameliorazi relatiile cu americanii. Care au cam scartait in ultimul timp, zise von Klaus, privindu-l peste ochelarii patrati

      - Am hotarat, asa ramane.

      Serghei Barsnov isi scutura pipa, spoi se ridica si porni agale spre iesire. Se opri in cadrul usii, se intoarse si spuse:

      - Daca americanii au de gand sa se joace cu omenirea, n-au decat. Fiindca oricum o sa faca ce vrea. Depinde de voi daca o sa fie raspunzatoare doar America, daca o sa iasa rau.

      Cu aceste cuvinte parasi incaperea.

      - Cand dracu or sa renute la orgolii idiotii astia doi? Intreba Charles Winston ganditor, uitandu-se lung in urma lui Barsnov. Von Klaus ridica din umeri cu nepasare.

      - Pentru noi e mai bine asa, zise el. Hai sa termi-nam o data cu povestea asta. La Berlin ma asteapta o ne-vasta gravida in luna a noua. Si n-as vrea sa pierd marele eveniment din cauza unui batran in prag de senilitate.

      - Ceilalti rasera, il felicitara si toastara in sana-tatea viitorului bebelus si a primei doamne a Germa-niei.

      - Tasconi ce zice?

      - Veto, bine-nteles. Ce poate zice un comunist? Dar daca Jacques e deacord, Italia si Rusia devin minori-tate. Si in felul asta poate mai salvam onoarea Uniunii.

      - Onoarea Uniunii? Uniunea Europeana n-are nevoie de parerea americanilor. Dar daca tineti atat de mult la relatia asta bine. Sunt de acord.

     

     



     

      SUA, Washington DC, Casa Alba, 24 august 2018, ora lo-cala 01:20.

     

      George Willkinson se aseza in fotoliul sau si isi aprinse un trabuc. Pufai agale si apoi isi plimba ochii prin vasta incapere intrata in istorie sub numele de Biroul Oval. De-a lungul timpului aici se luasera decizii care au influentat intreaga planeta. Pentru binele poporului si al intregii omeniri!

      Aici s-a hotarat soarta flacailor din Vietnam, aici s-a decis inceputul si sfarsitul razboaielor din Golf, din Serbia, din Afganistan, aici s-a rezolvat criza economica din 2003 inca inainte de a incepe. Si tot aici s-au luat si cele mai infame decizii care care au zguduit planeta din temelii, ca daramarea turnurilor WTC din 2001 sau sabotarea Coloniei Lunare Internationale din 2010. Dar totul se terminase cu bine. Vietile pierdute au fost costul platit pentru binele poporului american si al omenirii Mai mult sau mai putin Important e ca poporul a inghitita asta.

      Si totusi avea un sentiment urat cum ca de data asta nu se va mai sfarsi atat de bine. Dar nu putea sa-l refuze pe batranul Albert. Trebuia sa-si respecte jura-mantul fata de Loja. Loja era mai presus decat poporul. Si in plus era o datorie de onoare. Will Coldstone ciocani discret si apoi deschise usa fara sa mai astepte raspuns. Baga capul prin deschizatura si cerceta incaperea.

      - Domnule presedinte, Bruxelles-ul a hotarat.

      - Intra Will. Sunt singur. Sam era obosita si am trimis-o acasa.

      - Nu o condamn. E destul de tarziu, zise viceprese-dintele, cercetandu-si ceasul. Tu ce crezi, George, este bine ceea ce faci? Am observat ca nu esti in apele tale in de ceva timp, dar mie nu mi se pare o chestiune importanta. In cel mai rau caz nu este decat un os de ros pentru presa. Care in felul asta o sa ne lase sa ne facem treaba linistiti. Presedintele il servi pe Coldstone cu un trabuc si apoi se indrepta catre bar.

      - Stiu si eu, Will, zise in timp ce turna coniac in doua pahare voluminoase. Toata lumea zice ca ne-am ticnit si ca ne-am apucat de basme. Dar eu stiu ca nu poti vorbi de basme cand e vorba de Albert. Si stii si tu asta la fel de bine ca si mine. Batranul e capabil. A demonstrat-o de-atatea ori. E considerat un al doilea Einstein. Ciudat, nu? Tot evreu si tot cu numele de Albert

      - De ce nu il refuzi?

      - Stii bine ca nu pot. Datorita lui stau acum in fo-toliul asta. Si tot datorita lui esti si tu aici.

      - Suntem aici pentru ca suntem capabili in ceea ce facem. Si batranul stie asta. Eu zic sa mergem inainte si sa vedem ce-o sa iasa.

      Cu aceste cuvinte Coldstone se ridica. Willkinson isi stinse trabucul si ofta.

      - Ok. Fa legatura cu Bruxelles-ul.

      - E stabilita deja. O transfer aici.

      - Presedintele zambi.

      - Tind sa le dau dreptate celor care te-au numit Will Goodjob. Nu stiu ce m-as face fara tine.

      - Ai gasi pe altul la fel de bun, vulpoi batran ce esti Avem legatura.

      Ecranul de pe birou se lumina. Jacques Garbeaux, Dakotta von Klaus si Charles Winston il priveau grav prin sticla monitorului. Locul lui Barsnov era gol.

      - Buna dimineata, domnilor, zise Willkinson. Vad ca unii dintre voi au plecat deja.

      - Da, zise Winston. Serghei a zis ca are ceva im-portant de rezolvat la Kremlin si ne-a parasit.

      - Si eu trebuie sa plec cat de curand, adauga von Klaus cu o usoara tenta de nervozitate.

      - Stiu, zise presedintele american. Felicitari pen-tru viitorul fiu. Daca va fi un politician la fel de bun ca dumneavoastra, Germania va avea numai de castigat.

      Von Klaus nici nu se sinchisi sa se intrebe de unde stia Willkinson ca bebelusul e baiat, cu toate ca si el aflase abia cu doua seri in urma. Ecografia o facuse Hans, doctorul sau personal si prietenul sau cel mai bun. Stia insa ca spionajul american facea sa vorbeasca pana si mortii iar daca mancai ou la micul dejun, americanii aveau dosarul gainii de origine pe birou, inainte de a ajunge oul pe masa ta.

      - Multumesc, raspunse cancelarul si zambi fortat.

      - Sa trecem acum la chestiunea care ne interesea-za, prelua Winston conducerea. Cererea dumneavoastra a fost aprobata.

      - Cu cat?

      - Trei pro, doua contra. Spania, Austria, Belgia si Olanda se abtin.

      - Ma intreb de ce mai sunt oare in Organizatie intreba Willkinson meditativ.

      - Probabil pentru a-si mentine bursele, dar sa la-sam asta. Ceea ce banuiesc sa fie un amanunt important pentru dumneavoastra este faptul ca Rusia e impotriva.

      - Banuiam. Pe voturile voastre am si contat. Daca va intrebati ce am de gand sa fac, ei bine, merg inainte.

      - Bine. Chiar acum, primul secretar intocmeste declaratia scrisa, dar va mai dura putin pana o veti avea. Va face un ocol pe la Roma. Ne trebuie semnatura lui Tasconi care a fost retinut de treburi de stat. Cred ca pana diseara va fi pe biroul dumneavoastra.

      - O.K. Va multumesc. Daca totul va merge bine, intr-un an vom vedea rezultatele. Noapte buna Sau ce a mai ramas din ea. Cu aceste cuvinte Willkinson intrerupse telecon-ferinta. Coldstone, care asistase la toata discutia, din-afara campului teleobiactivului, se apropie iar de birou.

      - Va fi o veste mare pentru batran. Cand il anunti?

      - L-as anunta chiar acum dar e cam tarziu. Cred ca in dimineata asta, pe la sapte. Pana atunci, poate reusesc sa dorm cateva ore.

      - L-am chemat pe Stan dar daca doresti sa mergi pe jos contramandez si il anunta pe Arrow.

      - Nici nu ma indoiam ca nu te-ai gandit si la asta, zambi Willkinson. E bine asa.

      Se ridica si reumplu cu coniac paharele goale. Cinci minute mai tarziu colonelul Arrow de la securitate anunta sosirea lui Stanley, soferul personal al presedintelui.

     

     


     

      SUA, Los Angeles, 24 august 2018, ora locala 10:30

     

      Constanta Vulpe, asistenta profesorului Albert Goldberg era adancita in analiza unor fotografii de sca-nare geofizica si nu sesiza intrarea in laborator a savantului. Batranul se strecura neauzit in spatele ei si o cuprinse brusc in brate.

      - Ah! Domnule profesor! M-ati speriat. Buna dimi-neata.

      - Constance, ai in fata ta un luptator, spuse pro-fesorul cu fata radiind de fericire.

      - Stiam asta. Dar care e vestea cea mare?

      - Avem aprobarea si fondurile pentru Sfarleaza si pentru experimentul Omega.

      Constance izbucni in urale de bucurie si sari in bratele batranului.

      - Ti-am zis ca George nu ma va refuza chiar de-ar fi sa-i cer sa declare razboi rusilor si apoi sa capituleze.

      - Nu-mi vine sa cred. Cand ne apucam de treaba? intreba tanara imbujorata.

      - Imediat cum gasesti locul potrivit. Reactorul este deja in constructie. Au inceput azi pe la sapte.

      - Ei bine, si locul il avem. Colorado, la vreo 200 km de Canion. Activitate seismica aproape zero. Si solul e gaurit ca o bucata de cascaval. Sunt convinsa ca o sa ga-sim si o grota destul de mare pentru echipamente.

      - Anunt echipa de forari sa se reuneasca, zise profesorul scotandu-si telefonul. Maine mergem sa vedem locusorul si daca ne convine ne apucam de putul pentru reactor.

     

     


     

      Rusia, Moscova, 8 februarie 2019, ora locala 14:15

     

      Vladimir Ivanici se lasa perchezitionat de gorilele presedintelui, lasa arma la intrare si apoi intra. Caldura umeda din interior, in contrast cu gerul de-afara ii dadu senzatia unei lovituri violente. Isi dadu jos haina si fularul si isi continua drumul.

      Covoarele groase chiar el aranjase aducerea lor din Kazahstan, odata cu returnarea ultimilor echipamente de la Baikonur absorbeau zgomotele pasilor. Din capatul opus al culoarului ajungeau pana la el hohotele de ras si vocea dogita de tutun a lui Barsnov. Usa imensei bai era deschisa si Ivanici intra, incercand sa distinga prin aburul dens, fetele celor prezenti.

      In incapere se facu brusc liniste. Nu se mai auzeau decat suieratul aburilor din cazane si clipocitul molcom al apei. Cineva facu un semn si cele cinci fete goale din bazin iesira repede, se acoperira cu prosoapele si se strecurara afara prin spatele lui Ivanici.

      - Aaah! Vladimir! exclama Barsnov, distragandu-i atentia de la cele cinci tinere care ieseau.

      - Frumuase, nu? Ucrainience de prima mana. Cele mai focoase din cate exista. Vino, vino! Acomodeaza-te. Ce vesti imi aduci?

      - Ma tem ca nu prea bune, raspunse Ivanici, rama-nand in picioare in cadrul usii. Ochii sai ii iscodeau cu atentie pe cei prezenti care ramasesera intr-o tacere mormantala.

      - Poti sa vorbesti nestingherit, ii zise Barsnov, ob-servandu-i ezitarea. Ai descoperit barlogul profesorului?

      - Nu inca, dar acum il avem pe Coldstone la mana. Daca reusim sa-l eliminam pe Willkinson, partida e ca si a noastra.

      - Vladimir, Vladimir, Vladimir Ofta presedintele iesind din bazin. Inca nu stii ca nu Goldberg asculta de Coldstone ci invers? Ar trebui sa stii asta. Esti omul nostru cel mai bun Afurisitii de masoni! Nu o sa le inteleg niciodata ierarhia.

      Isi infasura un prosop mare in jurul burtii imense, se apropie de spion, ii puse o mana pe umar si apoi continua:

      - Si ce imi ceri tu e o adevarata nebunie. Asasina-rea celui mai important om de pe planeta

      - Pentru mine nu e chiar asa de important. Si exis-ta precedente. Lasa-ma sa ma ocup eu de asta si apoi mai vedem.

      - Vladimir, tu te joci prea mult cu norocul tau. Si intr-o buna zi o sa te paraseasca Fie cum zici tu. Eu nu am ce pierde, dar daca nu reusesti vei fi primul soldat cazut pe frontul celui de-al treilea razboi mondial

      Facu un semn si cineva aparu repede cu o tava pe care se odihneau o sticla de vodka si doua pahare. Le lasa pe o masuta de brad si se retrase. Barsnov turna generos in pahare si ii inmana unul lui Ivanici.

      - Pentru reusita ta, toasta el si isi dadu paharul pe gat.

     

     


     

      SUA, Colorado, 10 februarie 2019, ora locala 13:00

     

      - La ce adancime am ajuns, Constance?

      - O clipa, sa ma uit.

      Tanara se ridica din fata calculatorului si se indrepta catre un panou mare, aflat in capatul opus al grotei. Rasuci cateva comutatoare si consulta cateva indicatoare. Cobora apoi microfonul atasat la casca din urechea stanga.

      - Steward, vorbi ea. Fiti prudenti! Sunteti foarte aproape de punga de gaze.

      Asculta cu atentie apoi clatina din cap cu nervozitate.

      - Te rog sa repeti. E cam mult zgomot acolo la tine.

      Dupa o alta pauza in care asculta incordata adauga: - O.K. Succes. Ne auzim mai tarziu.

      Ridica iar microfonul spre crestet, scoase creionul de dupa ureche si facu un semn pe un grafic ce se derula continuu dintr-un aparat direct pe jos. Apoi se indrepta spre mica lada frigorifica si scoase din ea doua cutii de apa tonica. Ii aruca una profesorului, si-o desfacu pe-a ei si sorbi cu nesat. Se reaseza in fata monitorului.

      - Au ajuns la punga cu gaze pe care ati descoperit-o saptamana trecuta. E tare cald azi, profesore. Ar fi bine sa nu mai iesiti azi. E destul de cald si aici ca sa nu mai vorbim de suprafata

      - De maine vom lucra mai bine. Cel putin aici jos. Soseste aerul conditionat. Dar eu trebuie sa ies azi. Mai am de facut ecoscanari in nord-est.

      - Ati descoperit vreo gaura?

      - La adancime mica, da, raspunse profesorul. Cred ca suntem inconjurati de gauri pe sute de km patrati. Dar mai jos e numai roca solida.

      - Si este neaparat ca toate cele 4 tunuri sa nime-reasca in pamant solid? intreba tanara.

      Batranul om de stiinta zambi si asistenta se grabi sa adauge:

      - Daca mi-ati explica si mie mai amanuntit, poate ca nu as mai pune intrebari prostesti, profesore.

      - Dar nu sunt intrebari prostesti, Constance, zise profesorul, amuzat de atitudinea ei prefacut suparata. In principiu e simplu. Este vorba de generarea unui camp magnetic destul de puternic pentru a interactiona cu campul magnetic al soarelui.

      - Al soarelui?

      - Da Pamantul e considerat din timpuri stravechi un magnet urias. Unii au zis ca este un fenomen unic in univers, ca este conferit de o pozitie speciala fata de celelalte astre, insa experienta omenirii a dovedit ca nu este asa. Busolele functioneaza si pe luna. Mai mult chiar, polul nord magnetic lunar coincide cu polul nord geografic considerat dupa etalonul pamantului, deci este invers decat aici pe batrana noastra Terra. Teoria interactiunii cu celelalte astre care dau proprietati magnetice pamantului cade. Eu sunt convins ca magnetismul fiecarui astru in parte este diferit, in functie de compozitie si marime; intr-un fel este asemanator cu atractia gravitationala.

      - Inteleg. Dar de ce trebuie sa fim cat mai aproape de centru? Iar pamantul are o masa considera-bila si

      - Exact, o intrerupse profesorul. Din cauza asta nu ma pot folosi de gravitatie. Poti interactiona cu un corp in modul de a-l schimba, folosindu-te de proprietatile lui si adaptandu-te la ele. Sticla se taie numai in conditii speciale pentru ca are doua caracteristici aparte. E dura dar e casanta. Revenind la pamant, acesta are o forta gravitationala deloc de neglijat dar si o masa uriasa, cum ai zis tu. Ca sa misc o asemenea masa folosind doar atractia gravitationala, mi-ar trebui un alt soare. Cu campul magnetic in schimb, e altceva; nu e doar o forta bruta de atractie. Are proprietati inductive, genereaza linii de camp care pot sa interactioneze cu liniile de camp ale altor astre. A soarelui de pilda. Si un cap destul de puternic centrat bine fata de campul natural al pamantului ar putea sa faca asta. Din cauza asta trebuie sa ne apropiem cat mai mult de miez.

      - Si daca buturuga mica rastoarna carul mare?

      Profesorul o privi nedumerit si tanara asistenta se grabi sa dea explicatii:

      - E un proverb romanesc. De multe ori se intampla ca un lucru neinsemnat sau aparent neinsemnat sa joace un rol mai important decat te astepti intr-un sistem sau un fenomen.

      - Cred ca esti mandra ca faci parte dintr-un popor atat de intelept medita profesorul. Mi-ar placea sa petrec ceva timp pe meleagurile tale.

      Isi termina racoritoarea, arunca ambalajul la cosul de gunoi si apoi continua:

      - Daca te referi la faptul ca schimband valorile cosmice ale pamantului, acesta va interactiona cu soarele si-l va antrena si pe el in schimbarile produse, putin probabil. Soarele are o masa mica dar sta bine lipit acolo unde sta el. Si acesta la randul lui interactioneaza cu alte astre. Si totusi pe undeva ai dreptate. Ca sa rasturnam pamantul nu ne trebuie o buturuga mare ci indeajuns de puternica.

      - Sfarleaza murmura fata uimita.

      - Exact. Sferele magnetice, asezate la o distanta apreciabila pentru a crea un camp magnetic destul de mare si in pozitia justa pentru a interactiona cu campul pamantului vor juca rolul buturugii noastre. Sau buturugilor mai bine zis. Patru la numar.

      - Dar ar fi ca si cand ai sufla in panza propriei co-rabii pentru a merge mai repede. Sau ca baronul Mùchausen care s-a tras de par pentru a se scoate singur din mlastina, remarca tanara, contrariata de faptul ca un om de stiinta de calibrul profesorului ignora acest principiu al fizicii.

      Bravo Constance! aplauda profesorul. Excelenta observatie. Aici intra in scena teoria mea nedemonstrata inca. Interactiunea cu magnetismul pamantului e mai mult un mijloc de precautie, pentru a tine bine infipta sfarleaza in pamant. Ori cat ar fi de solida roca in care o infigem, nu e de-ajuns pentru a trage pamantul dupa noi. Nu uita ca in ciuda soliditatii lui, pamantul are o compozitie lichida intr-un procent destul de mare. N-am face decat sa provocam deplasarea placii tectonice si cine stie ce cataclism seismic. Ceea ce vreau sa spun este faptul ca, dupa parerea mea, intregul univers este tinut in frau de niste forte mult mai complexe decat niste banale forte de atractie. Dupa cum stii, universul este in expansiune. S-a demonstrat asta. E vorba de expansiune spiralara. Asta s-a observat, chiar daca nu s-a demonstrat prin calcule. Si atunci se pune intrebarea: DE CE? Daca echilibrul e realizat de forte de atractie, dece universul se dilata? Si de ce in spirala?

      - Poate ca este o expansiune dezordonata care din punctele de observatie de pana acum, pare spiralata, obiecta asistenta.

      - Poate Dar daca nu e asa, inseamna ca universul evolueaza dupa legi si forte mai complexe decat a zis raposatul, ilustrul Newton. Cel mai probabil un sistem de milioane de miliarde de campuri magnetice care interactioneaza intre ele.

      Urma o pauza lunga. Constanta era uimita, dar pastra tacerea, simtind ca explicatia profesorului nu se terminase inca. Ba chiar acum incepea. Intr-un tarziu, profesorul adauga.

      - Teoria mea e nedemonstrata Inca. Dar daca este asa, prin experimentul asta voi evidentia campurile magnetice ale astrelor din apropiere si pe baza observatiilor si calculelor voi reusi sa calculez evolutia spiralei si sa evidentiez in sfarsit centrul universului. Vom putea intelege astfel ceea ce se intampla in jurul nostru. Ceea ce s-a intamplat si ceea ce se va intampla. Universul nu va mai fi imprevizibil si nici infinit

      Profesorul tacu si privi catre fata, asteptand parca un raspuns. Cauta de fapt sclipirea priceperii din ochii ei.

      - Este peste puterile mele sa inteleg toate astea, profesore, zise ea intr-un tarziu. Dar am incredere in tine ca ai sa faci ce e mai bine.

      - Esti o cauza pierduta, Constance, o tachina el, oftand. Dar sper ca intr-o zi sa poti sa-mi calci pe urme si sa imi duci munca la capat. Eu am ambitii prea lungi pentru o viata de om. De-as trai pana o sa te fac sa intelegi

      In clipa urmatoare un bazait semnala un apel de la echipa de forat. Constance isi cobora microfonul si spuse:

      - Da, Stewart, spune!

      Si dupa o scurta pauza:

      - Bine. Multumim.

      Ridica din nou microfonul si se adresa profe-sorului:

      - Baietii lui Stewart au perforat punga. N-are ga-ze. E goala. Dar s-au impiedicat de o alta problema. Au inceput sa li se incinga utilajele. Acolo jos e al naibii de fierbinte. Au mai spus ca fac o pauza de masa si apoi se reapuca de treaba.

      Se uita la ceas si apoi continua:

      - Ne-au urat pofta buna, ceea ce imi reaminteste ca mi-e o foame de lup.

      - In cazul asta te invit la un picnic, spuse profesorul, oferindu-si galant bratul.

      Constanta chicoti amuzata.

      - Eu mananc in timp ce lucrez, profesore. Mai am multa treaba Care insa, poate sa mai astepte, adauga repede, observand incruntarea profesorului.

      Il apuca de brat si intrara impreuna in ascensor. La suprafata, sub o umbrela mare de soare, ii astepta un cos cu mancare si un termos atent asezate pe un stergar alb cu motive florale colorate, asternut pe o masa mica, de campanie.

     

     


     

      SUA, New York, 21 februarie 2019, ora locala 17:50

     

      Ivanici traversa cu pasi masurati aleea de la intrarea in parcul Washington Square. Masina era acolo. Zambi satisfacut si se indrepta catre ea. Se opri pe trotuar in dreptul ei si isi aprinse o tigara. Geamul fumuriu al limuzinei se lasa putin si din interior razbatu pana la el o voce neutra:

      - Nu doriti un Camel?

      - Eu fumez numai Pall Mall, raspunse Ivanici.

      Formalitatile fiind facute, portiera se deschise cu un declic abia auzit si spionul rus intra. Coldstone ciocani in geamul mat dinspre sofer si masina se puse in miscare. Inauntru domnea mirosul subtil si placut al unui deodorant de masina de calitate si Ivanici se destinse fara sa vrea. Se intreba ce o fi in mintea lui Coldstone, stiind ca vicepresedintele capitalist il vede acum pentru prima oara in viata sa. Isi scoase palaria si il saluta pe Coldstone intr-o engleza impecabila.

      - Buna seara, domnule vicepresedinte. Cum ati reusit sa scapati din Washington?

      - Un eveniment monden, raspunse politicianul usor nelinistit.

      - Ador capitalismul, zambi Ivanici. Ma crezi, nu-i asa, domnule vicepresedinte? De-asta am si ales sa lucrez cu voi

      Ochii mici si vicleni scrutara un timp lumea exterioara ce se derula pe langa ei. Era o seara friguroasa dar animata. Iarna inca nu parasise metropola, dar in ciuda gerului si al zapezii, strazile, iluminate inca de beculetele colorate ale sezonului invernal, erau ticsite de trecatori. Mai ales copii.

      Circulatia era lejera. Zapada dadea inca dureri de cap soferilor.

      Ivanici isi dezlipi ochii de la animatia orasului si il privi pe Coldstone.

      - Cum mai merg treburile pe la Casa Alba, domnule vicepresedinte? Tot cu probleme stiintifice va pierdeti timpul? Sincer sa fiu, sunt putin cam ingrijorat. De cate ori Pentagonul a colaborat cu Casa Alba pentru astfel de proiecte, cineva a avut de suferit. Incepand cu japonezii de la Hirosima si de la Nagasaki. Ca sa nu mai vorbim ca sunt urmasi de-ai soldatilor vostri din Vietnam care si acum mai au de tras de pe urma prafurilor si gazelor pe care le-ati imprastiat in jungla.

      - Te asigur ca de data asta nu mai e vorba de nici o arma. Profesorul Goldberg ar prefera sa moara decat sa faca rau cuiva. Ivanici slobozi un hohot de ras si apoi spuse:

      - Ce faci, domnule Coldstone? Vinzi castraveti la gradinar? Asa ati zis si cand ilustrul vostru profesor Goldberg a creat intregul revolutionar sistem de men-tinere a vietii pentru Colonia Lunara. Acum ciolanele a peste 70 de oameni de stiinta din peste 8 natiuni putrezesc anaerob in Marea Linistii, pentru ca sistemul a incetat sa functioneze subit si din cauze necunoscute. Ne-au murit acolo cei mai buni savanti din toate domeniile stiintei, inclusiv lingvistica. Ciudat este ca numarul victimelor de nationalitate americana nu a trecut de doi, oricat v-ati straduit sa demonstrati contrariul. V-ati zis ca viata unui pilot de Atlantis si a unui geolog anonim sunt un pret destul de bun pentru dominarea mondiala pe toate planurile stiintei

      - Profesorul n-a avut nici o legatura cu tragedia aia, il intrerupse Coldstone.

      - Tragedie? pufni spionul. Da, ai dreptate. A fost o tragedie. Poate chiar ceva mai mult dar nu pentru bi-necuvantata America. Si daca profesorul a avut sau nu vreun amestec, asta vom mai vedea. Deocamdata, ia zi-mi, pe unde isi mai face veacul si la ce proiect revolutionar mai lucreaza?

      Coldstone tresari. Acum urma treaba cea mai riscanta. Nu-i era frica de lege, de inchisoare, nici chiar de moarte. Dar nu putea sa riste viata lui Sharone sau a micutului David. Ei erau toata viata lui. Sa se duca dracului si binecuvantata America si Sfanta Loja Masonica si George si batranul Albert si tot

      - Undeva in Colorado, murmura intr-un tarziu, intorcand privirea de la Ivanici si privind in gol prin sticla fumurie a geamului. Isi scoase stiloul si mazgali ceva pe o bucata de hartie.

      - Astea sunt coordonatele. Despre proiect nu stiu nimic dar banuiesc ca vei afla tu curand.

      Ivanici lua hartia, isi arunca ochii pe ea apoi o baga in buzunarul interior al hainei. Isi aprinse un alt Pall Mall studiind reactiile vicepresedintelui american.

      - Sper ca asta e de-ajuns sa nu va mai apropiati de familia mea, il tintui Coldstone cu privirea.

      - Sa vad ce pot face, ranji rusul.

      Coldstone batu in geamul care-i despartea de sofer si masina se opri. Ivanici isi puse palaria si deschise portiera.

      - Mi-a facut placere sa colaborez cu dumneata, domnule vicepresedinte. Salutari domnului Willkinson din partea mea, zise, stiind ca presedintele nu va primi nicio-data salutarile. Spune-i ca ne vom revedea curand.

      Cu aceste cuvinte iesi din limuzina, inchise portiera si se indeparta agale. Coldstone il urmari ganditor cu privirea pana cand se pierdu in multimea de trecatori. Apoi cobora geamul dinspre sofer si spuse:

      - Eric, voi face o plimbare pe jos. Esti liber pana la ora 10. Ne vedem la Majestic.

      - Dar, domnule, in mai putin de-o ora incepe gala si

      - Nu o sa intarzii. Iau un taxi.

      - Preabine, domnule, zise soferul si cobora pentru a-i deschide portiera.

     

     


     

      SUA, Los Angeles, 2 iunie 2019, ora locala 09:45.

     

      - Alo,da!

      - Doamna Fox? se auzi vocea guturala a telefo-nistei. Aveti o convorbire din Colorado. Va fac legatura?

      - Da, sigur! raspunse Constance, incercand sa stearga cat de cat apa care siroia de pe ea. De la capatul celalalt al firului se auzi un tacanit urmat de un bazait prelung, apoi vocea profesorului:

      - Constance, tu esti?

      - Da, profesore, raspunse tanara.

      - Vorbeste putin mai tare; te aud de parca ai fi la capatul lumii.

      - Eu, in schimb, te aud perfect, zise Constanta, putin mai tare. Ceva noutati?

      - Da. Am instalat reactorul si tunurile. Sferele sunt incarcate. Trebuie doar sa le propulsam. Sotul tau a plecat? Tu cand vii? Vocea profesorului era euforica si tanara zambi.

      - Pleaca in dimineata asta. Ii conduc la aeroport si apoi sar si eu in primul avion spre voi.

      - Bine, mai spuse profesorul. Te astept. Nu incepem fara tine. Drum bun sotului si fiului tau.

      - Multumesc, profesore, raspunse tanara. Pe cu-rand.

      Puse receptorul in furca si alerga in baie pentru a-si termina dusul, gandindu-se la Fofeaza si la experimen-tul Omega. Cinci minute mai tarziu intrara in apartament sotul si fiul, incarcati de cadourile pe care urmau sa le poarte cu ei in Romania.

      - Iubito, nu vrei sa ne dai o mana de ajutor? Striga barbatul din usa.

      - Florine, esti nebun! exclama tanara. Cum Dum-nezeu o sa carati atatea bagaje?

      - Deh! Vedem noi. Doar nu ma duc in fiecare zi in vacanta la socri, nu?

      - Mami, hai sa vezi ca i-am cumparat lu bunica, tipa Ionut, cotrobaind intr-o sacosa uriasa.

      - Ce i-am cumparat bunicii, Ionut, il corecta tatal. Invata sa vorbesti si romaneste daca vrei ca verii tai sa nu rada de tine. Sotia sa chicoti.

      - Si daca vrei neaparat sa-i arati, grabeste-te sa nu pierdem avionul. Ar fi pacat sa pierdem escala de la Roma din cauza unui vas de lemn sheyenne.

      - Mami, de ce nu vii si tu cu noi? intreba Ionut in masina, pe drumul spre aeroport.

      Constance arunca o privire in oglinda retrovizoare si ii zari fata bosumflata.

      - Nu pot scumpule. Dar iti promit ca de azi intr-o luna o sa fiu acolo. Cu bicicleta pe care ti-am promis-o, mai adauga ea, facandu-i cu ochiul.

      Parca masina si baiatul de la parcare veni repede cu un carucior pentru bagaje. Femeia il ruga sa supravegheze masina, zicandu-i ca va lipsi mai multe zile. Apoi merse sa-i dea sotului o mana de ajutor la bagaje.

      - Avionul vostru decoleaza peste un sfert de ora. Poarta 12.

      Scoase biletele lor din poseta si le inmana barba-tului. Apoi se apleca spre fiul sau.

      - Scumpule, vino si da-mi un pupic! Sa fii cuminte si sa-i asculti pe tati si pe bunica. Il mangaie pe crestet apoi se ridica si isi saruta sotul. Isi sterse lacrimile din colturile ochilor.

      - Acum duceti-va! Ne vedem peste o luna. Sun maine seara sa vad daca ati ajuns cu bine.

      - Pa, mami! ii facu Ionut cu mana.

      - Te iubesc, zise Florin si o mai saruta o data.

      - Si eu va iubesc, raspunse tanara. Acum mergeti daca nu vreti ca avionul ala sa plece fara voi. Si aveti grija de bagaje cand faceti escala la Roma Si la Bucuresti.

      Isi dadu seama ca tipa si isi puse mana la gura, amuzata dar si jenata de cele cateva perechi de ochi atintite spre ea. Sotul si fiul ei ajunsesera deja la taxatoare. Aceasta le zambi amabil si le ura un zbor placut dupa care ei se intoarsera si ii mai facura o data cu mana. Ea le raspunse cu acelasi gest.

      Intotdeauna despartirile o intristasera, oricat de scurte ar fi fost. Dar de tata asta era mai mult decat o simpla tristete. Avea un sentiment amar, inexplicabil.

      Se uita la ceas apoi pe panourile cu zborurile nationale. Avionul ei decola intr-o ora. Mai avea timp de o cafea. Urca la barul de deasupra, comanda o cafea neagra si se aseza la o masa de langa fereastra larga ce dadea spre pistele aeroportului. Motoarele unei aeronave acoperira murmurul monoton din bar, in ciuda izolatiei fonice a geamului si Constance isi arunca ochii afara. Un avion decola. Avionul lor. Si acelas sentiment amar

      Domnul fie cu voi!

     

     


     

      SUA, Colorado, 8 iunie 2019, ora locala 11:00

     

      Usile de plumb ale putului erau deschise in ciuda faptului ca ascensorul nu ajunsese inca sus. Constance isi arunca ochii in adancimea putului si se cutremura; in ciuda faptului ca era puternic luminat de de instalatia pentru urgenta, pe toata lungimea lui, nu i se vedea capatul inferior.

      - O capodopera, nu? intreba profesorul, observan-du-i reactia. Ce-a mai adanca groapa facuta vreodata de om. Si cea mai scumpa. Tocmai isi imbracase combinezonul si facea ultimile verificari.

      - Il urasc, zise el ca pentru sine.

      - Cum? Intreba femeia.

      - Combinezonul asta. Il urasc Spuse batranul ceva mai tare.

      - Dar e indispensabil, profesore. Fara el te-ai praji acolo jos. Vine liftul, anunta ea dupa ce mai arunca o privire in adancimea putului. Profesorul isi puse si casca si apoi zise:

      - Doi zece doi zece Ma auzi?

      - Perfect, raspunse fata.

      Isi scoase iar casca.

      - Bun. Mi-o pun iar cand ajung mai jos.

      Intra in ascensor si usile de plexiglas modificat atomic pentru a rezista la temperaturile foarte inalte, se inchisera. Nu si cele mari, de plumb ale putului. Ascensorul incepu sa coboare si profesorul ii facu tinerei cu ochiul prin transparenta plexiglasului. Apoi disparu, inghitit de adancimea putului.

      Constance facea ultimile verificari ale instrumentelor si ale reactorului din adancuri, cand, 20 de minete mai tarziu, auzi in casca vocea profesorului:

      - Constance, ma auzi?

      - Da, profesore, raspunse fata. Unde esti?

      - Aproape am ajuns. Daca stiam ca dureaza atat de mult, imi luam ceva de citit. Dar cred ca mi-ar fi luat foc in mana, adauga profesorul dupa o scurta pauza. Pune o lada de bere la rece, Constance. Cand ies de-aici o beau pe toata.

      Fata chicoti apoi spuse:

      - Am pus-o deja. Instrumentele de jos sunt O.K. La fel si activitatea seismica. Sa imi spui cand ajungi jos ca sa dau energie.

      - Am ajuns, spuse batranul.

      Tanara rasuci cateva butoane, privind pe un monitor cum toata aparatura din cabina de control a tunurilor se trezea la viata. Un minut mai tarziu, in cadrul monitorului aparu si silueta profesorului si ii facu semn cu mana. Constance ii raspunse prin microfon. - Bine ca n-am prea multa treaba aici jos, se auzi vocea profesorului, altfel instalatia de racire n-ar fi rezistat. Am cheltuit aproape jumatate din fonduri pe izolatia de wolfram si policarbonati ca sa constat ca e aproape ineficienta.

      Constance stia insa ca nu-i adevarat. Fara stratul de wolfram si policarbonati in suspensie de pozitroni care imbraca tubul pe mai mult de doua treimi din lungimea sa, precum si reactorul, tunurile si cabina de comanda, magma ar fi invadat de mult toata sectiunea. Si mai stia ca nici profesorul ne este un zgarcit dar ii placea sa mai bombaneasca din cand in cand.

      - Instalatia de racire functioneaza inca la 80% asa ca mai ai timp berechet.

      - Daca totul merge bine, in zece minute am termi-nat. Mai mult dureaza drumul.

      - Daca era nevoie sa cobori zilnic, trebuia sa iti faci program de navetist, profesore, glumi asistenta.

      - Domne fereste! exclama profesorul. Musca-ti limba, Constance. Daca ceva nu merge bine sau necesita reparatii sau manevre complicate, aici imi putrezesc oa-sele. Tunurile si sferele nu pot sa le controlez decat de-aici. Si daca se intampla ceva cu reactorul, usile antiato-mice se inchid automat. Depinde doar de abilitatea ta de a stabiliza reactorul, ca eu sa nu mor asfixiat.

      Tanara fu strabatuta de un fior dandu-si seama ca este adevarat. Il admirase intotdeauna pe profesor, dar nu-l privise niciodata ca pe un erou. Trebuia insa sa admita ca putin oameni ar fi avut curajul sa faca ceea ce facea profesorul.

      Privi ecranul si il vazu pe profesor bagand mainile in manusile de comanda.

      - Initializez extensia tunurilor, zise acesta.

      Constance alerga la capatul opus al grotei, se aseza in fata pupitrului si apoi spuse.

      - Eu sunt gata. Putem incepe.

      Monitoarele se animara brusc. Tanara le consulta metodic, ajustand senzorii si comunicandu-i profesorului diferite valori si indici.

      - Un kilometru si jumatate, profesore. Nu e de-ajuns? Tunul de vest e inundat de magma si a cam inceput sa se topeasca. - Inca putin, Constance, raspunse profesorul. Si eu vreau sa termin cat mai repede, dar daca nu propulsam sferele cat mai departe, o sa dureze mai mult sa le asez manual.

      - 1800 de metri, anunta asistenta.

      - Bun. De-ajuns. Pregatiti-va pentru propulsare. Nu o sa fie prea placut

      Dupa o pauza adauga:

      - Constance, am mare nevoie de tine la aparate, dar daca vrei sa parasesti grota, nu te condamn. Ba chiar te sfatuiesc sa o faci. Propulsarea o sa zgaltaie rau cam tot ce-i prin zona, pe o suprafata de cateva sute de kilometri patrati. Nu are nici un rost sa

      - Profesore, il intrerupse tanara. Raman cu tine Si nu admit obiectii, adauga cand simti ca profesotul vrea sa mai zica ceva. Batranul savant tacu un timp indelungat si apoi, intr-un tarziu, intreba:

      - Ceilalti au evacuat grota?

      - Sunt singura cuc, raspunse fata simtind ca se su-foca si multumind in gand ca profesorul nu o poate vedea. Brusc, uriasa grota deveni prea mica pentru tensiunea care plutea in aer.

      - Transfer toata energia reactorului la propulsoa-re, anunta ea incercand sa-si potoleasca tremurul din glas.

      Din putul ascensorului se auzi un geamat surd dar fata stia ca acolo jos propulsoarele vuiau ca motoarele unei rachete cosmice.

      - Am energia pentru propulsie, anunta profesorul. Esti pregatita?

      Tanara stranse cu ambele maini manerele scaunului, atat de puternic incat varfurile degetelor i se albira si apoi spuse.

      - Gata.

      Si se dezlantui infernul. Se auzi o bubuitura care pe constance o duse cu gandul la apocalipsa. Apoi pamantul incepu sa se cutrebure violent, ca un gigant zgaltait de friguri. Scaunul pe care statea se dezechilibra si ea se trezi intinsa la pamant, incapabila sa faca vreo miscare. Cutremuraturile erau atat de ample si de violente incat o ridicau de la pamant facand-o sa cada cu mici icnete inapoi, cu o frecventa uimitoare. Nu mai vedea monitoarele. Prin grota incepura sa cada diferite obiecte. Nu stia daca sunt echipamente, aparate sau pur si simplu bucati de roca din plafon sau toate la un loc. O alarma incepu sa urle frenetic apoi luminile si aparaturile se stinsera si in grota se asternu intunericul. Dupa cateva secunde care tinerei i se parusera o vesnicie, se oprira si zguduiturile.

      Femeia respira prelung de cateva ori, incercand sa-si alunge panica si sa-si recapete luciditatea. Luminile si aparaturile se trezira la viata. Instalatia electrica trecuse pe regim de urgenta.

      - Constance, esti acolo? Se auzi in casca vocea profesorului. Constance? Ma auzi?

      - Da, profesore, raspunse tanara gafaind. Te re-ceptionez.

      Se auzi un oftat de usurare si apoi iar vocea profesorului ceva mai plina de viata.

      - N-am fost niciodata mai fericit sa-ti aud vocea, fetito. Ia zi-mi! Care-i situatia?

      Fata se ridica de jos si se repezi la monitoare.

      - Reactorul! exclama ea. Are o fisura interna.

      Arunca speriata o privire in spate si apoi rasufla usurata.

      - Usile nu s-au inchis.

      - Fisura e stabila?

      - Nu. Se mareste. Cam 20 de minute pana la des-chidere.

      - Nu poti sa stabilizezi reactorul? intreba pro-fesorul.

      - Nu cred. As putea sa trag de timp putin dar deschiderea e inevitabila datorita presiunii apei grele.

      - Cat timp imi dai pana se inchid usile? intreba profesorul abia auzit.

      Tanara facu un calcul complex.

      - 35 de minute maxim. Minus 5 minute marja de eroare daca reactorul incepe sa piarda apa grea Incepand de-acum.

      Se uita pe ecran si observa ca profesorul nu se miscase din postul de comanda.

      - Ceva greutati? intreba ea, nelinistita.

      - Da. Sfera de vest n-a nimerit bine. Trebuie s-o dirijez manual.

      Incepuse deja sa manevreze manusile de comanda. Femeia consulta cativa indicatori de longitudine si latitudine si apoi spuse:

      - Sferele sunt asezate intr-un patrat aproape perfec, profesore. Si mi se pare ca si distanta e justa. Si capsulele magnetice sunt O.K. Nu par sa fie deteriorate. Dunt gata sa fie polarizate. Ce nu e in regula?

      - Nu sunt in acelas plan, zise profesorul.

      Constance isi dadu seama ca nu verificase indicii de altitudine. Intr-adevar, sfera de vest coborase dar manevrele profesorului dadeau rezultate.

      - Zece minute pana la deschidere, anunta Constan-ce cand profesorul intra in ascensor. Trec pe sistemul de evacuare in regim de urgenta si contaminare radioactiva. O sa urci mult mai repede, profesore, dar o sa te simti al dracului de rau.

      - Nu conteaza. Scoate-ma de-aici cum stii tu mai bine si mai repede.

      Ascensorul isi inchise usile si se puse in miscare. Pe masura ce urca accelera puternic.

      - Cinci minute pana la deschiderea fisurii, anunta tanara si imediat dupa aceea porni alarma de urgenta:

      - Atentiune, se auzi vocea sintetica a sistemului de securitate. Fisura deschisa iminenta a carcasei reactoru-lui principal in T minus 4 minute. Nivelul apei grele a scazut la 92%. Evacuati sectiunea reactorului.

      Luminile de urgenta ale putului alergau pe langa profesor, dandu-i senzatia ca pamantul se prabuseste in jurul lui si numai printr-un miracol nu-l antreneaza si pe el in abisul radioactiv de jos. Temperatura incepu sa creasca si mai mult. Acum o simtea chiar el prin combinezon; nu mai avea nevoie sa consulte instrumentele.

      - Un minut pana la deschiderea fisurii, auzi vocea asistentei.

      Simtea ca se sufoca. Lupta cu instinctul de a-si scoate casca si se rezema de peretele ascensorului. Privi la luminile exterioare prin usile transparente si observa ca tremura, ca privite prin apa. Crezu ca are halucinatii dar apoi isi dadu seama ca plexiglasul usilor incepuse sa se topeasca si materia vascoasa pornise deja in jos, antrenata de gravitatie si de inertie.

      - Evacuati urgent sectiunea reactorului. Fisura iminenta a carcasei reactorului in T minus 10 9 8

      Plexiglasul incepuse sa se rigidizeze pe podea, semn ca temperatura scazuse si parca si liftul incetinise.

      - 6 5 4

      Da! Incetinea intr-adevar.

      - Aproape ai ajuns, profesore, tipa Constance.

      - 2 1 fisura deschisa.

      Cusca ascensorului se oprise brusc facandu-l sa sara si batranul incepu sa indeparteze atele plexiglasului rigidizat care mai ramasesera agatate de pragul de sus, in timp ce vocea sintetica nu inceta sa bazaie:

      - Nivelul apei grele - 70%. Evacuati urgent secti-unea reactorului. Nivel critica al radiatiilor si izolarea sectiunii reactorului in T minus 5 4 3 2 1 izolare completa.

      Profesorul auzi usile de plumb inchizandu-se in urma lui cu un trancanit puternic. Constance il ajuta sa se ridice de la podea si sa isi scoata casca. Gafaia.

      - Te simti bine, profesore?

      Batranul incuviinta din cap si apoi indica monitoa-rele.

      Tanara se reintoarse la pupitru si trecu situatia in revista.

      - Pot stabiliza reactorul daca inund toata secti-unea cu apa grea. Dar nivelul radiatiilor dincolo de usile astea e letal. Nu o sa mai putem intra acolo mai devreme de un deceniu.

      - Avem controlul reactorului? intreba profesorul incercand sa-si recapete respiratia.

      - Dupa stabilizare, da, raspunse femeia.

      - Dar controlul energetic si magnetic al sferelor?

      - Da, veni raspunsul tinerei, dupa o scurta pauza.

      - Constance, vorbi profesorul calm. Scoate lada aia de bere de la rece. Am incheiat misiunea cu succes. Sfarleaza e pregatita pentru experimentul Omega.

      Apoi se prabusi pe un scaun. Era extenuat, dar fericit.

     

     


     

      SUA, Atlanta, 22 iulie 2019, ora locala originala 13:00

     

      - Domnilor, daca binevoiti sa faceti putina liniste, va voi explica despre ce este vorba. Nu aveti dece sa va faceti griji. Fenomenul este controlat.

      Profesorul astepta ca rumoarea din uriasa sala de conferinte a universitatii sa se potoleasca si apoi continua:

      - Dupa cum ziceam, ceea ce se intampla in momen-tul de fata nu este un motiv de panica, este un fenomen controlat si este vina mea.

      Profesorul Albert Goldberg surase, savurand stupefactia zecilor de scientologi prezenti la conferinta pe care o convocase. Banuise ca va fi un rasunet dar la asa ceva nu se asteptase. Dar de ce nu, pana la urma? Sa rastorni pamantul nu e usor.

      Incepu sa le prezinte amanuntit intregul proiect si toate experientele, despre Sfarleaza si despre teoria lui. Si cand ajunsese la fenomenul Omega, deja stupefactia celor prezenti ajunse la apogeu.

      - Sferele magnetice, polarizate corect, genereaza un complex sistem magnetic care interactioneaza cu exterioerul, dand nastere la ceea ce vedeti in acest moment, zise profesorul aratand spre uriasele ferestre ce se intindeau de-a lungul intregului perete dinspre est.

      Afara era aproape intuneric si o luna plina splendida lumina orasul, in ciuda faptului ca, teoretic, abia trecuse de amiaza. - De ce am numit-o Omega ? Simplu. Nu fac altceva decat sa modific viteza unghiulara a miscarii de rotatie a pamantului. Cu alte cuvinte, oameni buni, acum ne invartim mai repede

      In sala se lasa se lasa o tacere de mormant. Pentru profesor erau clipe magice, glorioase, chiar daca nu era apogeul. Apoi intreaga asistenta izbucni intr-o furtuna de aplauze, bombardandu-l pe profesor cu ovatiuni, intrebari, felicitari, oferte de colaborare - Orice idee si orice ajutor sunt binevenite. Veti primi cu totii cate un exemplar al lucrararii mele. In ea veti gasi intreaga documentatie a fenomenului Omega. Inclusiv datele tehnice si calculele prezumtive la care am ajuns pana acum pe baza observatiilor. Rugamintea mea este ca fiecare dintre dumneavostra sa studieze lucrarea si daca sunteti interesati de proiect, data viitoare cand ne vom intalni, sa veniti cu initiative. Pana atunci, la revedere.

      Profesorul parasi sala in aplauze, isi petrecu dupamiaza calendaristica raspunzand la diferite intrebari ale presei si ale viitorilor colaboratori apoi, cand ceasul arata ora 5 dupamiaza parasi cladirea principala a universitatii, indreptandu-se agale spre parcare. Rasarea soarele. Privi cerul si zambi. Era ciudat. Organismul si ratiunea ii spuneau ca e dupamiaza dar ochii lui se desfatau cu un rasarit fantastic.

      Apelul telefonului il facu sa tresara, smulgandu-l putin cam violent din visare. Scoase telefonul din buzunar, se rezema de masina si raspunse.

      - Buna seara, profesore, se auzi vocea asistentei lui. Sau buna dimineata. Nici nu stiu cum sa zic. Sunt tare derutata din cauza dumitale.

      - Hei, Constance! Ma bucur sa te aud. Unde esti? Tot in Romania?

      - Da. Tocmai te-am vazut la televizor, profesore. Ai fost dat in direct in toata lumea. Ai fost formidabil. Ma bucur pentru dumneata.

      - Mie, in schimb, imi pare rau ca nu esti aici ca sa impart laurii cu tine, raspunse fizicianul. Fara tine nu as fi reusit.

      - Sunt laurii tai, profesore. Bucurate de ei. Ori-cum, o sa fiu si eu in curand acolo. Apropo, Florin iti transmite salutari si felicitari.

      - Cine? Intreba profesorul.

      - Sotul meu, profesore, raspunse tanara, prefacut ofensata de intrebarea batranului.

      - Aaah! Domnul Volpe!

      Constanta rase zgomotos.

      - Vulpe, profesore. Sau Fox E mai usor pentru dumneata Trebuie sa inchid. La revedere. Ne vedem cam intr-o saptamana. Profesorul baga telemobilul inapoi in buzunar si privi iar cerul. Cu siguranta era cel mai frumos rasarit pe care il vedea, isi zise in timp ce urca in masina si activa mecanismul capotei. Cu exceptia celui de pe Luna. Traia vremuri stranii. Asistase la cei mai frumosi zori de pe Terra, intr-o dupamiaza tarzie de iulie

     

     


     

      Marea Britanie, Londra, 31 august 2019, ora locala originala 11:00.

     

      - Domnule presedinte, am intrat in spatiul aerian al Londrei, anunta colonelul Arrow. In cinci minute vom ateriza.

      - Bine, colonele. Multumesc.

      Colonelul facu stanga-mprejur pentru a intra inapoi in cabina avionului dar nu facu nici un pas.

      - S-a intamplat ceva, colonele? Intreba Willkinson, ridicandu-si ochii de pe hartiile pe care le studia.

      - Domnule presedinte

      Arrow se intoarse.

      - Imi permiteti sa va vorbesc deschis?

      - Sigur. Spune!

      - Nu imi place aceasta vizita incepu colonelul.

      - Stiu, colonele, il intrerupse Willkinson. Nu putem insa amana la nesfarsit anumite probleme doar din cauza unor temeri nefondate. Priveste in jurul tau Trebuiesc lamurite anumite aspecte. Nu mai putem lasa totul in voia sortii. Uita-te la ceas, colonele. Acesta executa ordinul.

      - Ce ora este? intreba presedintele.

      - Unsprezece si cinsprezece minute, domnule.

      - Acum uita-te in dreapta ta si zi-mi ce vezi.

      - Soarele, domnule, raspunse militarul cu ochii intredeschisi, putin jenat de lumina astrului, care patrundea prin hublourile avionului prezidential.

      - Ce face soarele, colonele? intreba Willkinson raspicat.

      - Apune

      - Ah! Deci soarele apune Se prefacu meditativ seful de stat. Va-sa-zica la unspe si un sfert AM soarele apune Atunci, ce facem, colonele? Luam micul dejun sau cina? Nu crezi ca problemele astea trebuiesc rezolvate de cineva?

      - Ba da, dar se puteau rezolva si la noi acasa. Rusii dezvolta in ultimul timp activitati destul de dubioase incat sa nu mai consider sigur nici un loc inafara de teritoriile Statelor Unite. Avem informatii destule incat sa-i banuim de vreo actiune periculoasa si nesabuita.

      - Colonele, asta este cel mai sigur avion din lume, spuse presedintele, batand cu palmele in tapiteria de piele a canapelei pe care statea. Si nu zic asta gandindu-ma la sistemele de siguranta ci la ceea ce simbolizeaza. Asta este un teritoriu al Statelor Unite. Chiar daca ar avea fuselajul din hartie, tot teritoriul cel mai sigur al Statelor Unite ar fi, cu conditia sa se numeasca in continuare Air Force One. Atacarea acestui avion ar insemna declaratie de razboi impotriva Statelor Unite ale Americii care pana si pentru nesabuitii de rusi ar insemna sinucidere curata. Acum te rog sa preiei comanda si sa aterizezi odata. Sunt obosit si vreau sa termin cat mai repede cu balamucul asta. Dupa ce stafful international urca la bord ai sa survolezi doar spatiu aerian neutru pana la finalul intrevederi. Vei fi anuntat cand si unde sa aterizezi. Iti reamintesc ca pe toata durata intrevederii vom fi escortati de o escadrila mixta de 12 avioane de vanatoare cu care vei pastra tot timpul un canal liber.

      - Am inteles, sa traiti.

      Arrow saluta militareste si intra in cabina. Prese-dintele arunca o privire in spatele avionului, asigurandu-se ca nici unul dintre membrii comisiei nu asistase la con-versatia sa cu colonelul, apoi isi puse centura de siguranta.

      Auzi in difuzoare vocea lui Arrow care anunta inceputul aterizarii apoi o bubuitura asurzitoare in stanga. In avion se instaura panica. Aeronava se zgudui violent apoi incepu sa se incline spre dreapta.

      - Ce dracu se

      Presedintele recunoscu vocea ministrului apararii dar sfarsitul intrebarii fu acoperit de un scrasnet puternic apoi totul incepu sa se invarta.

      Flacarile, luminile pistei de aterizare, asfaltul, masca de gaze, aripile avionului, totul se derula prin fata ochilor lui Willkinson, haotic, caleidoscopic.

      - stare de urgenta, se auzi vocea lui Arrow. Presedintele trebuie sa paraseasca aeronava. Repet. Presedintele trebuie sa paraseasca avionul.

      Acestea fura ultimile cuvinte pe care le mai auzi presedintele. Explozia rezervorului de combustibil dezintegra avionul prezidential in aceiasi clipa in care sus pe cerul purpuriu, o alta explozie distrugea avionul de vanatoare care lansase recheta terorista.

     

     


     

      SUA, Washington, 31 august 2019, ora locala originala 08:00.

     

      La al treilea apel telefonic Coldstone isi ridica ochii de pe cartea pe care o citea. Isi aminti ca era ziua libera a lui Andrew si se ridica sa raspunda.

      - Alo, da?

      - Domnule presedinte Coldstone, sunt generalul Jackson de la Pentagon. E nevoie de dumneavoastra la Ca-sa Alba. S-a declarat stare de necesitate

      Codstone scapa receptorul din mana Se repezi la bar, scoase dopul unei sticle de brandy si incepu sa bea fara a se mai obosi sa toarne in pahar.

      - Ivanici reusi sa murmure.

      Ochii i se oprira pe pusca de vanatoare pe care i-o daruise George de ziua lui, atarnata pe peretele de deasupra barului.

     

     


     

      SUA, Colorado, 10 septembrie 2019, ora locala originala 23:00

      Profesorul Goldberg iesi din lift studiind atent unul dintre rapoartele unui tanar astronom australian care din punctul de vedere al batranului, promitea mult. Ajuns la pupitru, arunca raportul pe o consola, isi scoase ochelarii si se freca la ochi. Muncise mult. Era una din putinele dati in care ora se potrivea cu astrele si isi petrecuse mult timp in miniobservatorul astronomic instalat la suprafata. Isi puse iar ochelarii, se aseza in fata calculatorului si observa ca acesta era aprins si fisierele lui accesate. In aceiasi clipa realiza ca nu e singur in grota.

      - Buna seara, unchiule Albert, auzi o voce in spa-tele sau.

      Se intoarse brusc.

      - Vladimir sopti, inecat de surpriza si de emotie.

      - In carne si oase

      Ivanici se ridica de pe scaunul ascuns in umbra pe care sezuse pana atunci si incepu sa se plimbe agale prin conul de lumina al unicului luminator aprins care atarna din plafonul grotei.

      - Sincer sa fiu, ma mir cum de iti mai amintesti de mine, unchiule Albert, continua rusul.

      Batranul ramasese fara suflare. Statea si urmarea din priviri silueta inalta si zvelta ne venindu-i sa creada ca acesta era Vladimir Ivanici, copilul de alta data pe care il cunostea de cand era un prunc si care ii sarea in brate, rugandu-l sa-i povesateasca despre minunata lume a stelelor ori de cate ori se intalneau.

      - Cum de m-ai gasit? reusi intr-un tarziu sa intre-be. Si ce vant te-aduce pe-aici?

      - Ca sa-ti raspund la prima intrebare, m-a ajutat un prieten comun. In privinta celei de-a doua, ei bine, am venit pentru o vendeta. Sau, ca sa folosesc un eufemism capitalist, cu care sunt convins ca esti familiarizat, o afa-cere de suflet.

      - Nu imi vine sa cred ca acum esti barbat in toata firea, Vladimir

      - Spune-mi te rog, unchiule, il ignora Ivanici. Ce fel de om era tatal meu?

      Profesorul tresari. Isi scoase ochelarii si isi masa tamplele.

      - Isaac? Era cel mai intelept si mai bland om din cati am cunoscut. Si cel mai ilustru specialist in propul-sori atomici care a existat vreodata, spuse batranul, privind in gol, spre amintiri vechi, aproape ancestrale.

      - Si cel mai dibace pilot de Soiuzuri din intraga Rusie, adauga spionul, oprindu-se in mijlocul cercului de lumina cu fata spre profesor.

      - Si asta, spuse profesorul, inca adancit in umbrele trecutului. Punea la cale un proiect extraordinar despre antimaterie. Am vrut sa continui eu proiectul, dupa moartea lui, dar calculele pe care le-a lasat erau incomplete si, oricat m-am chinuit, nu am reusit sa substitui veriga lipsa din

      - Si atunci ce a facut atat de grav sa merite o asemenea soarta, unchiule? il intrerupse Ivanici.

      Profesorul tresari.

      - Nu stiu, micutule. Asa i-a fost soarta. Asta a fost voia lui Dumnezeu.

      - Asta a fost voia ta Sau te crezi cumva Dumne-zeu?

      - Cum???

      Batranul il privi uimit.

      - Tu crezi ca am vreo legatura cu nenorocirea aia? Mi-a fost ca un frate. Toata viata ma regretat ca nu am fost eu acolo sus, in locul lui. Nu o sa pricep niciodata de ce blestematul de sistem s-a oprit cu toate ca si acum mai cred ca nu avea nici o defectiune. Am refacut de-atunci de mii de ori calculele Ce te face sa crezi ca eu sunt responsabil de moartea bietului Isaac?

      - Nu cred, unchiule, taragana Ivanici raspunsul. Sunt convins. De moartea lui si a celor peste 70 de oa-meni.

      Scoase din buzunarul hainei um mic obiect ce semana cu o telecomanda si incepu sa se joace cu el.

      - Sa-ti zic eu cum a fost, unchiule Albert. Tu nu ai putut niciodata sa accepti faptul ca exista oameni mai valorosi decat tine pe aceasta planeta. Te-ai gandit ca aceasta lume mica nu este destul de incapatoare pentru amndoi. Si oricat de destept ai fi fost si oricat te-ai fi straduit, lumea nu ai fi putut s-o largesti. Atunci tatal meu a parasit-o si o data cu ea, si familia - dedicandu-si eforturile Coloniei Lunare; dar se pare ca nici asta nu ti-a fost de-ajuns asa ca te-ai gandit sa-l elimini definitiv.

      Ivanici se opri si il tintui cu privirea. Batranul era incapabil sa faca sau sa spuna ceva.

      - Aproape ca i-ai pacalit pe toti, unchiule. Ai paca-lit o lume intreaga dar nu si pe biata mea mama. Ea mi-a deschis ochii cand era pe patul de moarte, ea mi-a dat asta

      Ii arunca profesorului o hartie, pe care acesta recunoscu un radical relativist scris de mana lui Isaac.

      - iar eu i-am promis ca o sa ii razbun sotul. Apropo, stii ce e asta?

      Apasa pe singurul buton de pe mica telecomada si undeva in intunericul care invaluia consolele reactorului si ale sferelor se aprinse un beculet rosu. Apoi arunca telecomanda profesorului. Acesta o lasa sa cada la pamant, fara nici macar sa schiteze gestul de a o prinde. Recunoscuse in micul obiect detonatorul standard de fabricatie sovietica pentru explozibilii C5.

      - Sunt un om marinimos. Iti las pana si posibilita-tea de a alege daca vrei sa mori sau sa traiesti. Eu mi-am incheiat misiunea. Fara proiectul asta tu ai sa mori incet, ai sa te stingi pe picioare asa cum s-a stins si biata mea mama.

      Ivanici avea dreptate. Profesor vedea, o data cu proiectul, toata munca lui de-o viata daramandu-se ca un castel de carti de joc. Avea sufletul gol. Prin fata ochilor mintii se perindau imaginile lui Isaac, a Nadiei, a lui George, prieteni care au plecat de langa el prea curand si fara sa-si ia ramas bun macar Si brusc il cuprinse dorinta de a pleca si el dupa ei, de-ai ajunge din urma pentru a-i imbratisa si pentru a le zice cat de mult ii iubea.

      - Calculele tale au zburat in eter, continua Ivanici. Nu a fost prea greu sa trec de protectiile fisierelor. Poti sa incerci sa dezamorsezi bomba dar e zadarnic. Chiar daca as vrea, nici eu nu as mai putea. Ramai cu bine, unchiule. Si cu calculele tale. Si daca te hotarasti si ai curajul sa-l intalnesti pe tatal meu, transmite-i salutari

      Ivanici parasi grota dar profesorul nu-l mai vedea si nu-l mai auzea demult. Strangea in pumn foaia cu calculele vechiului sau prieten, gandindu-se la timpul petrecut impreuna. Nu auzi si nici nu simti nici macar explozia care distruse aparatura, aruncandu-l pe el ca pe o marioneta stricata, intr-un colt al grotei. Si nu o auzi si nici nu o simti nici pe Constance care ii luase capul poala si il indemna sa-i povesteasca cum era pe Luna:

      - Spune-mi, profesore! Cum rasarea soarele pe Lu-na?

     

     


     

      SUA, Washington, 14 septembrie 2019, ora locala origi-nala 00:00

     

      Coldstone se aseza in fotoliul sau (fotoliul lui George) si isi roti absent privirile prin birou. Totul in jurul lui se naruia ca un castel de nisip in ploaie. Batranul Albert trecuse in lumea celor drepti din vina lui. George murise si el oare tot din vina lui? Tara era inca in stare de necesitate Cu toate ca vara se dusese, canicula continua. Parea sa fie mai cald decat in miezul lui iulie. Intregul mapamond il asalta cu intrebari si il zorea sa gaseasca solutii pe care nu le gasea, oricat ar fi intors problema pe toate partile si sa ia hotarari. La urma urmei nici el nu stia prea bine ce se intampla. Si peste toate, astmul micutului David se agravase. Doctorii spunea ca e ceva temporar, ca va trece o data cu caldura, dar caldura se incapatana sa treaca.

      Era extenuat; fizic si mai ales psihic.

      - Domnule presedinte

      - Se uita dezorientat in jur si dupa cateva secunde realiza ca Samantha il chema prin interfon.

      - Da, Sam. Spune!

      - Doamna Fox este aici, spuse secretara.

      - Pofteste-o inauntru.

      Codstone se indrepta in scaun si isi impreuna mainile pe birou, asteptand ca fiziciana sa intre.

      - Luati loc, doamna Fox, o invita dupa ce secretara inchise usa in urma ei.

      Constance se aseza.

      - Sam, isi chema Coldstone secretara prin inter-fon. Cauta-l pe Jackson si spune-i sa vina la mine in birou.

      Apoi i se adresa femeii din fata sa:

      - Doamna Fox, sper sa primesc in sfarsit niste vesti bune de la dumneavoastra.

      - Ma tem ca nici eu nu stiu daca vestile pe care le am sunmt bune sau proaste, raspunse fosta asistenta a profesorului Goldberg. - Domnule presedinte! isi facu intrarea in birou un barbat inalt, solid, cu trasaturile sculptate in piatra, imbracat in uniforma militara. Era insotit de un soldat inarmat, care se posta langa usa.

      - Generale! Ia loc. Dumneaei este prof. Constan-ce Fox, de la Universitatea Columbia, fosta asistenta a profesorului Goldberg. Dansul este generalul Jackson, ministrul apararii, facu Coldstone prezentarile.

      Cei doi isi stransera mainile.

      - Acum sa trecem la problemele care ne preseaza. Doamna Fox am primit raportul dumneavoastra, dar inainte ca generalul Jackson sa-si exprime parerea, as dori sa-mi spuneti: ce naiba se intampla?

      - Dupa cum am scris si in raport, ne confruntam cu o problema grava. In momentul distrugerii statiei din Colorado, sferele magnetice erau in regim de extrapolarizare. Principala consecinta a acestui fapt este o crestere a vitezei unghiulare a rota - Doamna Fox, o intrerupse presedintele. Scu-teste-ne de pasareasca de specialitate si spunene clar, ce se intampla. - Se intampla faptul ca ne invartim din ce in ce mai repede, raspunse femeia dintr-o suflare.

      - Si asta nu e deloc bine, nu-i asa? intreba Cold-stone.

      - Nu. Curand, pamantul va ajunge la viteza la care forta centrifuga va fi mai mare decat forta de atractie. Tot ceea ce exista pe suprafata pamantului va deveni mai usor decat suntem obisnuiti, si va tinde sa se inalte. Primele antrenate vor fi elementele instabile precum apa, aerul, praful sau lucrurile in miscare. Apoi vor urma si celelalte, inclusiv noi.

      - Sugerezi vreo solutie?

      Constnce ofta si apoi raspunse:

      - Pana acum nu am reusit sa gasesc niciuna. Sfere-le magnetice care produc acest fenomen sunt alimentate de un reactor nuclear in functiune, ingropat la mare adancime. In momentul distrugerii echipamentului din statie, am pierdut controlul atat al sferelor cat si al re-actorului.

      - Nu mai exista nici o alata metoda prin care se poate prelua controlul? Intreba generalul.

      - Mai exista o punte de control al sferelor, dar in momentul de fata nivelul critic al radiatiilor nu ne per-mite sa intram. Oricum, este inaccesibila, datorita faptu-lui ca intreaga sectiune este inundata cu apa grea.

      - Ce scenariu se prevede daca nu reusim sa facem nimic? intreba Coldstone.

      - Pe langa ceea ce ar urma, el Nino isi merita numele. Totul va incepe cu rarefierea aerului din paturile inferioare. De fapt acest fenomen a inceput deja; dovada este starea de canicula pe care o resimtim datorita lipsei de oxigen. Apoi va urma praful care va fi atat de dens incat soarele nu va mai reusi in curand sa incalzeasca scoarta. Consecinta este iarna milenara. Ce nu moare din lipsa de oxigen, va muri cu siguranta congelat. Fara a mai aminti faptul ca in cateva zile, maxim o luna, orice mijloc de transport va deveni impracticabil. Inclusiv transpor-turile aeriene, datorita rarefierii atmosferei. Iar apa nu va intarzia sa ne dea batai de cap. Valuri uriase vor lovi litoralele, mai ales cele oceanice, intrand pe uscat zeci de kilometri. Cele mai mici valuri vor fi de cel putin trei ori mai puternice decat tsunami-ul care a lovit Noua Zeelanda in 1999

      O buna bucata de timp dupa ce femeia termina, cei doi barbati ramasesera tacuti. Erau consternati atat de perspectiva viitorului apropiat cat si a celui indepartat.

      Mai ales presedintele care, pe timpul tragediei din Noua Zeelanda era doar un adolescent, dar ramasese impresionat pe viata de ceea ce vazuse. Pe-atunci tatal sau era senator si conducea o campanie de ajutor umanitar pentru cei afectati de cataclism. Si il luase si pe el acolo

      - Domsule presedinte

      Nu mai vazuse niciodata moartea, pana atunci. Si nu mai vazuse niciodata atata moarte si atata disperare, de-atunci. Zile intrtegi localnicii si-au pescuit mortii din largul oceanului; Si erau cu sutele, poate chiar cu miile. Erau atat de multi incat autoritatile se temeau de izbucnirea vre-unei epidemii datorita faptului ca ajunsesera in stare de putrefactie inainte de a apuca sa fie recunoscuti, inregistrati si inmormantati Se simtea mirosul mortii peste tot in jur. Si el a continuat sa-l simta in cosmarurile sale, mult timp dupa ce a parasit insula.

      - Domnule presedinte striga generalul putin mai tare.

      - Mda, spuse Coldstone. Nu avem nicio solutie la problema si daca problema nu e rezolvata cat mai repede, s-ar putea sa fie prea tarziu. Cu alte cuvinte suntem fututi!

      - Se poate zice si asa, raspunse femeia.

      - Generale, sugerimente? Intreba scurt Coldstone.

      Jackson se intoarse catre Constance.

      - Doamna Fox, distrugerea reactorului ar fi o solutie la problema noastra?

      - Nu stiu daca s-ar rezolva ceva. In cel mai fericit caz, ne-am stabiliza la viteza la care am ajuns acum. Dar nu e nimic sigur.

      - Avem de ales? intreba generalul.

      - Nu, dar nu vad cum am putea distruge reactorul. E incontrolabil si intangibil. Se afla la o adancime de 24 de mii de metri si e izolat de un sistem antiatomic automat si de cateva mii de litri de apa grea.

      Generalul facu un semn si soldatul inarmat care se postase la intrare deschise usa. In birou intrara intr-o formatie perfect simetrica, cinci militari. Patru din ei erau inarmati cu arme automate si purtau veste antiproiectil cu insemnele Delta Force si cagule. Cel din mijloc, imbracat identic, purta in locul armei o valiza neagra, masiva, legata cu un lant de incheietura mainii. Generalul scoase din buzunar o cheie si desfacu lantul de la mana soldatului. Cei cinci militari se alaturara primului, formand in fata usii un zid uman de nepatruns. Generalul puse valiza pe birou.

      - Doamna Fox, stiti ce e asta? intreba Jackson.

      Tanara inghiti in sec si dadu din cap in semn ca nu.

      - Este detonatorul focosului de la reactorul din Colorado. E o masura de precautie pe care ne-o luam cu tot ceea ce produce fuziune sau fisiune pe teritoriul Sta-telor Unite.

      Generalul deschise valiza si apoi continua:

      - Sistemul este identic cu cel folosit pentru lansa-rea bombelor cu fisiune. Functioneaza pe principiul celei de-a doua chei. Cu alte cuvinte nu poate fi activat de o singura persoana. Si nici de doua persoane oarecare. Ci de anumite persoane care detin cheile si codurile de protocol pentru activare. Si aici ne lovim de o problema In cazul reactorului din Colorado, exista doar trei chei. Una este la mine si scoase din buzunarul interior al hainei o cartela magnetica pe care era tiparita o coloana de coduri. Celelalte doua erau detinute de presedintele Willkinson si de profesorul Goldberg. Ambii morti. Avem cheia lui Willkinson. Dar pe ea, ca si pe a mea sunt tiparite 12 coduri dintre care doar unul singur este codul de protocol valid pentru activare si numai Willkinson stia care este. Spre exemplu, la cheia mea

      Generalul ii dadu cartela femeii si apoi continua:

      - Codul meu este al patru-lea de jos in sus. Folo-sind oricare alt cod de pe cheie, devine inutilizabila si e nevoie de o alta cheie. E o masura de precautie, in cazul in care vreo cheie nimereste pe maini gresite.

      - Si daca, prin absurd, se gresesc codurile la mai multe chei? intreba femeia. Banuiesc ca nu exista prea multe si deci e o probabilitate ca detonatorul sa devina inutil.

      - E o probabilitate destul de redusa, dar ne-am gandit si la asta. In fond greseala face parte din natura umana si trebuie sa o combatem. Una din cheile fiecarui detonator este protejata de asa numita imunitate a codului alb, compus din 16 zerouri si de obicei o detine o persoana importanta dar care nu face parte din guvern si din nici o organizatie guvernamentala. Cei mai multi sunt ofiteri superiori trecuti in rezerva dar exista si excepti.

      Constance facu ochii mari si murmura:

      - Cheia profesorului

      - Exact, raspunse generalul.

      - Ceea ce vrem de la dumneavoastra este sa gasiti cheia profesorului, vorbi Coldstone. Inafara de mine si eu nu stiu unde este si de Willkinson pe care nu-l mai putem intreba, din pacate dumneavostra erati cel mai apropiat prieten al lui. Nu mai avea rude; ultima a murit acum 12 ani in Rusia, deci nu mai avem la cine altcineva sa apelam..

      - Ma tem ca nu pot sa fac nimic. Profesorul nu mi-a vorbit niciodata de asa ceva si nu il condamn. Si nici prin lucrurile lui n-am Femeia se opri brusc.

      - O clipa, zise ea. Cum arata cheia profesorului?

      - Toate cheile cu imunitatea codului alb arata ca o carte de credit oarecare, ca si a mea, dar fara cele 12 coduri si fara nici o alta inscriptie. Doar cu insemnul gu-vernului pe o parte si cu sigla Pentagonului pe partea cea-lalta, turui nerabdator generalul.

      Femeia baga o mana in poseta si spuse radiind:

      - Domnilor, daca functioneaza, veti deveni eroi ai umanitatii.

      Scoase din poseta o cartela magnetica albastra si i-o inmana generalului.

      - Am gasit asta printre lucrurile personale din Co-lorado ale profesorului. O vazusem candva la el si il intrebasem ce este iar el mi-a zis ca e o cartela de acces in sediile C.I.A. si in Casa Alba. O luasem cu mine sa v-o inapoiez.

      Presedintele se lasa pe spate in fotoliul sau si rasufla usurat.

      - Eroul veti fi dumnevoastra, doamna Fox, spuse acesta.

      Constance se multumi sa zambeasca.

      - Doamna Fox, i se adresa generalul. Care sunt consecintele unei explozii nucleare de 50 de megatone la adancimea aia?

      - Explozia va fi simtita pe teritoriile statelor Colo-rado, Utah, Arizona si New Mexico, raspunse femeia. Poate chiar pana in nevada la Las Vegas. Unda seismica se va simti inclusiv la Salt Lake City si la Phoenix si in est pana la Denver si la Santa Fe. Explozia va fiurmata de o intensificare a activitatii seismice in zona amintita, de prabusiri masive in Marele Canion si probabil, de crearea unei noi microfascii tectonice care se va stabiliza in cateva luni si se va astupa in cativa ani, maxim un secol. In consecinta, nimic grav. Adancimea este prea mare pentru a lua in calcul riscul iradierii.

      Presedintele fluiera a uimire si apoi spuse:

      - Nimic grav, zici Imi pun in cap opinia publica a patru state. Dar cum am mai zis, nu avem de ales.

      Se ridica in picioare si adauga:

      - Timpul ne preseaza. Fac un comunicat catre po-pulatie si ne apucam de treaba. Generale, ocupa-te de elicopter si ai grija de valiza asta ca de viata ta.

     

     


     

      SUA, New Mexico, Santa Fe, 1 octombrie 2019, ora locala originala 11:00.

     

      - Doisprezece secunde pana la explozie, anunta ge-neralul aplecat asupra valizei-detonator, cu ochii atintiti asupra cronometrului. Vocea suna ireal in adapostul antiatomic si Constance fu scuturata de un fior.

      - Noua

      Schimba o privire fugara cu presedintele, apoi se concentra asupra instrumentelor instalate acolo cu doar doua zile in urma, la cererea ei.

      - Opt

      Nu ar fi vrut sa fie in piele acestui om. Avea o res-ponsabilitate imensa. Prea mare pentru o singura per-soana.

      - Sapte

      Atributiile lui trecusera de mult de soarta unui popor. Avea in maini soarta intregii omeniri.

      - Sase

      Si in cele doua saptamani care trecusera, facuse tot ce-i statuse in putinta ca sa fie bine. Cu toate ca era din ce in ce mai rau.

      - Cinci

      Daca dadeau gres Brusc, gandul ii zbura catre Romania, la cele doua persoane pe care le iubea mai mult decat orice

      - Patru

      Ce se va intampla cu ei daca dadeau gresi?

      - Trei

      Nu meritau asta!

      - Doi

      Nimeni nu merita asta - Unu

      Si din vina cui?

      O lacrima sclipi in ochiul stang. Inchise ochii si stranse din dinti. Dece oare oamenii cauta responsabili si vinovati pana in al 12-lea ceas?

      O rumoare surda, indepartata, de parca venea din fundul pamantului, razbatu pana la ei. Si nimic altceva. Doar murmurul acela infundat care parea sa creasca. Si chiar crestea. Acum se simtea si o vibratie parca si zgomotul se auzea din ce in ce mai clar. Ca un tren care se apropie

      Fura scuturati o singura data, scurt dar violent, de parca ciocanul unui urias lovise cu furie intregul buncar. Apoi totul se linisti. Nici macar zgomotul nu se mai auzea. Era atat de liniste incat Constance avu impresia ca cum trece timpul. Auzea secundele cum picura, una cate una, intr-o cadenta inebunitor de regulata, in oceanul fara valuri al trecutului.

      - Doamna Fox?

      Tresari. Picurul regulat al secundelor se transforma in bipaitul strident al echipamentelor

      - Doamna Fox!

      Se intoarse si vazu ca toate perechile de ochi din buncar erau atintite asupra ei. Dar ce cauta ea intr-un buncar? Si ce vroiau oamenii acestia de la ea, oare?

      Amintirile ultimilor zile ii invadara violent mintea. Privi nauca spre monitoare.

      Incerca sa se ridice dar nu putu. Picioarele nu o mai ascultau. Incerca sa vorbeasca dar nu reusi decat sa scoata niste sunete incoerente si inumane. Buzele ii tremurau si avea gatul uscat. Nu gasi putere decat pentru a clatina usor din cap.

      Apoi auzi vocea presedintelui:

      - E sfarsitul

     

     


     

      India, Calcutta, 3 noiembrie 2019, ora locala originala 19:00.

     

      Rashdah se uita la ceas si apoi la cer si se scarpina in cap. Rasarea soarele si dinspre mare batea un vant fierbinte. Isi puse inapoi casca de protectie si apuca de mijloc barna de otel de la picioarele lui. O ridica cu o singura mana si porni agale spre vagonul aproape plin. Cu doar cateva zile inainte, era nevoie de doi oameni zdraveni pentru a cara o bara ca aia. Acum insa, o ducea cu usurinta cu o singura mana si simtea ca ar mai fi putut duce una si in mana cealalta, dar ar fi terminat prea repede.

      Ajuns la vagon, ii arunca bara lui Pahmandu, care era cocotat pe maldarul de barne de pe platforma vagonului si se intoarse sa mai ia una.

      - Mai avem inca patru si terminam, ii striga el peste umar lui Pahmandu. Unde pleaca tot otelul asta?

      - La Madras, ii raspunse baiatul. Si de-acolo in Sri Lanka. Cica pe aia din Colombo a navalit apa si vor sa fortifice digurile. Da io zic ca-i in zadar.

      Rashdah se multumi sa mormaie ceva in loc de raspuns, arunca si cea de-a doua bara baiatului, scuipa si pleca sa mai ia o bara. Se intamplau lucruri ciudate decand inebunise cerul Cand isi dadu seama de blasfemia pe care o gandise, il strabatu un fior.

      Oamenii ar trebisa fie mai atenti la ceea ce gandesc, altfel zeii se vor intoarce impotriva lor. Poate ca asta se si intampla.

      Un sfert de ora mai tarziu, cand terminasera de incarcat si ultima bara, soarele se inaltase destul de mult si incepuse sa se faca cald. Trecura amandoi pe la patron, isi primira leafa, se schimbara si o pornira sporovaind pe drumeagul spre templu, de-a lungul caii ferate. Trenul pe care abia il incarcasera ii ajunse din urma si Rashdah il saluta pe mecanic, gandindu-se ca nu mai devreme de o luna, trenul era intampinat in fiecare seara de de zecile de saluturi ale fostilor sai colegi. Acum ramasesera doar doi. Cei mai multi refuzasera sa mai vina la munca speriati de praful rosu. Degeaba s-au chinuit sefii sa le explice ca e doar rugina omniprezenta care se ridicase de la pamant din cauza unor mase de aer ascendente (ce-o mai fi insemnand si asta) si invaluia acum tot santierul. Ei nu se mai apropiasera de dana si de statia feroviara chiar daca nu mai aveau ce pune pe masa la copii. Frica era mai mare decat foamea.

      De restul muncitorilor se debarasasera sefii, ca si de echipamente si masini. De ce sa plateasca personal si curent electric pentru masini inutile? Acum, aceeasi treaba care era facuta de ani de zile in santier de zeci de muncitori care se ajutau de macarale si stivuitoare, putea fi dusa la capat de doi oameni, cu mainile goale.

      - Atentie, Rashdah!

      Strigatul lui Pahmandu il facu sa abandoneze gandurile care-l bantuiau. Se uita nedumerit la baiat sii vazu fata desfigurata de spaima, cu privirile atintite undeva in dreapta lor. Auzi scrasnetul acut al otelului care se freaca de otel in spatele lui si intelese. Il apuca pe Pahmandu de haine si il arunca in stanga, in exteriorul curbei pe care o faceau drumeagul si calea ferata ingemanate. Baiatul zbura ca un fulg cativa metri, aterizand, fara eforturi, in picioare.

      Rashdah, insa, nu mai avu timp sa schiteze nici o miscare. Barnele de otel, care se desprinsera depa plat-forma vagonului rasturnat, il acoperira.

      Mecanicul iesi cu greu din locomotiva Diesel deraiata si alerga spre gramada de barne imrastiata in drum. Rashdah tocmai iese de sub ele si se scutura de praf.

      - Ai patit ceva? intreba Pahmandu.

      - Nu. Parca as fi fost sub un maldar de bambus nu sub o stiva de otel.

      Rashdah privi gramada de metal si se scarpina iar in cap, nedumerit. Nimeni nu scapase pana acum cu viata dintr-un accident ca asta. Si vazuse destule. Vazuse oameni striviti de o singura bara ca asta, nu de cateva zeci.

      - Eu nu am avut nici o vina, se tangui mecanicul, de parca ar fi implorat ca cineva sa fie de acord cu el. Am intrat in curba cu viteza cuvenita. Nu inteleg dece am deraiat.

      - Nici noi, raspunse Rashdah. Haideti sa aranjam toata harababura asta, altfel o sa fim penalizati pentru intarziere

     

     


     

      SUA, Illinois, Chicago, 4 noiembrie 2019, ora locala originala 14:00.

     

      Capitanul Villneuve rasufla usurat cand vazu in departare tarmul lacului si primele lumini ale orasului. Fusese un zbor scurt dar al naibii de greu. Facea ruta Toronto Chicago de cand se infiintase Trans Aerian Ontario, dar niciodata nu intalnise atatea goluri de aer. Privi in jos catre oglinda lacului Michigan care sclipea ciudat in lumina inserarii si se gandi ca niciodata nu fusese mai aproape de a fi inghitit de aceste ape. Era cam batran pentru astfel de emotii, dar autoritatile canadiene inca nu vroiau sa-l scoata in rezerva. In momentul in care in campul lor de vizibilitate apara uriasul nod feroviar, cei de la controlul traficului aerianle acorda permisiunea de aterizare. Villneuve aprecie faptul ca vorbeau franceza.

      Consulta instrumentele, se alinie pentru manevra de aterizare si incepu sa reduca altitudinea. Luminile piste de aterizare incepura sa se apropie, centrate cu acea perfectiune pe care numai anii de experienta si sutele de ore de zbor ti-o pot da. Simti o smucitura a avionului, dar in manasa nu se simtea nici o tensiune. Se porni un bipait neutru si undeva pe bord, un beculet rosu incepu sa palpaie difuz.

      - Pierdem altitudine cu o viteza prea mare, spuse copilotul.

      - Cum?

      Villneuve privi altimetrul si apoi se uita la copilot, miscand mansa pe toate directiile cu un singur deget, dandu-i de inteles ca nu avea controlul avionului. Flapsurile se miscau in gol.

      Dar e imposibil un gol de aer la inaltimea asta. Suntem prea jos pentru asa ceva.

      - Atentiune, coborati prea repede, se auzi turnul de control. Abandonati manevra si reincercati

      - Asta as face daca as putea, tipa Villneuve, acoperind vocea controlorului de trafic din difuzor.

      - Capitane, il striga copilotul. Nu ti se pare ca, totusi, coboram prea incet pentru o prabusire?

      Villneuve consulta iar altimetrul si apoi se uita la pista de aterizare care se apropia vertiginos. Isi scoase cascheta si isi sterse fruntea transpirata. Apoi spuse:

      - Jack, nu stiu ce naiba se intampla, dar s-ar putea ca asta sa fie salvarea noastra.

      Dadu drumul la mansa si prelua controlul trenurilor de aterizare. Copilotul pricepu si prelua el comenzile inutile ale mansei. In momentul urmator, cele 12 roti ale avionului atinsera simultan asfaltul. Uriasa aeronava sari ca un balon. Parea sa fie de greutatea unui fulg. Dupa cateva topaituri trenul de aterizare din fata ceda izbiturilor cu asfaltul si avionul se opri la sol dupa o lunga cursa luminata de o tromba uriasa de scantei.

      Villneuve sari de la locul sau si se repezi la comenzile pentru deschiderea de urgenta a usilor. Actiona manerul si auzi straniul fasait al depresurizarii, dar nu mai avu timp sa se mire de asta. Usa cea mai apropiata de el se deschise violent, impinsa de presiune, si exteriorul il absorbi.

     

     


     

      Australia, Sydney, 7 noiembrie 2019, ora locala originala 09:40.

     

      Dowson se intoarse la capitanie si puse mana pe telefon. Lipsise doar 24 de ore, dar parca nu mai vazuse portul de un secol. Atat era de schimbat. Mai precis, era o ruina. Toate danele erau distruse. Majoritatea navelor, dintre care unele cu un tonaj al dracului de mare, erau imprastiate pe uscat. Cum naiba ajunsesera mastodontii aia la 200 de metri distanta de mare, habar n-avea. Se zgaise cateva ore la chilele gaurite, culcate pe-o coasta sau pur si simplu rupte in bucati, fara a gasi nici un raspuns. Cheiurile erau pline de lazi si containere de marfa rasturnate, barci sparte, plase incurcate si foarte mult nisip. Nici urma de fiinta vie. Nici macar un cadavru. Parca trecuse un uragan pe-acolo si schimbase locul la toate, intr-un mod haotic, luand tot ceea ce era mai usor cu el. Dar era imposibil. Cand plecase, se anuntase vreme buna pentru urmatoarea saptamana traditionala. Chiar daca marja de eroare a prognozelor meteorologice era mai mare acum, intervalul de de 7 ori cate 24 de ore de timp frumos pe care il anuntase institutul, era destul de mare ca sa spulbere orice ingrijorare.

      Si unde naiba erau cu totii? Nici macar un cadavru nu gasise. Si scotocise tot portul timp de 5 ore, de la rasarit si pana la apus. Nu gasise nimic. Parca-i inghitise pamantul. Sau marea!

      Asta era! Acum intelegea. Marea fusese. Isi aminti de mica discutie de la aerodrom, cand fusese nevoit sa-si intrerupa calatoria. Pilotul elicopterului ii spusese ca cel mai bine ar fi sa se intoarca inapoi la Sydney, pentru ca nu se mai poate zbura. Toate transporturile erau compromise.

      Dar am fost convocat de urgenta la Cambera protestase el gafaind parca praful omniprezent ar fi inlocuit tot oxigenul din aer iar el era obligat sa-l respire. Trebuie sa ajung la minister Pilotul insa nici nu vru sa auda. O tinea una si buna ca nu se poate zbura, ca oricat ar fi turat rotorul, elicopterul nu vrea sa se inalte si mai zicea ca oricum la Cambera nu mai era nimeni. Cica se mutasera cu totii in Qeensland unde sperau ca Marea Bariera Coraliera sa-i protejeze de valuri.

      De valuri?!?

      Asta era. Apa. Un val uriasi se napustise peste port si muscase din tot ce-i iesise in cale, tragand apoi dupa el tot ce putuse. Dar ce fel de val? Un tsunami? Nu se anuntase si nici nu se simtise nici un seism si nici o eruptie

      Beh! Orice ar fi fost, nu se terminase. Simtea asta.

      Puse receptorul in furca oricum nu avea ton si se aseza in hamacul atarnat de curand intre capitanie si cabana. Isi aprinse o tigara si pufai agale. Va astepta urmatorul val. Dumnezeu stie unde avea sa-l duca, dar nu stia incotro altundeva s-o apuce. Stia in schimb ca ceva avea sa se intample in curand. Simtea asta in aerul incarcat de mirosul algelor si al pestelui. O simtea in zborul pescarusilor si in tipatul delfinilor care sareau mai sus ca niciodata. Si de ce sa-si prelungeasca delirul? Trebuia si el sa moara de ceva Privi spre marea pe care o sfidase de-atatea ori, care se chinuise de-atatea ori sa-l prinda, dar el scapase de apele furioase. Probabil ca se simtea frustrata si acum pregatea atacul decisiv. Ei bine, gata, s-a terminat cu frustrarile. Acum, se preda el

      Da, va astepta urmatorul val

     

     


     

      Cehia, Praga, 22 noiembrie 2019, ora locala originala 13:40.

     

      - Liniste! Va rog sa faceti putina liniste, striga Coldstone, incercand sa acopere harmalaia. Nu vom rezol-va nimic in felul acesta.

      - Oricum nu se mai poate face nimic, se auzi de un-deva vocea sintetica, atona a unui traducator electronic.

      - E numai vina voastra, tipa un alt presedinte, intr-o engleza cu puternic accent slav.

      - Nu, nu e doar vina noastra, incerca Coldstone sa se apere. Cu totii aveti partea voastra de vina.

      - Eu imi declin orice responsabilitate, harai Bars-nov.

      - Domnule Barsnov, eu in locul dumitale as tace, tu-na Coldstone. Ne aflam in situatia asta tocmai din vina ta. Cum te simti in postura de responsabil al apocalipsei?

      - A fost o afacere personala, se apara presedinte-le rus. Nu-mi arunca in spate moartea profesorului. Bles-tematul asta de experiment nici macar nu trebuia sa in-ceapa.

      - Din pacate nu mai putem face nimic in acest sens. Trebuie sa gasim o metoda de a salva ceea ce a mai ramas, spuse Winston, ridicandu-se in picioare. De azi inainte, pamantul ne este ostil. Nu-l mai putem considera casa noastra. Trebuie sa ne gasim un alt camin

      - Ce sugerezi, domnule Winston? intreba Barsnov. Sa parasim Pamantul? Sa ne parasim popoarele si sa fu-gim ca o gloata inspaimantata?

      - Vezi alta solutie? Trebuie sa ne gandim la salva-rea speciei si a civilizatiei umane, sau ce a mai ramas din ea, nu la chestiuni de patriotism national.

      - Si unde ne sfatuiesti sa plecam, domnule Win-ston? Sa ne urcam cu totii in Enterprise si sa incepem sa cutreieram galaxiile? pufni presedintele grec.

      - Pe-aproape, raspunse Coldstone in locul premie-rului britanic. In acest moment, in jurul pamantului gravi-teaza in jur de 4000 de sateliti artificiali mici, de origine americana si rusa. Dintre acestia, cam 600 sunt dotati cu sisteme autonome de mentinere e vietii si pot adaposti intre 2 si opt persoane fiecare. Mai avem la dispozitie in jur de 200 de sateliti de capacitate mare, care, daca sunt eliberate de sistemele si echipamentele meteorolo-gice si de armamentul defensiv si ofensiv, pot adaposti pana la 12 persoane. Si, in fine, dispunem de colonia mini-era de pe Marte, care poate adaposti inca 30 de persoa-ne inafara de personal si de jumatate din Colonia Lunara care in momentul de fata poate primi 200 de suflete dar cifra se poate dubla daca se repara si se pune in functi-une si cealalta jumatate. Si in primul rand avem Statia Orbitala Internationala care cuprinde 40 de sectiuni dintre care una e ocupata de personalul de navigare si intretinere si doua sunt rezervate protocolului si traficului comun. Celelalte 37 de sectiuni pot adaposti un numar conventional de 20 de persoane fiecare, numar care poate fi depasit in masura in care nu se afecteaza programul de gestionare al resurselor. Statia Orbitala este rezervata natiunilor care au luat parte la construirea ei, dar fiecare dintre aceste state are dreptul de a-si administra cum vrea propriile sectiuni insa, repet, in asa fel incat sa nu fie perturbat in nici un fel programul de reciclare si gestionare al resurselor. Toti satelitii precum si Statia Orbitala

      - Asta inseamna 4000 de suflete salvate, mai mult sau mai putin, domnule Coldstone, il intrerupse Jaques Garbeaux. Ce facem cu restul de 7 miliarde?

      - Stii vreo alta metoda de-ai salva pe toti, Jacques? Stii vreo metoda de a salva macar jumatate? Sau macar 10 procente? Daca o stii, spune-o! si nu vom pregeta sa o punem in aplicare. Din pacate, nu se poate si tu stii asta. Doar daca nu cumva detii vre-o lamapa a lui Aladin si nu stim noi. Sau poate ai tinut ascunsa pana acum vreo hiper astronava pe care sa-i imbarci pe toti si sa pornesti sa cutreieri spatiul

      - Nu e momentul sa fim sarcastici, dar

      - Voi sugerati cumva ca eu sa imi dau satelitii pe mana unor natiuni care abia daca stiu cum arata un avion de agrement prin exterior? se auzi engleza stalcita a lui Barsnov.

      - Nu sugerez, Serghei. Iti spun pe sleau. Si la ur-ma urmei, la ce iti vor mai folosi satelitii pe viitor?

      - Sa imi salvez poporul, spre exemplu, sau oamenii de stiinta care sunt mai valorosi decat aurul in timpurile astea. Satelitii rusesti vor ramane la sanul Mamei Rusia, recita pompos matahala.

      - De licentiatii rusi si nu numai de cei rusi ne vom ocupa cu totii, dar daca incerci sa faci ceva de genul asta, jur pe Dumnezeu ca te dobor de pe orbita inainte sa vezi cum arata un sas deschizandu-se suiera Coldstone.

      In uriasa sala se lasa o tacere apasatoare. Tensiunea psihica era atat de mare incat multi din cei prezenti se asteptau ca becurile sa inceapa sa fileze dintr-un moment intr-altul fara ca nimeni sa se mire.

      - Asta inseamna razboi, baigui Barsnov cu fata desfigurata de o surprindere retardata.

      - Nu. Asta inseamna salvarea speciei. Gata! S-a terminat cu mandriile patriotice. Acum suntem o singura natiune. Natiunea umana. Cine nu coopereaza va fi acuzat de tradare. Si stiti cu totii cum se pedepseste tradarea in timpul starilor de necesitate. Avem probleme vitale de rezolvat. Pentru cei care inca mai sunt interesati de aceasta chestiune, mai ales ca este destul de importanta in ceea ce priveste sincronizarea noastra in viitorul apropiat, masurarea timpul ramane cea traditionala. O zi tine 24 de ore si nu de la rasarit pana la apus. Cum ziceam, atat satelitii care ne vor deveni adaposturi cat si Statia Orbitala au sasuri compatibile atat cu vehicule americane cat si vehicule rusesti deci, in cea mai mare parte, transporturile vor fi asigurate de SUA si de Rusia. Colonia miniera de pe Marte si Colonia Lunara dispun de cosmodromuri deci transporturile pana acolo le poate face oricine. Pentru drumul spre Marte propun cargourile australiene pentru ca au posibilitatea incarcarii unui cantitati mai mari de provizii si de rezerve de oxigen, avand in vedere ca drumul este destul de lung.

      Statele unite pune la dispozitie 200 de Star Rougue-uri cu punct de plecare Cape Canaveral. Serghei?

      - Eu vin cu 150 de Soiuz-uri de generatia a treia cu punct de plecare Moscova si inca 10 Cosmos-uri, cinci la Kagoshima si cinci la Taimogoshima, mormai presedintele rus.

      - Cred ca e mai mult decat suficient, zise Cold-stone. Dar nu stiam ca si cosmodromurile din Japonia sunt functionale, zambi Coldstone, pe de-o parte sincer admirativ, pe de alta parte pentru a-l enerva pe Barsnov.

      - E bine, functioneaza, replica Barsnov usor iritat, semn ca zambetul lui Coldstone isi atinsese tinta. Si daca tot vreti transparenta si cooperare, aflati ca si la Baikonurmai am o rampa construita pe baza unui tratat cu guvernul Kazac. Ultimul Cosmos strategic e gata de lansare acolo, dar nu pot sa ajung la el. Kazahstanul e in stare de necesitate de trei saptamani si doboara tot ce-i survoleaza spatiul aerian

      Desi, in alte conditii, situatia ar fi parut amuzanta, nimeni nu rase. Desi se pasea intr-o alta era, nimeni nu era entuziasmat. Ore va reusi umanitatea sa o ia iar de la inceput? Era intrebarea pe care si-o puneau cu totii, dar nimeni nu indraznea sa faca vreo presupunere.

     

     


     

      SUA, Cape Canaveral, 5 decembrie 2019, ora locala originala 04:00

     

      Sharon Coldstone cobora din aeropropulsor tinan-du-l pe micul David in brate si privi la silueta fusiforma argintie a primului Star Rougue pregatit pentru lansare. Metalul astronavei scanteie pentru o clipa in lumina rasaritului, ranindu-i retina. Simti un junghi rece in inima.

      - Pe-aici, doamna Coldstone, ii indica drumul loco-tenentul care ii escorta.

      Femeia insa nu se misca din loc. Intoarse doar capul catre barbatul in uniforma si intreba:

      - Unde este sotul meu?

      - Nu va poate insoti, raspunse militarul, pe un ton afectat. Mai are de rezolvat niste probleme de protocol.

      - Nu plec fara sotul meu, incerca femeia marea cu degetul. Tonul raspicat nu il intimida insa pe barbat.

      - Am ordin sa va insotesc cu orice pret pe Statia Orbitala Internationala si am autoritatea de a va reduce in stare de inconstienta daca va opuneti. Nu ma constrangeti sa fac asta, spuse ofiterul vizibil jenat, scotand un spray somnifer din buzunar, pentru a intari cele spuse.

      Femeia intelese ca nu avea nici o sansa si ofta. Porni cu pasi sovaielnici pe drumul indicat de locotenent.

      - Va multumesc pentru cooperare, doamna, ii spuse militarul mai tarziu, in timp ce o pregatea pentru decolare. Ati evitat o situatie stanjenitoare si o pierdere de timp care ar fi putut sa coste scump. Alte 199 de astronave asteapta sa decoleze cat de curand posibil inainte de a fi prea tarziu.

      Cu aceste cuvinte, mai verifica o data harnasamen-tul care o tinea pe Prima Doamna a Americii bine fixata in fotoliul ei, se ridica si afisa o expresie cum ca totul era O.K. apoi continua:

      - Si stiti bine ca domnul presedinte va parasi planeta cu ultimul transport. Acum este timpul sa ne ocupam de micut. Cel mai bine ar fi sa doarma pe toata durata drumului.

      - Fa ce stii tu mai bine dar ai grija de el ca de viata ta, spuse femeia cu glas sfarsit.

      - Asa o sa fac, doamna, spuse tanarul militar, zambind amar, in timp ce regla cantitatea de gaz somnifer din micul culcus de staza al copilului. Acum relaxati-va

     

     


     

      Rusia, Moscova, 5 decembrie 2019, ora locala originala 08:00.

     

     

      - 5, 4, 3, 2, 1, aprindere. Decolarea primului Soiuz in trei minute, domnule presedinte, comunica operatorul.

      - Bine, spuse Barsnov, inecat de un nou acces de tuse. La celelate rampi care e situatia.

      - Alte trei soiuzuri pregatite pentru decolare la 15, 30 si respectiv 45 de minute dupa acesta.Traficul e normal cu toate ca vizibilitatea pe aerodrom a scazut mult din cauza fumului aeropropulsoarelor care au inceput sa se cam aglomereze.

      - Comunicatiile stau bine. Cred ca in 48 de ore pu-tem spune adio bolovanului astuia de praf pe care ne-am nascut. Asta daca nu se mai intampla vreo nenorocire

      Barsnov mormai aprobator si isi scutura pipa. Auzi ecluza deschizandu-se si intoarse capul de la uriasul geam panoramic securizat ce dadea spre spatioport. In incape-rea presurizata intra un barbat in uniforma, facu un semn aprobator din cap catre presedinte apoi, fara sa zica nici un alt cuvant, iesi, inchizand ecluza in urma lui. Operato-rul care statea cu castile pe urechi nici nu il observase.

      Arcurile uriasului fotoliu gemura lugubru cand presedintele se lasa pe spate si rasufla usurat. Isi aprin-se pipa, elibera un nor dens de fum si ii urmari ascensiu-nea sinuoasa spre tavan. Se rezolvase. Ivanici era mort. Acum putea urca acolo sus linistit. Vuietul primului Soiuz decoland ivinse izolatia foni-ca a camerei, acoperind bipaiturile monotone ale echipa-mentelor si, parca, si gandurile sale.

     

     


     

      SUA, Washington, 7 decembrie 2019, ora locala originala 00:30.

     

      Generalul Jackson presuriza anticamera, apoi isi scoase casca si isi verifica rezervele de oxigen. Statea inca bine. Intra in incapere fara sa mai bata la usa. Cold-stone statea in picioare in fata ferestrei modificate de curand pentru a face fata presiunii interioare si privea absent prin transparenta sticlei. Se aflau in biblioteca lui de-acasa, singura camera care mai putea fi locuita, dato-rita faptului ca era cea mai usor de modificat, avand in vedere asezarea sa in cadrul arhitecturii edificiului pre-cum si faptul ca prezenta si un acces facil din exterioar, atat de la sol cat si aerian.

      - Domnule presedinte, ultimul Star Rougue e pre-gatit. Aeropropulsorul va asteapta afara.

      - Bine, generale, raspunse Will Coldstone, fara a-si lua ochii de la cenusiul murdar la lumii exterioare. Urmari un nor prelung de parf indreptandu-se lent catre apus apoi continua:

      - Ai facut o treaba excelenta zilele acestea. Me-riti un pic de odihna. Ia-o inainte si asteapta-ma in aero-propulsor. Vin si eu imediat cum imi imbrac costumul.

      Se indrepta catre barul deasupra caruia atarna pusca de vanatoare primita de la Willkinson si isi turna generos coniac intr-un pahar plin cu ghiata.

      - Am inteles, sa traiti!

      Generalul saluta scurt si parasi incaperea. Isi puse casca si incepu sa depresurizeze anticamera. In momen-tul in care isi aprinse propulsoarele si dadu sa iasa auzi o bubuitura estompata, perceputa mai mult ca o vibratie, prin izolatia costumului. Presuriza anticamera si se napusti in biblioteca pe care tocmai o parasise. Se impie-dica de ceva si privi nedumerit. Presedintele zacea pe podea cu fata in jos. Pusca de vanatoare care atarnase putin mai devreme pe perete era cazuta langa trupul lui Coldstone iar balta de sange care se latea sub fata lui se amesteca cu coniacul din paharul spart pe podea.

     

     


     

      Romania, Constanta, 20 decembrie 2019, ora locala origi-nala 12:00

     

      Telefonul zbarnai strident, trezindu-l pe baiat din amorteala in care se adancise. Masura din priviri buncarul partial inundat, dar nu vazu nici o miscare. Parea ca toti dormeau si nu aud soneria suparatoare a telefonului. Chiar si tatal sau care continua sa-l tina imbratisat. Se elibera din imbratisare si cobora de pe fiset in apa extrem de rece, care-i venea pana la brau. Mana tatalui sau cazu inerta pe metalul fisetului, scitand un zgomot straniu, ireal, amplificat de goliciunea buncarului.

      Inainta tremurand prin apa pana la telefon si ridica receptorul. Aburii densi care-i ieseau din gura se condensara rapid pe receptor, atunci cand raspunse.

      - Alo?

      Tacere. Apoi o ezitare. Apoi o voce soptita, ragu-sita, inecata.:

      - Ionut?

      - Mami?

      - Ionut, tu esti, puile?

      Conversatia se blocase. Cuvintele ramasesera spanzurate undeva in aer.

      - Mami, mi-e frica, scanci baiatul intr-un tarziu. Aici a intrat apa si e frig tare dar toti dorm.

      Baiatul vorbea greu, cu pauze lungi, respirand cu eforturi din ce in ce mai mari.

      - Mi-e frica, mami Belgia, Bruxelles, 23 august 2018, ora locala 19:00

     

      Cancelarul Germaniei se foi nervos in fotoliul sau.

      - Fii rezonabil, Jacques. Proiectul nu este inca nici macar in faza de expeiment. Este doar o teorie.

      - Hmmm! facu presedintele Frantei, scotandu-si ochelarii. Stiu si eu nu este doar un test nuclear in Pacific. Implica intreaga planeta. Si nici macar nu-i vad utilitatea. O vad mai mult ca o arma cu care sa ne tina in frau. Dar atunci nu inteleg de ce ne mai cer consimtamantul. Tu ce zici, Charles?

      - Eu zic sa-i dam drumu, rasunse premierul brita-nic. De data asta profesorul Goldberg a cam sfeclit-o. Cercetatorii de la Campbridge au crezut ca am luat-o razna cand le-am zis despre ce este vorba. Au zis ca lu-mea e condusa de o mana de idioti, daca sunt in stare sa creada ca asa ceva e posibil si mai ales daca fac din asta o chestiune de politica internationala. Serghei?

      - Veto! Se rasti rusul, aplecandu-si cele 200 de ki-lograme spre masa de consiliu.

      - Ma asteptam la asta. Dar nu te inteleg. Proiectul e falit din start. Daca ii dai un vot favorabil, nu faci alt-ceva decat sa ameliorazi relatiile cu americanii. Care au cam scartait in ultimul timp, zise von Klaus, privindu-l peste ochelarii patrati

      - Am hotarat, asa ramane.

      Serghei Barsnov isi scutura pipa, spoi se ridica si porni agale spre iesire. Se opri in cadrul usii, se intoarse si spuse:

      - Daca americanii au de gand sa se joace cu omenirea, n-au decat. Fiindca oricum o sa faca ce vrea. Depinde de voi daca o sa fie raspunzatoare doar America, daca o sa iasa rau.

      Cu aceste cuvinte parasi incaperea.

      - Cand dracu or sa renute la orgolii idiotii astia doi? Intreba Charles Winston ganditor, uitandu-se lung in urma lui Barsnov. Von Klaus ridica din umeri cu nepasare.

      - Pentru noi e mai bine asa, zise el. Hai sa termi-nam o data cu povestea asta. La Berlin ma asteapta o ne-vasta gravida in luna a noua. Si n-as vrea sa pierd marele eveniment din cauza unui batran in prag de senilitate.

      - Ceilalti rasera, il felicitara si toastara in sana-tatea viitorului bebelus si a primei doamne a Germa-niei.

      - Tasconi ce zice?

      - Veto, bine-nteles. Ce poate zice un comunist? Dar daca Jacques e deacord, Italia si Rusia devin minori-tate. Si in felul asta poate mai salvam onoarea Uniunii.

      - Onoarea Uniunii? Uniunea Europeana n-are nevoie de parerea americanilor. Dar daca tineti atat de mult la relatia asta bine. Sunt de acord.

     

     


     

      SUA, Washington DC, Casa Alba, 24 august 2018, ora lo-cala 01:20.

     

      George Willkinson se aseza in fotoliul sau si isi aprinse un trabuc. Pufai agale si apoi isi plimba ochii prin vasta incapere intrata in istorie sub numele de Biroul Oval. De-a lungul timpului aici se luasera decizii care au influentat intreaga planeta. Pentru binele poporului si al intregii omeniri!

      Aici s-a hotarat soarta flacailor din Vietnam, aici s-a decis inceputul si sfarsitul razboaielor din Golf, din Serbia, din Afganistan, aici s-a rezolvat criza economica din 2003 inca inainte de a incepe. Si tot aici s-au luat si cele mai infame decizii care care au zguduit planeta din temelii, ca daramarea turnurilor WTC din 2001 sau sabotarea Coloniei Lunare Internationale din 2010. Dar totul se terminase cu bine. Vietile pierdute au fost costul platit pentru binele poporului american si al omenirii Mai mult sau mai putin Important e ca poporul a inghitita asta.

      Si totusi avea un sentiment urat cum ca de data asta nu se va mai sfarsi atat de bine. Dar nu putea sa-l refuze pe batranul Albert. Trebuia sa-si respecte jura-mantul fata de Loja. Loja era mai presus decat poporul. Si in plus era o datorie de onoare. Will Coldstone ciocani discret si apoi deschise usa fara sa mai astepte raspuns. Baga capul prin deschizatura si cerceta incaperea.

      - Domnule presedinte, Bruxelles-ul a hotarat.

      - Intra Will. Sunt singur. Sam era obosita si am trimis-o acasa.

      - Nu o condamn. E destul de tarziu, zise viceprese-dintele, cercetandu-si ceasul. Tu ce crezi, George, este bine ceea ce faci? Am observat ca nu esti in apele tale in de ceva timp, dar mie nu mi se pare o chestiune importanta. In cel mai rau caz nu este decat un os de ros pentru presa. Care in felul asta o sa ne lase sa ne facem treaba linistiti. Presedintele il servi pe Coldstone cu un trabuc si apoi se indrepta catre bar.

      - Stiu si eu, Will, zise in timp ce turna coniac in doua pahare voluminoase. Toata lumea zice ca ne-am ticnit si ca ne-am apucat de basme. Dar eu stiu ca nu poti vorbi de basme cand e vorba de Albert. Si stii si tu asta la fel de bine ca si mine. Batranul e capabil. A demonstrat-o de-atatea ori. E considerat un al doilea Einstein. Ciudat, nu? Tot evreu si tot cu numele de Albert

      - De ce nu il refuzi?

      - Stii bine ca nu pot. Datorita lui stau acum in fo-toliul asta. Si tot datorita lui esti si tu aici.

      - Suntem aici pentru ca suntem capabili in ceea ce facem. Si batranul stie asta. Eu zic sa mergem inainte si sa vedem ce-o sa iasa.

      Cu aceste cuvinte Coldstone se ridica. Willkinson isi stinse trabucul si ofta.

      - Ok. Fa legatura cu Bruxelles-ul.

      - E stabilita deja. O transfer aici.

      - Presedintele zambi.

      - Tind sa le dau dreptate celor care te-au numit Will Goodjob. Nu stiu ce m-as face fara tine.

      - Ai gasi pe altul la fel de bun, vulpoi batran ce esti Avem legatura.

      Ecranul de pe birou se lumina. Jacques Garbeaux, Dakotta von Klaus si Charles Winston il priveau grav prin sticla monitorului. Locul lui Barsnov era gol.

      - Buna dimineata, domnilor, zise Willkinson. Vad ca unii dintre voi au plecat deja.

      - Da, zise Winston. Serghei a zis ca are ceva im-portant de rezolvat la Kremlin si ne-a parasit.

      - Si eu trebuie sa plec cat de curand, adauga von Klaus cu o usoara tenta de nervozitate.

      - Stiu, zise presedintele american. Felicitari pen-tru viitorul fiu. Daca va fi un politician la fel de bun ca dumneavoastra, Germania va avea numai de castigat.

      Von Klaus nici nu se sinchisi sa se intrebe de unde stia Willkinson ca bebelusul e baiat, cu toate ca si el aflase abia cu doua seri in urma. Ecografia o facuse Hans, doctorul sau personal si prietenul sau cel mai bun. Stia insa ca spionajul american facea sa vorbeasca pana si mortii iar daca mancai ou la micul dejun, americanii aveau dosarul gainii de origine pe birou, inainte de a ajunge oul pe masa ta.

      - Multumesc, raspunse cancelarul si zambi fortat.

      - Sa trecem acum la chestiunea care ne interesea-za, prelua Winston conducerea. Cererea dumneavoastra a fost aprobata.

      - Cu cat?

      - Trei pro, doua contra. Spania, Austria, Belgia si Olanda se abtin.

      - Ma intreb de ce mai sunt oare in Organizatie intreba Willkinson meditativ.

      - Probabil pentru a-si mentine bursele, dar sa la-sam asta. Ceea ce banuiesc sa fie un amanunt important pentru dumneavoastra este faptul ca Rusia e impotriva.

      - Banuiam. Pe voturile voastre am si contat. Daca va intrebati ce am de gand sa fac, ei bine, merg inainte.

      - Bine. Chiar acum, primul secretar intocmeste declaratia scrisa, dar va mai dura putin pana o veti avea. Va face un ocol pe la Roma. Ne trebuie semnatura lui Tasconi care a fost retinut de treburi de stat. Cred ca pana diseara va fi pe biroul dumneavoastra.

      - O.K. Va multumesc. Daca totul va merge bine, intr-un an vom vedea rezultatele. Noapte buna Sau ce a mai ramas din ea. Cu aceste cuvinte Willkinson intrerupse telecon-ferinta. Coldstone, care asistase la toata discutia, din-afara campului teleobiactivului, se apropie iar de birou.

      - Va fi o veste mare pentru batran. Cand il anunti?

      - L-as anunta chiar acum dar e cam tarziu. Cred ca in dimineata asta, pe la sapte. Pana atunci, poate reusesc sa dorm cateva ore.

      - L-am chemat pe Stan dar daca doresti sa mergi pe jos contramandez si il anunta pe Arrow.

      - Nici nu ma indoiam ca nu te-ai gandit si la asta, zambi Willkinson. E bine asa.

      Se ridica si reumplu cu coniac paharele goale. Cinci minute mai tarziu colonelul Arrow de la securitate anunta sosirea lui Stanley, soferul personal al presedintelui.

     

     


     

      SUA, Los Angeles, 24 august 2018, ora locala 10:30

     

      Constanta Vulpe, asistenta profesorului Albert Goldberg era adancita in analiza unor fotografii de sca-nare geofizica si nu sesiza intrarea in laborator a savantului. Batranul se strecura neauzit in spatele ei si o cuprinse brusc in brate.

      - Ah! Domnule profesor! M-ati speriat. Buna dimi-neata.

      - Constance, ai in fata ta un luptator, spuse pro-fesorul cu fata radiind de fericire.

      - Stiam asta. Dar care e vestea cea mare?

      - Avem aprobarea si fondurile pentru Sfarleaza si pentru experimentul Omega.

      Constance izbucni in urale de bucurie si sari in bratele batranului.

      - Ti-am zis ca George nu ma va refuza chiar de-ar fi sa-i cer sa declare razboi rusilor si apoi sa capituleze.

      - Nu-mi vine sa cred. Cand ne apucam de treaba? intreba tanara imbujorata.

      - Imediat cum gasesti locul potrivit. Reactorul este deja in constructie. Au inceput azi pe la sapte.

      - Ei bine, si locul il avem. Colorado, la vreo 200 km de Canion. Activitate seismica aproape zero. Si solul e gaurit ca o bucata de cascaval. Sunt convinsa ca o sa ga-sim si o grota destul de mare pentru echipamente.

      - Anunt echipa de forari sa se reuneasca, zise profesorul scotandu-si telefonul. Maine mergem sa vedem locusorul si daca ne convine ne apucam de putul pentru reactor.

     

     


     

      Rusia, Moscova, 8 februarie 2019, ora locala 14:15

     

      Vladimir Ivanici se lasa perchezitionat de gorilele presedintelui, lasa arma la intrare si apoi intra. Caldura umeda din interior, in contrast cu gerul de-afara ii dadu senzatia unei lovituri violente. Isi dadu jos haina si fularul si isi continua drumul.

      Covoarele groase chiar el aranjase aducerea lor din Kazahstan, odata cu returnarea ultimilor echipamente de la Baikonur absorbeau zgomotele pasilor. Din capatul opus al culoarului ajungeau pana la el hohotele de ras si vocea dogita de tutun a lui Barsnov. Usa imensei bai era deschisa si Ivanici intra, incercand sa distinga prin aburul dens, fetele celor prezenti.

      In incapere se facu brusc liniste. Nu se mai auzeau decat suieratul aburilor din cazane si clipocitul molcom al apei. Cineva facu un semn si cele cinci fete goale din bazin iesira repede, se acoperira cu prosoapele si se strecurara afara prin spatele lui Ivanici.

      - Aaah! Vladimir! exclama Barsnov, distragandu-i atentia de la cele cinci tinere care ieseau.

      - Frumuase, nu? Ucrainience de prima mana. Cele mai focoase din cate exista. Vino, vino! Acomodeaza-te. Ce vesti imi aduci?

      - Ma tem ca nu prea bune, raspunse Ivanici, rama-nand in picioare in cadrul usii. Ochii sai ii iscodeau cu atentie pe cei prezenti care ramasesera intr-o tacere mormantala.

      - Poti sa vorbesti nestingherit, ii zise Barsnov, ob-servandu-i ezitarea. Ai descoperit barlogul profesorului?

      - Nu inca, dar acum il avem pe Coldstone la mana. Daca reusim sa-l eliminam pe Willkinson, partida e ca si a noastra.

      - Vladimir, Vladimir, Vladimir Ofta presedintele iesind din bazin. Inca nu stii ca nu Goldberg asculta de Coldstone ci invers? Ar trebui sa stii asta. Esti omul nostru cel mai bun Afurisitii de masoni! Nu o sa le inteleg niciodata ierarhia.

      Isi infasura un prosop mare in jurul burtii imense, se apropie de spion, ii puse o mana pe umar si apoi continua:

      - Si ce imi ceri tu e o adevarata nebunie. Asasina-rea celui mai important om de pe planeta

      - Pentru mine nu e chiar asa de important. Si exis-ta precedente. Lasa-ma sa ma ocup eu de asta si apoi mai vedem.

      - Vladimir, tu te joci prea mult cu norocul tau. Si intr-o buna zi o sa te paraseasca Fie cum zici tu. Eu nu am ce pierde, dar daca nu reusesti vei fi primul soldat cazut pe frontul celui de-al treilea razboi mondial

      Facu un semn si cineva aparu repede cu o tava pe care se odihneau o sticla de vodka si doua pahare. Le lasa pe o masuta de brad si se retrase. Barsnov turna generos in pahare si ii inmana unul lui Ivanici.

      - Pentru reusita ta, toasta el si isi dadu paharul pe gat.

     

     


     

      SUA, Colorado, 10 februarie 2019, ora locala 13:00

     

      - La ce adancime am ajuns, Constance?

      - O clipa, sa ma uit.

      Tanara se ridica din fata calculatorului si se indrepta catre un panou mare, aflat in capatul opus al grotei. Rasuci cateva comutatoare si consulta cateva indicatoare. Cobora apoi microfonul atasat la casca din urechea stanga.

      - Steward, vorbi ea. Fiti prudenti! Sunteti foarte aproape de punga de gaze.

      Asculta cu atentie apoi clatina din cap cu nervozitate.

      - Te rog sa repeti. E cam mult zgomot acolo la tine.

      Dupa o alta pauza in care asculta incordata adauga: - O.K. Succes. Ne auzim mai tarziu.

      Ridica iar microfonul spre crestet, scoase creionul de dupa ureche si facu un semn pe un grafic ce se derula continuu dintr-un aparat direct pe jos. Apoi se indrepta spre mica lada frigorifica si scoase din ea doua cutii de apa tonica. Ii aruca una profesorului, si-o desfacu pe-a ei si sorbi cu nesat. Se reaseza in fata monitorului.

      - Au ajuns la punga cu gaze pe care ati descoperit-o saptamana trecuta. E tare cald azi, profesore. Ar fi bine sa nu mai iesiti azi. E destul de cald si aici ca sa nu mai vorbim de suprafata

      - De maine vom lucra mai bine. Cel putin aici jos. Soseste aerul conditionat. Dar eu trebuie sa ies azi. Mai am de facut ecoscanari in nord-est.

      - Ati descoperit vreo gaura?

      - La adancime mica, da, raspunse profesorul. Cred ca suntem inconjurati de gauri pe sute de km patrati. Dar mai jos e numai roca solida.

      - Si este neaparat ca toate cele 4 tunuri sa nime-reasca in pamant solid? intreba tanara.

      Batranul om de stiinta zambi si asistenta se grabi sa adauge:

      - Daca mi-ati explica si mie mai amanuntit, poate ca nu as mai pune intrebari prostesti, profesore.

      - Dar nu sunt intrebari prostesti, Constance, zise profesorul, amuzat de atitudinea ei prefacut suparata. In principiu e simplu. Este vorba de generarea unui camp magnetic destul de puternic pentru a interactiona cu campul magnetic al soarelui.

      - Al soarelui?

      - Da Pamantul e considerat din timpuri stravechi un magnet urias. Unii au zis ca este un fenomen unic in univers, ca este conferit de o pozitie speciala fata de celelalte astre, insa experienta omenirii a dovedit ca nu este asa. Busolele functioneaza si pe luna. Mai mult chiar, polul nord magnetic lunar coincide cu polul nord geografic considerat dupa etalonul pamantului, deci este invers decat aici pe batrana noastra Terra. Teoria interactiunii cu celelalte astre care dau proprietati magnetice pamantului cade. Eu sunt convins ca magnetismul fiecarui astru in parte este diferit, in functie de compozitie si marime; intr-un fel este asemanator cu atractia gravitationala.

      - Inteleg. Dar de ce trebuie sa fim cat mai aproape de centru? Iar pamantul are o masa considera-bila si

      - Exact, o intrerupse profesorul. Din cauza asta nu ma pot folosi de gravitatie. Poti interactiona cu un corp in modul de a-l schimba, folosindu-te de proprietatile lui si adaptandu-te la ele. Sticla se taie numai in conditii speciale pentru ca are doua caracteristici aparte. E dura dar e casanta. Revenind la pamant, acesta are o forta gravitationala deloc de neglijat dar si o masa uriasa, cum ai zis tu. Ca sa misc o asemenea masa folosind doar atractia gravitationala, mi-ar trebui un alt soare. Cu campul magnetic in schimb, e altceva; nu e doar o forta bruta de atractie. Are proprietati inductive, genereaza linii de camp care pot sa interactioneze cu liniile de camp ale altor astre. A soarelui de pilda. Si un cap destul de puternic centrat bine fata de campul natural al pamantului ar putea sa faca asta. Din cauza asta trebuie sa ne apropiem cat mai mult de miez.

      - Si daca buturuga mica rastoarna carul mare?

      Profesorul o privi nedumerit si tanara asistenta se grabi sa dea explicatii:

      - E un proverb romanesc. De multe ori se intampla ca un lucru neinsemnat sau aparent neinsemnat sa joace un rol mai important decat te astepti intr-un sistem sau un fenomen.

      - Cred ca esti mandra ca faci parte dintr-un popor atat de intelept medita profesorul. Mi-ar placea sa petrec ceva timp pe meleagurile tale.

      Isi termina racoritoarea, arunca ambalajul la cosul de gunoi si apoi continua:

      - Daca te referi la faptul ca schimband valorile cosmice ale pamantului, acesta va interactiona cu soarele si-l va antrena si pe el in schimbarile produse, putin probabil. Soarele are o masa mica dar sta bine lipit acolo unde sta el. Si acesta la randul lui interactioneaza cu alte astre. Si totusi pe undeva ai dreptate. Ca sa rasturnam pamantul nu ne trebuie o buturuga mare ci indeajuns de puternica.

      - Sfarleaza murmura fata uimita.

      - Exact. Sferele magnetice, asezate la o distanta apreciabila pentru a crea un camp magnetic destul de mare si in pozitia justa pentru a interactiona cu campul pamantului vor juca rolul buturugii noastre. Sau buturugilor mai bine zis. Patru la numar.

      - Dar ar fi ca si cand ai sufla in panza propriei co-rabii pentru a merge mai repede. Sau ca baronul Mùchausen care s-a tras de par pentru a se scoate singur din mlastina, remarca tanara, contrariata de faptul ca un om de stiinta de calibrul profesorului ignora acest principiu al fizicii.

      Bravo Constance! aplauda profesorul. Excelenta observatie. Aici intra in scena teoria mea nedemonstrata inca. Interactiunea cu magnetismul pamantului e mai mult un mijloc de precautie, pentru a tine bine infipta sfarleaza in pamant. Ori cat ar fi de solida roca in care o infigem, nu e de-ajuns pentru a trage pamantul dupa noi. Nu uita ca in ciuda soliditatii lui, pamantul are o compozitie lichida intr-un procent destul de mare. N-am face decat sa provocam deplasarea placii tectonice si cine stie ce cataclism seismic. Ceea ce vreau sa spun este faptul ca, dupa parerea mea, intregul univers este tinut in frau de niste forte mult mai complexe decat niste banale forte de atractie. Dupa cum stii, universul este in expansiune. S-a demonstrat asta. E vorba de expansiune spiralara. Asta s-a observat, chiar daca nu s-a demonstrat prin calcule. Si atunci se pune intrebarea: DE CE? Daca echilibrul e realizat de forte de atractie, dece universul se dilata? Si de ce in spirala?

      - Poate ca este o expansiune dezordonata care din punctele de observatie de pana acum, pare spiralata, obiecta asistenta.

      - Poate Dar daca nu e asa, inseamna ca universul evolueaza dupa legi si forte mai complexe decat a zis raposatul, ilustrul Newton. Cel mai probabil un sistem de milioane de miliarde de campuri magnetice care interactioneaza intre ele.

      Urma o pauza lunga. Constanta era uimita, dar pastra tacerea, simtind ca explicatia profesorului nu se terminase inca. Ba chiar acum incepea. Intr-un tarziu, profesorul adauga.

      - Teoria mea e nedemonstrata Inca. Dar daca este asa, prin experimentul asta voi evidentia campurile magnetice ale astrelor din apropiere si pe baza observatiilor si calculelor voi reusi sa calculez evolutia spiralei si sa evidentiez in sfarsit centrul universului. Vom putea intelege astfel ceea ce se intampla in jurul nostru. Ceea ce s-a intamplat si ceea ce se va intampla. Universul nu va mai fi imprevizibil si nici infinit

      Profesorul tacu si privi catre fata, asteptand parca un raspuns. Cauta de fapt sclipirea priceperii din ochii ei.

      - Este peste puterile mele sa inteleg toate astea, profesore, zise ea intr-un tarziu. Dar am incredere in tine ca ai sa faci ce e mai bine.

      - Esti o cauza pierduta, Constance, o tachina el, oftand. Dar sper ca intr-o zi sa poti sa-mi calci pe urme si sa imi duci munca la capat. Eu am ambitii prea lungi pentru o viata de om. De-as trai pana o sa te fac sa intelegi

      In clipa urmatoare un bazait semnala un apel de la echipa de forat. Constance isi cobora microfonul si spuse:

      - Da, Stewart, spune!

      Si dupa o scurta pauza:

      - Bine. Multumim.

      Ridica din nou microfonul si se adresa profe-sorului:

      - Baietii lui Stewart au perforat punga. N-are ga-ze. E goala. Dar s-au impiedicat de o alta problema. Au inceput sa li se incinga utilajele. Acolo jos e al naibii de fierbinte. Au mai spus ca fac o pauza de masa si apoi se reapuca de treaba.

      Se uita la ceas si apoi continua:

      - Ne-au urat pofta buna, ceea ce imi reaminteste ca mi-e o foame de lup.

      - In cazul asta te invit la un picnic, spuse profesorul, oferindu-si galant bratul.

      Constanta chicoti amuzata.

      - Eu mananc in timp ce lucrez, profesore. Mai am multa treaba Care insa, poate sa mai astepte, adauga repede, observand incruntarea profesorului.

      Il apuca de brat si intrara impreuna in ascensor. La suprafata, sub o umbrela mare de soare, ii astepta un cos cu mancare si un termos atent asezate pe un stergar alb cu motive florale colorate, asternut pe o masa mica, de campanie.

     

     


     

      SUA, New York, 21 februarie 2019, ora locala 17:50

     

      Ivanici traversa cu pasi masurati aleea de la intrarea in parcul Washington Square. Masina era acolo. Zambi satisfacut si se indrepta catre ea. Se opri pe trotuar in dreptul ei si isi aprinse o tigara. Geamul fumuriu al limuzinei se lasa putin si din interior razbatu pana la el o voce neutra:

      - Nu doriti un Camel?

      - Eu fumez numai Pall Mall, raspunse Ivanici.

      Formalitatile fiind facute, portiera se deschise cu un declic abia auzit si spionul rus intra. Coldstone ciocani in geamul mat dinspre sofer si masina se puse in miscare. Inauntru domnea mirosul subtil si placut al unui deodorant de masina de calitate si Ivanici se destinse fara sa vrea. Se intreba ce o fi in mintea lui Coldstone, stiind ca vicepresedintele capitalist il vede acum pentru prima oara in viata sa. Isi scoase palaria si il saluta pe Coldstone intr-o engleza impecabila.

      - Buna seara, domnule vicepresedinte. Cum ati reusit sa scapati din Washington?

      - Un eveniment monden, raspunse politicianul usor nelinistit.

      - Ador capitalismul, zambi Ivanici. Ma crezi, nu-i asa, domnule vicepresedinte? De-asta am si ales sa lucrez cu voi

      Ochii mici si vicleni scrutara un timp lumea exterioara ce se derula pe langa ei. Era o seara friguroasa dar animata. Iarna inca nu parasise metropola, dar in ciuda gerului si al zapezii, strazile, iluminate inca de beculetele colorate ale sezonului invernal, erau ticsite de trecatori. Mai ales copii.

      Circulatia era lejera. Zapada dadea inca dureri de cap soferilor.

      Ivanici isi dezlipi ochii de la animatia orasului si il privi pe Coldstone.

      - Cum mai merg treburile pe la Casa Alba, domnule vicepresedinte? Tot cu probleme stiintifice va pierdeti timpul? Sincer sa fiu, sunt putin cam ingrijorat. De cate ori Pentagonul a colaborat cu Casa Alba pentru astfel de proiecte, cineva a avut de suferit. Incepand cu japonezii de la Hirosima si de la Nagasaki. Ca sa nu mai vorbim ca sunt urmasi de-ai soldatilor vostri din Vietnam care si acum mai au de tras de pe urma prafurilor si gazelor pe care le-ati imprastiat in jungla.

      - Te asigur ca de data asta nu mai e vorba de nici o arma. Profesorul Goldberg ar prefera sa moara decat sa faca rau cuiva. Ivanici slobozi un hohot de ras si apoi spuse:

      - Ce faci, domnule Coldstone? Vinzi castraveti la gradinar? Asa ati zis si cand ilustrul vostru profesor Goldberg a creat intregul revolutionar sistem de men-tinere a vietii pentru Colonia Lunara. Acum ciolanele a peste 70 de oameni de stiinta din peste 8 natiuni putrezesc anaerob in Marea Linistii, pentru ca sistemul a incetat sa functioneze subit si din cauze necunoscute. Ne-au murit acolo cei mai buni savanti din toate domeniile stiintei, inclusiv lingvistica. Ciudat este ca numarul victimelor de nationalitate americana nu a trecut de doi, oricat v-ati straduit sa demonstrati contrariul. V-ati zis ca viata unui pilot de Atlantis si a unui geolog anonim sunt un pret destul de bun pentru dominarea mondiala pe toate planurile stiintei

      - Profesorul n-a avut nici o legatura cu tragedia aia, il intrerupse Coldstone.

      - Tragedie? pufni spionul. Da, ai dreptate. A fost o tragedie. Poate chiar ceva mai mult dar nu pentru bi-necuvantata America. Si daca profesorul a avut sau nu vreun amestec, asta vom mai vedea. Deocamdata, ia zi-mi, pe unde isi mai face veacul si la ce proiect revolutionar mai lucreaza?

      Coldstone tresari. Acum urma treaba cea mai riscanta. Nu-i era frica de lege, de inchisoare, nici chiar de moarte. Dar nu putea sa riste viata lui Sharone sau a micutului David. Ei erau toata viata lui. Sa se duca dracului si binecuvantata America si Sfanta Loja Masonica si George si batranul Albert si tot

      - Undeva in Colorado, murmura intr-un tarziu, intorcand privirea de la Ivanici si privind in gol prin sticla fumurie a geamului. Isi scoase stiloul si mazgali ceva pe o bucata de hartie.

      - Astea sunt coordonatele. Despre proiect nu stiu nimic dar banuiesc ca vei afla tu curand.

      Ivanici lua hartia, isi arunca ochii pe ea apoi o baga in buzunarul interior al hainei. Isi aprinse un alt Pall Mall studiind reactiile vicepresedintelui american.

      - Sper ca asta e de-ajuns sa nu va mai apropiati de familia mea, il tintui Coldstone cu privirea.

      - Sa vad ce pot face, ranji rusul.

      Coldstone batu in geamul care-i despartea de sofer si masina se opri. Ivanici isi puse palaria si deschise portiera.

      - Mi-a facut placere sa colaborez cu dumneata, domnule vicepresedinte. Salutari domnului Willkinson din partea mea, zise, stiind ca presedintele nu va primi nicio-data salutarile. Spune-i ca ne vom revedea curand.

      Cu aceste cuvinte iesi din limuzina, inchise portiera si se indeparta agale. Coldstone il urmari ganditor cu privirea pana cand se pierdu in multimea de trecatori. Apoi cobora geamul dinspre sofer si spuse:

      - Eric, voi face o plimbare pe jos. Esti liber pana la ora 10. Ne vedem la Majestic.

      - Dar, domnule, in mai putin de-o ora incepe gala si

      - Nu o sa intarzii. Iau un taxi.

      - Preabine, domnule, zise soferul si cobora pentru a-i deschide portiera.

     

     


     

      SUA, Los Angeles, 2 iunie 2019, ora locala 09:45.

     

      - Alo,da!

      - Doamna Fox? se auzi vocea guturala a telefo-nistei. Aveti o convorbire din Colorado. Va fac legatura?

      - Da, sigur! raspunse Constance, incercand sa stearga cat de cat apa care siroia de pe ea. De la capatul celalalt al firului se auzi un tacanit urmat de un bazait prelung, apoi vocea profesorului:

      - Constance, tu esti?

      - Da, profesore, raspunse tanara.

      - Vorbeste putin mai tare; te aud de parca ai fi la capatul lumii.

      - Eu, in schimb, te aud perfect, zise Constanta, putin mai tare. Ceva noutati?

      - Da. Am instalat reactorul si tunurile. Sferele sunt incarcate. Trebuie doar sa le propulsam. Sotul tau a plecat? Tu cand vii? Vocea profesorului era euforica si tanara zambi.

      - Pleaca in dimineata asta. Ii conduc la aeroport si apoi sar si eu in primul avion spre voi.

      - Bine, mai spuse profesorul. Te astept. Nu incepem fara tine. Drum bun sotului si fiului tau.

      - Multumesc, profesore, raspunse tanara. Pe cu-rand.

      Puse receptorul in furca si alerga in baie pentru a-si termina dusul, gandindu-se la Fofeaza si la experimen-tul Omega. Cinci minute mai tarziu intrara in apartament sotul si fiul, incarcati de cadourile pe care urmau sa le poarte cu ei in Romania.

      - Iubito, nu vrei sa ne dai o mana de ajutor? Striga barbatul din usa.

      - Florine, esti nebun! exclama tanara. Cum Dum-nezeu o sa carati atatea bagaje?

      - Deh! Vedem noi. Doar nu ma duc in fiecare zi in vacanta la socri, nu?

      - Mami, hai sa vezi ca i-am cumparat lu bunica, tipa Ionut, cotrobaind intr-o sacosa uriasa.

      - Ce i-am cumparat bunicii, Ionut, il corecta tatal. Invata sa vorbesti si romaneste daca vrei ca verii tai sa nu rada de tine. Sotia sa chicoti.

      - Si daca vrei neaparat sa-i arati, grabeste-te sa nu pierdem avionul. Ar fi pacat sa pierdem escala de la Roma din cauza unui vas de lemn sheyenne.

      - Mami, de ce nu vii si tu cu noi? intreba Ionut in masina, pe drumul spre aeroport.

      Constance arunca o privire in oglinda retrovizoare si ii zari fata bosumflata.

      - Nu pot scumpule. Dar iti promit ca de azi intr-o luna o sa fiu acolo. Cu bicicleta pe care ti-am promis-o, mai adauga ea, facandu-i cu ochiul.

      Parca masina si baiatul de la parcare veni repede cu un carucior pentru bagaje. Femeia il ruga sa supravegheze masina, zicandu-i ca va lipsi mai multe zile. Apoi merse sa-i dea sotului o mana de ajutor la bagaje.

      - Avionul vostru decoleaza peste un sfert de ora. Poarta 12.

      Scoase biletele lor din poseta si le inmana barba-tului. Apoi se apleca spre fiul sau.

      - Scumpule, vino si da-mi un pupic! Sa fii cuminte si sa-i asculti pe tati si pe bunica. Il mangaie pe crestet apoi se ridica si isi saruta sotul. Isi sterse lacrimile din colturile ochilor.

      - Acum duceti-va! Ne vedem peste o luna. Sun maine seara sa vad daca ati ajuns cu bine.

      - Pa, mami! ii facu Ionut cu mana.

      - Te iubesc, zise Florin si o mai saruta o data.

      - Si eu va iubesc, raspunse tanara. Acum mergeti daca nu vreti ca avionul ala sa plece fara voi. Si aveti grija de bagaje cand faceti escala la Roma Si la Bucuresti.

      Isi dadu seama ca tipa si isi puse mana la gura, amuzata dar si jenata de cele cateva perechi de ochi atintite spre ea. Sotul si fiul ei ajunsesera deja la taxatoare. Aceasta le zambi amabil si le ura un zbor placut dupa care ei se intoarsera si ii mai facura o data cu mana. Ea le raspunse cu acelasi gest.

      Intotdeauna despartirile o intristasera, oricat de scurte ar fi fost. Dar de tata asta era mai mult decat o simpla tristete. Avea un sentiment amar, inexplicabil.

      Se uita la ceas apoi pe panourile cu zborurile nationale. Avionul ei decola intr-o ora. Mai avea timp de o cafea. Urca la barul de deasupra, comanda o cafea neagra si se aseza la o masa de langa fereastra larga ce dadea spre pistele aeroportului. Motoarele unei aeronave acoperira murmurul monoton din bar, in ciuda izolatiei fonice a geamului si Constance isi arunca ochii afara. Un avion decola. Avionul lor. Si acelas sentiment amar

      Domnul fie cu voi!

     

     


     

      SUA, Colorado, 8 iunie 2019, ora locala 11:00

     

      Usile de plumb ale putului erau deschise in ciuda faptului ca ascensorul nu ajunsese inca sus. Constance isi arunca ochii in adancimea putului si se cutremura; in ciuda faptului ca era puternic luminat de de instalatia pentru urgenta, pe toata lungimea lui, nu i se vedea capatul inferior.

      - O capodopera, nu? intreba profesorul, observan-du-i reactia. Ce-a mai adanca groapa facuta vreodata de om. Si cea mai scumpa. Tocmai isi imbracase combinezonul si facea ultimile verificari.

      - Il urasc, zise el ca pentru sine.

      - Cum? Intreba femeia.

      - Combinezonul asta. Il urasc Spuse batranul ceva mai tare.

      - Dar e indispensabil, profesore. Fara el te-ai praji acolo jos. Vine liftul, anunta ea dupa ce mai arunca o privire in adancimea putului. Profesorul isi puse si casca si apoi zise:

      - Doi zece doi zece Ma auzi?

      - Perfect, raspunse fata.

      Isi scoase iar casca.

      - Bun. Mi-o pun iar cand ajung mai jos.

      Intra in ascensor si usile de plexiglas modificat atomic pentru a rezista la temperaturile foarte inalte, se inchisera. Nu si cele mari, de plumb ale putului. Ascensorul incepu sa coboare si profesorul ii facu tinerei cu ochiul prin transparenta plexiglasului. Apoi disparu, inghitit de adancimea putului.

      Constance facea ultimile verificari ale instrumentelor si ale reactorului din adancuri, cand, 20 de minete mai tarziu, auzi in casca vocea profesorului:

      - Constance, ma auzi?

      - Da, profesore, raspunse fata. Unde esti?

      - Aproape am ajuns. Daca stiam ca dureaza atat de mult, imi luam ceva de citit. Dar cred ca mi-ar fi luat foc in mana, adauga profesorul dupa o scurta pauza. Pune o lada de bere la rece, Constance. Cand ies de-aici o beau pe toata.

      Fata chicoti apoi spuse:

      - Am pus-o deja. Instrumentele de jos sunt O.K. La fel si activitatea seismica. Sa imi spui cand ajungi jos ca sa dau energie.

      - Am ajuns, spuse batranul.

      Tanara rasuci cateva butoane, privind pe un monitor cum toata aparatura din cabina de control a tunurilor se trezea la viata. Un minut mai tarziu, in cadrul monitorului aparu si silueta profesorului si ii facu semn cu mana. Constance ii raspunse prin microfon. - Bine ca n-am prea multa treaba aici jos, se auzi vocea profesorului, altfel instalatia de racire n-ar fi rezistat. Am cheltuit aproape jumatate din fonduri pe izolatia de wolfram si policarbonati ca sa constat ca e aproape ineficienta.

      Constance stia insa ca nu-i adevarat. Fara stratul de wolfram si policarbonati in suspensie de pozitroni care imbraca tubul pe mai mult de doua treimi din lungimea sa, precum si reactorul, tunurile si cabina de comanda, magma ar fi invadat de mult toata sectiunea. Si mai stia ca nici profesorul ne este un zgarcit dar ii placea sa mai bombaneasca din cand in cand.

      - Instalatia de racire functioneaza inca la 80% asa ca mai ai timp berechet.

      - Daca totul merge bine, in zece minute am termi-nat. Mai mult dureaza drumul.

      - Daca era nevoie sa cobori zilnic, trebuia sa iti faci program de navetist, profesore, glumi asistenta.

      - Domne fereste! exclama profesorul. Musca-ti limba, Constance. Daca ceva nu merge bine sau necesita reparatii sau manevre complicate, aici imi putrezesc oa-sele. Tunurile si sferele nu pot sa le controlez decat de-aici. Si daca se intampla ceva cu reactorul, usile antiato-mice se inchid automat. Depinde doar de abilitatea ta de a stabiliza reactorul, ca eu sa nu mor asfixiat.

      Tanara fu strabatuta de un fior dandu-si seama ca este adevarat. Il admirase intotdeauna pe profesor, dar nu-l privise niciodata ca pe un erou. Trebuia insa sa admita ca putin oameni ar fi avut curajul sa faca ceea ce facea profesorul.

      Privi ecranul si il vazu pe profesor bagand mainile in manusile de comanda.

      - Initializez extensia tunurilor, zise acesta.

      Constance alerga la capatul opus al grotei, se aseza in fata pupitrului si apoi spuse.

      - Eu sunt gata. Putem incepe.

      Monitoarele se animara brusc. Tanara le consulta metodic, ajustand senzorii si comunicandu-i profesorului diferite valori si indici.

      - Un kilometru si jumatate, profesore. Nu e de-ajuns? Tunul de vest e inundat de magma si a cam inceput sa se topeasca. - Inca putin, Constance, raspunse profesorul. Si eu vreau sa termin cat mai repede, dar daca nu propulsam sferele cat mai departe, o sa dureze mai mult sa le asez manual.

      - 1800 de metri, anunta asistenta.

      - Bun. De-ajuns. Pregatiti-va pentru propulsare. Nu o sa fie prea placut

      Dupa o pauza adauga:

      - Constance, am mare nevoie de tine la aparate, dar daca vrei sa parasesti grota, nu te condamn. Ba chiar te sfatuiesc sa o faci. Propulsarea o sa zgaltaie rau cam tot ce-i prin zona, pe o suprafata de cateva sute de kilometri patrati. Nu are nici un rost sa

      - Profesore, il intrerupse tanara. Raman cu tine Si nu admit obiectii, adauga cand simti ca profesotul vrea sa mai zica ceva. Batranul savant tacu un timp indelungat si apoi, intr-un tarziu, intreba:

      - Ceilalti au evacuat grota?

      - Sunt singura cuc, raspunse fata simtind ca se su-foca si multumind in gand ca profesorul nu o poate vedea. Brusc, uriasa grota deveni prea mica pentru tensiunea care plutea in aer.

      - Transfer toata energia reactorului la propulsoa-re, anunta ea incercand sa-si potoleasca tremurul din glas.

      Din putul ascensorului se auzi un geamat surd dar fata stia ca acolo jos propulsoarele vuiau ca motoarele unei rachete cosmice.

      - Am energia pentru propulsie, anunta profesorul. Esti pregatita?

      Tanara stranse cu ambele maini manerele scaunului, atat de puternic incat varfurile degetelor i se albira si apoi spuse.

      - Gata.

      Si se dezlantui infernul. Se auzi o bubuitura care pe constance o duse cu gandul la apocalipsa. Apoi pamantul incepu sa se cutrebure violent, ca un gigant zgaltait de friguri. Scaunul pe care statea se dezechilibra si ea se trezi intinsa la pamant, incapabila sa faca vreo miscare. Cutremuraturile erau atat de ample si de violente incat o ridicau de la pamant facand-o sa cada cu mici icnete inapoi, cu o frecventa uimitoare. Nu mai vedea monitoarele. Prin grota incepura sa cada diferite obiecte. Nu stia daca sunt echipamente, aparate sau pur si simplu bucati de roca din plafon sau toate la un loc. O alarma incepu sa urle frenetic apoi luminile si aparaturile se stinsera si in grota se asternu intunericul. Dupa cateva secunde care tinerei i se parusera o vesnicie, se oprira si zguduiturile.

      Femeia respira prelung de cateva ori, incercand sa-si alunge panica si sa-si recapete luciditatea. Luminile si aparaturile se trezira la viata. Instalatia electrica trecuse pe regim de urgenta.

      - Constance, esti acolo? Se auzi in casca vocea profesorului. Constance? Ma auzi?

      - Da, profesore, raspunse tanara gafaind. Te re-ceptionez.

      Se auzi un oftat de usurare si apoi iar vocea profesorului ceva mai plina de viata.

      - N-am fost niciodata mai fericit sa-ti aud vocea, fetito. Ia zi-mi! Care-i situatia?

      Fata se ridica de jos si se repezi la monitoare.

      - Reactorul! exclama ea. Are o fisura interna.

      Arunca speriata o privire in spate si apoi rasufla usurata.

      - Usile nu s-au inchis.

      - Fisura e stabila?

      - Nu. Se mareste. Cam 20 de minute pana la des-chidere.

      - Nu poti sa stabilizezi reactorul? intreba pro-fesorul.

      - Nu cred. As putea sa trag de timp putin dar deschiderea e inevitabila datorita presiunii apei grele.

      - Cat timp imi dai pana se inchid usile? intreba profesorul abia auzit.

      Tanara facu un calcul complex.

      - 35 de minute maxim. Minus 5 minute marja de eroare daca reactorul incepe sa piarda apa grea Incepand de-acum.

      Se uita pe ecran si observa ca profesorul nu se miscase din postul de comanda.

      - Ceva greutati? intreba ea, nelinistita.

      - Da. Sfera de vest n-a nimerit bine. Trebuie s-o dirijez manual.

      Incepuse deja sa manevreze manusile de comanda. Femeia consulta cativa indicatori de longitudine si latitudine si apoi spuse:

      - Sferele sunt asezate intr-un patrat aproape perfec, profesore. Si mi se pare ca si distanta e justa. Si capsulele magnetice sunt O.K. Nu par sa fie deteriorate. Dunt gata sa fie polarizate. Ce nu e in regula?

      - Nu sunt in acelas plan, zise profesorul.

      Constance isi dadu seama ca nu verificase indicii de altitudine. Intr-adevar, sfera de vest coborase dar manevrele profesorului dadeau rezultate.

      - Zece minute pana la deschidere, anunta Constan-ce cand profesorul intra in ascensor. Trec pe sistemul de evacuare in regim de urgenta si contaminare radioactiva. O sa urci mult mai repede, profesore, dar o sa te simti al dracului de rau.

      - Nu conteaza. Scoate-ma de-aici cum stii tu mai bine si mai repede.

      Ascensorul isi inchise usile si se puse in miscare. Pe masura ce urca accelera puternic.

      - Cinci minute pana la deschiderea fisurii, anunta tanara si imediat dupa aceea porni alarma de urgenta:

      - Atentiune, se auzi vocea sintetica a sistemului de securitate. Fisura deschisa iminenta a carcasei reactoru-lui principal in T minus 4 minute. Nivelul apei grele a scazut la 92%. Evacuati sectiunea reactorului.

      Luminile de urgenta ale putului alergau pe langa profesor, dandu-i senzatia ca pamantul se prabuseste in jurul lui si numai printr-un miracol nu-l antreneaza si pe el in abisul radioactiv de jos. Temperatura incepu sa creasca si mai mult. Acum o simtea chiar el prin combinezon; nu mai avea nevoie sa consulte instrumentele.

      - Un minut pana la deschiderea fisurii, auzi vocea asistentei.

      Simtea ca se sufoca. Lupta cu instinctul de a-si scoate casca si se rezema de peretele ascensorului. Privi la luminile exterioare prin usile transparente si observa ca tremura, ca privite prin apa. Crezu ca are halucinatii dar apoi isi dadu seama ca plexiglasul usilor incepuse sa se topeasca si materia vascoasa pornise deja in jos, antrenata de gravitatie si de inertie.

      - Evacuati urgent sectiunea reactorului. Fisura iminenta a carcasei reactorului in T minus 10 9 8

      Plexiglasul incepuse sa se rigidizeze pe podea, semn ca temperatura scazuse si parca si liftul incetinise.

      - 6 5 4

      Da! Incetinea intr-adevar.

      - Aproape ai ajuns, profesore, tipa Constance.

      - 2 1 fisura deschisa.

      Cusca ascensorului se oprise brusc facandu-l sa sara si batranul incepu sa indeparteze atele plexiglasului rigidizat care mai ramasesera agatate de pragul de sus, in timp ce vocea sintetica nu inceta sa bazaie:

      - Nivelul apei grele - 70%. Evacuati urgent secti-unea reactorului. Nivel critica al radiatiilor si izolarea sectiunii reactorului in T minus 5 4 3 2 1 izolare completa.

      Profesorul auzi usile de plumb inchizandu-se in urma lui cu un trancanit puternic. Constance il ajuta sa se ridice de la podea si sa isi scoata casca. Gafaia.

      - Te simti bine, profesore?

      Batranul incuviinta din cap si apoi indica monitoa-rele.

      Tanara se reintoarse la pupitru si trecu situatia in revista.

      - Pot stabiliza reactorul daca inund toata secti-unea cu apa grea. Dar nivelul radiatiilor dincolo de usile astea e letal. Nu o sa mai putem intra acolo mai devreme de un deceniu.

      - Avem controlul reactorului? intreba profesorul incercand sa-si recapete respiratia.

      - Dupa stabilizare, da, raspunse femeia.

      - Dar controlul energetic si magnetic al sferelor?

      - Da, veni raspunsul tinerei, dupa o scurta pauza.

      - Constance, vorbi profesorul calm. Scoate lada aia de bere de la rece. Am incheiat misiunea cu succes. Sfarleaza e pregatita pentru experimentul Omega.

      Apoi se prabusi pe un scaun. Era extenuat, dar fericit.

     

     


     

      SUA, Atlanta, 22 iulie 2019, ora locala originala 13:00

     

      - Domnilor, daca binevoiti sa faceti putina liniste, va voi explica despre ce este vorba. Nu aveti dece sa va faceti griji. Fenomenul este controlat.

      Profesorul astepta ca rumoarea din uriasa sala de conferinte a universitatii sa se potoleasca si apoi continua:

      - Dupa cum ziceam, ceea ce se intampla in momen-tul de fata nu este un motiv de panica, este un fenomen controlat si este vina mea.

      Profesorul Albert Goldberg surase, savurand stupefactia zecilor de scientologi prezenti la conferinta pe care o convocase. Banuise ca va fi un rasunet dar la asa ceva nu se asteptase. Dar de ce nu, pana la urma? Sa rastorni pamantul nu e usor.

      Incepu sa le prezinte amanuntit intregul proiect si toate experientele, despre Sfarleaza si despre teoria lui. Si cand ajunsese la fenomenul Omega, deja stupefactia celor prezenti ajunse la apogeu.

      - Sferele magnetice, polarizate corect, genereaza un complex sistem magnetic care interactioneaza cu exterioerul, dand nastere la ceea ce vedeti in acest moment, zise profesorul aratand spre uriasele ferestre ce se intindeau de-a lungul intregului perete dinspre est.

      Afara era aproape intuneric si o luna plina splendida lumina orasul, in ciuda faptului ca, teoretic, abia trecuse de amiaza. - De ce am numit-o Omega ? Simplu. Nu fac altceva decat sa modific viteza unghiulara a miscarii de rotatie a pamantului. Cu alte cuvinte, oameni buni, acum ne invartim mai repede

      In sala se lasa se lasa o tacere de mormant. Pentru profesor erau clipe magice, glorioase, chiar daca nu era apogeul. Apoi intreaga asistenta izbucni intr-o furtuna de aplauze, bombardandu-l pe profesor cu ovatiuni, intrebari, felicitari, oferte de colaborare - Orice idee si orice ajutor sunt binevenite. Veti primi cu totii cate un exemplar al lucrararii mele. In ea veti gasi intreaga documentatie a fenomenului Omega. Inclusiv datele tehnice si calculele prezumtive la care am ajuns pana acum pe baza observatiilor. Rugamintea mea este ca fiecare dintre dumneavostra sa studieze lucrarea si daca sunteti interesati de proiect, data viitoare cand ne vom intalni, sa veniti cu initiative. Pana atunci, la revedere.

      Profesorul parasi sala in aplauze, isi petrecu dupamiaza calendaristica raspunzand la diferite intrebari ale presei si ale viitorilor colaboratori apoi, cand ceasul arata ora 5 dupamiaza parasi cladirea principala a universitatii, indreptandu-se agale spre parcare. Rasarea soarele. Privi cerul si zambi. Era ciudat. Organismul si ratiunea ii spuneau ca e dupamiaza dar ochii lui se desfatau cu un rasarit fantastic.

      Apelul telefonului il facu sa tresara, smulgandu-l putin cam violent din visare. Scoase telefonul din buzunar, se rezema de masina si raspunse.

      - Buna seara, profesore, se auzi vocea asistentei lui. Sau buna dimineata. Nici nu stiu cum sa zic. Sunt tare derutata din cauza dumitale.

      - Hei, Constance! Ma bucur sa te aud. Unde esti? Tot in Romania?

      - Da. Tocmai te-am vazut la televizor, profesore. Ai fost dat in direct in toata lumea. Ai fost formidabil. Ma bucur pentru dumneata.

      - Mie, in schimb, imi pare rau ca nu esti aici ca sa impart laurii cu tine, raspunse fizicianul. Fara tine nu as fi reusit.

      - Sunt laurii tai, profesore. Bucurate de ei. Ori-cum, o sa fiu si eu in curand acolo. Apropo, Florin iti transmite salutari si felicitari.

      - Cine? Intreba profesorul.

      - Sotul meu, profesore, raspunse tanara, prefacut ofensata de intrebarea batranului.

      - Aaah! Domnul Volpe!

      Constanta rase zgomotos.

      - Vulpe, profesore. Sau Fox E mai usor pentru dumneata Trebuie sa inchid. La revedere. Ne vedem cam intr-o saptamana. Profesorul baga telemobilul inapoi in buzunar si privi iar cerul. Cu siguranta era cel mai frumos rasarit pe care il vedea, isi zise in timp ce urca in masina si activa mecanismul capotei. Cu exceptia celui de pe Luna. Traia vremuri stranii. Asistase la cei mai frumosi zori de pe Terra, intr-o dupamiaza tarzie de iulie

     

     


     

      Marea Britanie, Londra, 31 august 2019, ora locala originala 11:00.

     

      - Domnule presedinte, am intrat in spatiul aerian al Londrei, anunta colonelul Arrow. In cinci minute vom ateriza.

      - Bine, colonele. Multumesc.

      Colonelul facu stanga-mprejur pentru a intra inapoi in cabina avionului dar nu facu nici un pas.

      - S-a intamplat ceva, colonele? Intreba Willkinson, ridicandu-si ochii de pe hartiile pe care le studia.

      - Domnule presedinte

      Arrow se intoarse.

      - Imi permiteti sa va vorbesc deschis?

      - Sigur. Spune!

      - Nu imi place aceasta vizita incepu colonelul.

      - Stiu, colonele, il intrerupse Willkinson. Nu putem insa amana la nesfarsit anumite probleme doar din cauza unor temeri nefondate. Priveste in jurul tau Trebuiesc lamurite anumite aspecte. Nu mai putem lasa totul in voia sortii. Uita-te la ceas, colonele. Acesta executa ordinul.

      - Ce ora este? intreba presedintele.

      - Unsprezece si cinsprezece minute, domnule.

      - Acum uita-te in dreapta ta si zi-mi ce vezi.

      - Soarele, domnule, raspunse militarul cu ochii intredeschisi, putin jenat de lumina astrului, care patrundea prin hublourile avionului prezidential.

      - Ce face soarele, colonele? intreba Willkinson raspicat.

      - Apune

      - Ah! Deci soarele apune Se prefacu meditativ seful de stat. Va-sa-zica la unspe si un sfert AM soarele apune Atunci, ce facem, colonele? Luam micul dejun sau cina? Nu crezi ca problemele astea trebuiesc rezolvate de cineva?

      - Ba da, dar se puteau rezolva si la noi acasa. Rusii dezvolta in ultimul timp activitati destul de dubioase incat sa nu mai consider sigur nici un loc inafara de teritoriile Statelor Unite. Avem informatii destule incat sa-i banuim de vreo actiune periculoasa si nesabuita.

      - Colonele, asta este cel mai sigur avion din lume, spuse presedintele, batand cu palmele in tapiteria de piele a canapelei pe care statea. Si nu zic asta gandindu-ma la sistemele de siguranta ci la ceea ce simbolizeaza. Asta este un teritoriu al Statelor Unite. Chiar daca ar avea fuselajul din hartie, tot teritoriul cel mai sigur al Statelor Unite ar fi, cu conditia sa se numeasca in continuare Air Force One. Atacarea acestui avion ar insemna declaratie de razboi impotriva Statelor Unite ale Americii care pana si pentru nesabuitii de rusi ar insemna sinucidere curata. Acum te rog sa preiei comanda si sa aterizezi odata. Sunt obosit si vreau sa termin cat mai repede cu balamucul asta. Dupa ce stafful international urca la bord ai sa survolezi doar spatiu aerian neutru pana la finalul intrevederi. Vei fi anuntat cand si unde sa aterizezi. Iti reamintesc ca pe toata durata intrevederii vom fi escortati de o escadrila mixta de 12 avioane de vanatoare cu care vei pastra tot timpul un canal liber.

      - Am inteles, sa traiti.

      Arrow saluta militareste si intra in cabina. Prese-dintele arunca o privire in spatele avionului, asigurandu-se ca nici unul dintre membrii comisiei nu asistase la con-versatia sa cu colonelul, apoi isi puse centura de siguranta.

      Auzi in difuzoare vocea lui Arrow care anunta inceputul aterizarii apoi o bubuitura asurzitoare in stanga. In avion se instaura panica. Aeronava se zgudui violent apoi incepu sa se incline spre dreapta.

      - Ce dracu se

      Presedintele recunoscu vocea ministrului apararii dar sfarsitul intrebarii fu acoperit de un scrasnet puternic apoi totul incepu sa se invarta.

      Flacarile, luminile pistei de aterizare, asfaltul, masca de gaze, aripile avionului, totul se derula prin fata ochilor lui Willkinson, haotic, caleidoscopic.

      - stare de urgenta, se auzi vocea lui Arrow. Presedintele trebuie sa paraseasca aeronava. Repet. Presedintele trebuie sa paraseasca avionul.

      Acestea fura ultimile cuvinte pe care le mai auzi presedintele. Explozia rezervorului de combustibil dezintegra avionul prezidential in aceiasi clipa in care sus pe cerul purpuriu, o alta explozie distrugea avionul de vanatoare care lansase recheta terorista.

     

     


     

      SUA, Washington, 31 august 2019, ora locala originala 08:00.

     

      La al treilea apel telefonic Coldstone isi ridica ochii de pe cartea pe care o citea. Isi aminti ca era ziua libera a lui Andrew si se ridica sa raspunda.

      - Alo, da?

      - Domnule presedinte Coldstone, sunt generalul Jackson de la Pentagon. E nevoie de dumneavoastra la Ca-sa Alba. S-a declarat stare de necesitate

      Codstone scapa receptorul din mana Se repezi la bar, scoase dopul unei sticle de brandy si incepu sa bea fara a se mai obosi sa toarne in pahar.

      - Ivanici reusi sa murmure.

      Ochii i se oprira pe pusca de vanatoare pe care i-o daruise George de ziua lui, atarnata pe peretele de deasupra barului.

     

     


     

      SUA, Colorado, 10 septembrie 2019, ora locala originala 23:00

      Profesorul Goldberg iesi din lift studiind atent unul dintre rapoartele unui tanar astronom australian care din punctul de vedere al batranului, promitea mult. Ajuns la pupitru, arunca raportul pe o consola, isi scoase ochelarii si se freca la ochi. Muncise mult. Era una din putinele dati in care ora se potrivea cu astrele si isi petrecuse mult timp in miniobservatorul astronomic instalat la suprafata. Isi puse iar ochelarii, se aseza in fata calculatorului si observa ca acesta era aprins si fisierele lui accesate. In aceiasi clipa realiza ca nu e singur in grota.

      - Buna seara, unchiule Albert, auzi o voce in spa-tele sau.

      Se intoarse brusc.

      - Vladimir sopti, inecat de surpriza si de emotie.

      - In carne si oase

      Ivanici se ridica de pe scaunul ascuns in umbra pe care sezuse pana atunci si incepu sa se plimbe agale prin conul de lumina al unicului luminator aprins care atarna din plafonul grotei.

      - Sincer sa fiu, ma mir cum de iti mai amintesti de mine, unchiule Albert, continua rusul.

      Batranul ramasese fara suflare. Statea si urmarea din priviri silueta inalta si zvelta ne venindu-i sa creada ca acesta era Vladimir Ivanici, copilul de alta data pe care il cunostea de cand era un prunc si care ii sarea in brate, rugandu-l sa-i povesateasca despre minunata lume a stelelor ori de cate ori se intalneau.

      - Cum de m-ai gasit? reusi intr-un tarziu sa intre-be. Si ce vant te-aduce pe-aici?

      - Ca sa-ti raspund la prima intrebare, m-a ajutat un prieten comun. In privinta celei de-a doua, ei bine, am venit pentru o vendeta. Sau, ca sa folosesc un eufemism capitalist, cu care sunt convins ca esti familiarizat, o afa-cere de suflet.

      - Nu imi vine sa cred ca acum esti barbat in toata firea, Vladimir

      - Spune-mi te rog, unchiule, il ignora Ivanici. Ce fel de om era tatal meu?

      Profesorul tresari. Isi scoase ochelarii si isi masa tamplele.

      - Isaac? Era cel mai intelept si mai bland om din cati am cunoscut. Si cel mai ilustru specialist in propul-sori atomici care a existat vreodata, spuse batranul, privind in gol, spre amintiri vechi, aproape ancestrale.

      - Si cel mai dibace pilot de Soiuzuri din intraga Rusie, adauga spionul, oprindu-se in mijlocul cercului de lumina cu fata spre profesor.

      - Si asta, spuse profesorul, inca adancit in umbrele trecutului. Punea la cale un proiect extraordinar despre antimaterie. Am vrut sa continui eu proiectul, dupa moartea lui, dar calculele pe care le-a lasat erau incomplete si, oricat m-am chinuit, nu am reusit sa substitui veriga lipsa din

      - Si atunci ce a facut atat de grav sa merite o asemenea soarta, unchiule? il intrerupse Ivanici.

      Profesorul tresari.

      - Nu stiu, micutule. Asa i-a fost soarta. Asta a fost voia lui Dumnezeu.

      - Asta a fost voia ta Sau te crezi cumva Dumne-zeu?

      - Cum???

      Batranul il privi uimit.

      - Tu crezi ca am vreo legatura cu nenorocirea aia? Mi-a fost ca un frate. Toata viata ma regretat ca nu am fost eu acolo sus, in locul lui. Nu o sa pricep niciodata de ce blestematul de sistem s-a oprit cu toate ca si acum mai cred ca nu avea nici o defectiune. Am refacut de-atunci de mii de ori calculele Ce te face sa crezi ca eu sunt responsabil de moartea bietului Isaac?

      - Nu cred, unchiule, taragana Ivanici raspunsul. Sunt convins. De moartea lui si a celor peste 70 de oa-meni.

      Scoase din buzunarul hainei um mic obiect ce semana cu o telecomanda si incepu sa se joace cu el.

      - Sa-ti zic eu cum a fost, unchiule Albert. Tu nu ai putut niciodata sa accepti faptul ca exista oameni mai valorosi decat tine pe aceasta planeta. Te-ai gandit ca aceasta lume mica nu este destul de incapatoare pentru amndoi. Si oricat de destept ai fi fost si oricat te-ai fi straduit, lumea nu ai fi putut s-o largesti. Atunci tatal meu a parasit-o si o data cu ea, si familia - dedicandu-si eforturile Coloniei Lunare; dar se pare ca nici asta nu ti-a fost de-ajuns asa ca te-ai gandit sa-l elimini definitiv.

      Ivanici se opri si il tintui cu privirea. Batranul era incapabil sa faca sau sa spuna ceva.

      - Aproape ca i-ai pacalit pe toti, unchiule. Ai paca-lit o lume intreaga dar nu si pe biata mea mama. Ea mi-a deschis ochii cand era pe patul de moarte, ea mi-a dat asta

      Ii arunca profesorului o hartie, pe care acesta recunoscu un radical relativist scris de mana lui Isaac.

      - iar eu i-am promis ca o sa ii razbun sotul. Apropo, stii ce e asta?

      Apasa pe singurul buton de pe mica telecomada si undeva in intunericul care invaluia consolele reactorului si ale sferelor se aprinse un beculet rosu. Apoi arunca telecomanda profesorului. Acesta o lasa sa cada la pamant, fara nici macar sa schiteze gestul de a o prinde. Recunoscuse in micul obiect detonatorul standard de fabricatie sovietica pentru explozibilii C5.

      - Sunt un om marinimos. Iti las pana si posibilita-tea de a alege daca vrei sa mori sau sa traiesti. Eu mi-am incheiat misiunea. Fara proiectul asta tu ai sa mori incet, ai sa te stingi pe picioare asa cum s-a stins si biata mea mama.

      Ivanici avea dreptate. Profesor vedea, o data cu proiectul, toata munca lui de-o viata daramandu-se ca un castel de carti de joc. Avea sufletul gol. Prin fata ochilor mintii se perindau imaginile lui Isaac, a Nadiei, a lui George, prieteni care au plecat de langa el prea curand si fara sa-si ia ramas bun macar Si brusc il cuprinse dorinta de a pleca si el dupa ei, de-ai ajunge din urma pentru a-i imbratisa si pentru a le zice cat de mult ii iubea.

      - Calculele tale au zburat in eter, continua Ivanici. Nu a fost prea greu sa trec de protectiile fisierelor. Poti sa incerci sa dezamorsezi bomba dar e zadarnic. Chiar daca as vrea, nici eu nu as mai putea. Ramai cu bine, unchiule. Si cu calculele tale. Si daca te hotarasti si ai curajul sa-l intalnesti pe tatal meu, transmite-i salutari

      Ivanici parasi grota dar profesorul nu-l mai vedea si nu-l mai auzea demult. Strangea in pumn foaia cu calculele vechiului sau prieten, gandindu-se la timpul petrecut impreuna. Nu auzi si nici nu simti nici macar explozia care distruse aparatura, aruncandu-l pe el ca pe o marioneta stricata, intr-un colt al grotei. Si nu o auzi si nici nu o simti nici pe Constance care ii luase capul poala si il indemna sa-i povesteasca cum era pe Luna:

      - Spune-mi, profesore! Cum rasarea soarele pe Lu-na?

     

     


     

      SUA, Washington, 14 septembrie 2019, ora locala origi-nala 00:00

     

      Coldstone se aseza in fotoliul sau (fotoliul lui George) si isi roti absent privirile prin birou. Totul in jurul lui se naruia ca un castel de nisip in ploaie. Batranul Albert trecuse in lumea celor drepti din vina lui. George murise si el oare tot din vina lui? Tara era inca in stare de necesitate Cu toate ca vara se dusese, canicula continua. Parea sa fie mai cald decat in miezul lui iulie. Intregul mapamond il asalta cu intrebari si il zorea sa gaseasca solutii pe care nu le gasea, oricat ar fi intors problema pe toate partile si sa ia hotarari. La urma urmei nici el nu stia prea bine ce se intampla. Si peste toate, astmul micutului David se agravase. Doctorii spunea ca e ceva temporar, ca va trece o data cu caldura, dar caldura se incapatana sa treaca.

      Era extenuat; fizic si mai ales psihic.

      - Domnule presedinte

      - Se uita dezorientat in jur si dupa cateva secunde realiza ca Samantha il chema prin interfon.

      - Da, Sam. Spune!

      - Doamna Fox este aici, spuse secretara.

      - Pofteste-o inauntru.

      Codstone se indrepta in scaun si isi impreuna mainile pe birou, asteptand ca fiziciana sa intre.

      - Luati loc, doamna Fox, o invita dupa ce secretara inchise usa in urma ei.

      Constance se aseza.

      - Sam, isi chema Coldstone secretara prin inter-fon. Cauta-l pe Jackson si spune-i sa vina la mine in birou.

      Apoi i se adresa femeii din fata sa:

      - Doamna Fox, sper sa primesc in sfarsit niste vesti bune de la dumneavoastra.

      - Ma tem ca nici eu nu stiu daca vestile pe care le am sunmt bune sau proaste, raspunse fosta asistenta a profesorului Goldberg. - Domnule presedinte! isi facu intrarea in birou un barbat inalt, solid, cu trasaturile sculptate in piatra, imbracat in uniforma militara. Era insotit de un soldat inarmat, care se posta langa usa.

      - Generale! Ia loc. Dumneaei este prof. Constan-ce Fox, de la Universitatea Columbia, fosta asistenta a profesorului Goldberg. Dansul este generalul Jackson, ministrul apararii, facu Coldstone prezentarile.

      Cei doi isi stransera mainile.

      - Acum sa trecem la problemele care ne preseaza. Doamna Fox am primit raportul dumneavoastra, dar inainte ca generalul Jackson sa-si exprime parerea, as dori sa-mi spuneti: ce naiba se intampla?

      - Dupa cum am scris si in raport, ne confruntam cu o problema grava. In momentul distrugerii statiei din Colorado, sferele magnetice erau in regim de extrapolarizare. Principala consecinta a acestui fapt este o crestere a vitezei unghiulare a rota - Doamna Fox, o intrerupse presedintele. Scu-teste-ne de pasareasca de specialitate si spunene clar, ce se intampla. - Se intampla faptul ca ne invartim din ce in ce mai repede, raspunse femeia dintr-o suflare.

      - Si asta nu e deloc bine, nu-i asa? intreba Cold-stone.

      - Nu. Curand, pamantul va ajunge la viteza la care forta centrifuga va fi mai mare decat forta de atractie. Tot ceea ce exista pe suprafata pamantului va deveni mai usor decat suntem obisnuiti, si va tinde sa se inalte. Primele antrenate vor fi elementele instabile precum apa, aerul, praful sau lucrurile in miscare. Apoi vor urma si celelalte, inclusiv noi.

      - Sugerezi vreo solutie?

      Constnce ofta si apoi raspunse:

      - Pana acum nu am reusit sa gasesc niciuna. Sfere-le magnetice care produc acest fenomen sunt alimentate de un reactor nuclear in functiune, ingropat la mare adancime. In momentul distrugerii echipamentului din statie, am pierdut controlul atat al sferelor cat si al re-actorului.

      - Nu mai exista nici o alata metoda prin care se poate prelua controlul? Intreba generalul.

      - Mai exista o punte de control al sferelor, dar in momentul de fata nivelul critic al radiatiilor nu ne per-mite sa intram. Oricum, este inaccesibila, datorita faptu-lui ca intreaga sectiune este inundata cu apa grea.

      - Ce scenariu se prevede daca nu reusim sa facem nimic? intreba Coldstone.

      - Pe langa ceea ce ar urma, el Nino isi merita numele. Totul va incepe cu rarefierea aerului din paturile inferioare. De fapt acest fenomen a inceput deja; dovada este starea de canicula pe care o resimtim datorita lipsei de oxigen. Apoi va urma praful care va fi atat de dens incat soarele nu va mai reusi in curand sa incalzeasca scoarta. Consecinta este iarna milenara. Ce nu moare din lipsa de oxigen, va muri cu siguranta congelat. Fara a mai aminti faptul ca in cateva zile, maxim o luna, orice mijloc de transport va deveni impracticabil. Inclusiv transpor-turile aeriene, datorita rarefierii atmosferei. Iar apa nu va intarzia sa ne dea batai de cap. Valuri uriase vor lovi litoralele, mai ales cele oceanice, intrand pe uscat zeci de kilometri. Cele mai mici valuri vor fi de cel putin trei ori mai puternice decat tsunami-ul care a lovit Noua Zeelanda in 1999

      O buna bucata de timp dupa ce femeia termina, cei doi barbati ramasesera tacuti. Erau consternati atat de perspectiva viitorului apropiat cat si a celui indepartat.

      Mai ales presedintele care, pe timpul tragediei din Noua Zeelanda era doar un adolescent, dar ramasese impresionat pe viata de ceea ce vazuse. Pe-atunci tatal sau era senator si conducea o campanie de ajutor umanitar pentru cei afectati de cataclism. Si il luase si pe el acolo

      - Domsule presedinte

      Nu mai vazuse niciodata moartea, pana atunci. Si nu mai vazuse niciodata atata moarte si atata disperare, de-atunci. Zile intrtegi localnicii si-au pescuit mortii din largul oceanului; Si erau cu sutele, poate chiar cu miile. Erau atat de multi incat autoritatile se temeau de izbucnirea vre-unei epidemii datorita faptului ca ajunsesera in stare de putrefactie inainte de a apuca sa fie recunoscuti, inregistrati si inmormantati Se simtea mirosul mortii peste tot in jur. Si el a continuat sa-l simta in cosmarurile sale, mult timp dupa ce a parasit insula.

      - Domnule presedinte striga generalul putin mai tare.

      - Mda, spuse Coldstone. Nu avem nicio solutie la problema si daca problema nu e rezolvata cat mai repede, s-ar putea sa fie prea tarziu. Cu alte cuvinte suntem fututi!

      - Se poate zice si asa, raspunse femeia.

      - Generale, sugerimente? Intreba scurt Coldstone.

      Jackson se intoarse catre Constance.

      - Doamna Fox, distrugerea reactorului ar fi o solutie la problema noastra?

      - Nu stiu daca s-ar rezolva ceva. In cel mai fericit caz, ne-am stabiliza la viteza la care am ajuns acum. Dar nu e nimic sigur.

      - Avem de ales? intreba generalul.

      - Nu, dar nu vad cum am putea distruge reactorul. E incontrolabil si intangibil. Se afla la o adancime de 24 de mii de metri si e izolat de un sistem antiatomic automat si de cateva mii de litri de apa grea.

      Generalul facu un semn si soldatul inarmat care se postase la intrare deschise usa. In birou intrara intr-o formatie perfect simetrica, cinci militari. Patru din ei erau inarmati cu arme automate si purtau veste antiproiectil cu insemnele Delta Force si cagule. Cel din mijloc, imbracat identic, purta in locul armei o valiza neagra, masiva, legata cu un lant de incheietura mainii. Generalul scoase din buzunar o cheie si desfacu lantul de la mana soldatului. Cei cinci militari se alaturara primului, formand in fata usii un zid uman de nepatruns. Generalul puse valiza pe birou.

      - Doamna Fox, stiti ce e asta? intreba Jackson.

      Tanara inghiti in sec si dadu din cap in semn ca nu.

      - Este detonatorul focosului de la reactorul din Colorado. E o masura de precautie pe care ne-o luam cu tot ceea ce produce fuziune sau fisiune pe teritoriul Sta-telor Unite.

      Generalul deschise valiza si apoi continua:

      - Sistemul este identic cu cel folosit pentru lansa-rea bombelor cu fisiune. Functioneaza pe principiul celei de-a doua chei. Cu alte cuvinte nu poate fi activat de o singura persoana. Si nici de doua persoane oarecare. Ci de anumite persoane care detin cheile si codurile de protocol pentru activare. Si aici ne lovim de o problema In cazul reactorului din Colorado, exista doar trei chei. Una este la mine si scoase din buzunarul interior al hainei o cartela magnetica pe care era tiparita o coloana de coduri. Celelalte doua erau detinute de presedintele Willkinson si de profesorul Goldberg. Ambii morti. Avem cheia lui Willkinson. Dar pe ea, ca si pe a mea sunt tiparite 12 coduri dintre care doar unul singur este codul de protocol valid pentru activare si numai Willkinson stia care este. Spre exemplu, la cheia mea

      Generalul ii dadu cartela femeii si apoi continua:

      - Codul meu este al patru-lea de jos in sus. Folo-sind oricare alt cod de pe cheie, devine inutilizabila si e nevoie de o alta cheie. E o masura de precautie, in cazul in care vreo cheie nimereste pe maini gresite.

      - Si daca, prin absurd, se gresesc codurile la mai multe chei? intreba femeia. Banuiesc ca nu exista prea multe si deci e o probabilitate ca detonatorul sa devina inutil.

      - E o probabilitate destul de redusa, dar ne-am gandit si la asta. In fond greseala face parte din natura umana si trebuie sa o combatem. Una din cheile fiecarui detonator este protejata de asa numita imunitate a codului alb, compus din 16 zerouri si de obicei o detine o persoana importanta dar care nu face parte din guvern si din nici o organizatie guvernamentala. Cei mai multi sunt ofiteri superiori trecuti in rezerva dar exista si excepti.

      Constance facu ochii mari si murmura:

      - Cheia profesorului

      - Exact, raspunse generalul.

      - Ceea ce vrem de la dumneavoastra este sa gasiti cheia profesorului, vorbi Coldstone. Inafara de mine si eu nu stiu unde este si de Willkinson pe care nu-l mai putem intreba, din pacate dumneavostra erati cel mai apropiat prieten al lui. Nu mai avea rude; ultima a murit acum 12 ani in Rusia, deci nu mai avem la cine altcineva sa apelam..

      - Ma tem ca nu pot sa fac nimic. Profesorul nu mi-a vorbit niciodata de asa ceva si nu il condamn. Si nici prin lucrurile lui n-am Femeia se opri brusc.

      - O clipa, zise ea. Cum arata cheia profesorului?

      - Toate cheile cu imunitatea codului alb arata ca o carte de credit oarecare, ca si a mea, dar fara cele 12 coduri si fara nici o alta inscriptie. Doar cu insemnul gu-vernului pe o parte si cu sigla Pentagonului pe partea cea-lalta, turui nerabdator generalul.

      Femeia baga o mana in poseta si spuse radiind:

      - Domnilor, daca functioneaza, veti deveni eroi ai umanitatii.

      Scoase din poseta o cartela magnetica albastra si i-o inmana generalului.

      - Am gasit asta printre lucrurile personale din Co-lorado ale profesorului. O vazusem candva la el si il intrebasem ce este iar el mi-a zis ca e o cartela de acces in sediile C.I.A. si in Casa Alba. O luasem cu mine sa v-o inapoiez.

      Presedintele se lasa pe spate in fotoliul sau si rasufla usurat.

      - Eroul veti fi dumnevoastra, doamna Fox, spuse acesta.

      Constance se multumi sa zambeasca.

      - Doamna Fox, i se adresa generalul. Care sunt consecintele unei explozii nucleare de 50 de megatone la adancimea aia?

      - Explozia va fi simtita pe teritoriile statelor Colo-rado, Utah, Arizona si New Mexico, raspunse femeia. Poate chiar pana in nevada la Las Vegas. Unda seismica se va simti inclusiv la Salt Lake City si la Phoenix si in est pana la Denver si la Santa Fe. Explozia va fiurmata de o intensificare a activitatii seismice in zona amintita, de prabusiri masive in Marele Canion si probabil, de crearea unei noi microfascii tectonice care se va stabiliza in cateva luni si se va astupa in cativa ani, maxim un secol. In consecinta, nimic grav. Adancimea este prea mare pentru a lua in calcul riscul iradierii.

      Presedintele fluiera a uimire si apoi spuse:

      - Nimic grav, zici Imi pun in cap opinia publica a patru state. Dar cum am mai zis, nu avem de ales.

      Se ridica in picioare si adauga:

      - Timpul ne preseaza. Fac un comunicat catre po-pulatie si ne apucam de treaba. Generale, ocupa-te de elicopter si ai grija de valiza asta ca de viata ta.

     

     


     

      SUA, New Mexico, Santa Fe, 1 octombrie 2019, ora locala originala 11:00.

     

      - Doisprezece secunde pana la explozie, anunta ge-neralul aplecat asupra valizei-detonator, cu ochii atintiti asupra cronometrului. Vocea suna ireal in adapostul antiatomic si Constance fu scuturata de un fior.

      - Noua

      Schimba o privire fugara cu presedintele, apoi se concentra asupra instrumentelor instalate acolo cu doar doua zile in urma, la cererea ei.

      - Opt

      Nu ar fi vrut sa fie in piele acestui om. Avea o res-ponsabilitate imensa. Prea mare pentru o singura per-soana.

      - Sapte

      Atributiile lui trecusera de mult de soarta unui popor. Avea in maini soarta intregii omeniri.

      - Sase

      Si in cele doua saptamani care trecusera, facuse tot ce-i statuse in putinta ca sa fie bine. Cu toate ca era din ce in ce mai rau.

      - Cinci

      Daca dadeau gres Brusc, gandul ii zbura catre Romania, la cele doua persoane pe care le iubea mai mult decat orice

      - Patru

      Ce se va intampla cu ei daca dadeau gresi?

      - Trei

      Nu meritau asta!

      - Doi

      Nimeni nu merita asta - Unu

      Si din vina cui?

      O lacrima sclipi in ochiul stang. Inchise ochii si stranse din dinti. Dece oare oamenii cauta responsabili si vinovati pana in al 12-lea ceas?

      O rumoare surda, indepartata, de parca venea din fundul pamantului, razbatu pana la ei. Si nimic altceva. Doar murmurul acela infundat care parea sa creasca. Si chiar crestea. Acum se simtea si o vibratie parca si zgomotul se auzea din ce in ce mai clar. Ca un tren care se apropie

      Fura scuturati o singura data, scurt dar violent, de parca ciocanul unui urias lovise cu furie intregul buncar. Apoi totul se linisti. Nici macar zgomotul nu se mai auzea. Era atat de liniste incat Constance avu impresia ca cum trece timpul. Auzea secundele cum picura, una cate una, intr-o cadenta inebunitor de regulata, in oceanul fara valuri al trecutului.

      - Doamna Fox?

      Tresari. Picurul regulat al secundelor se transforma in bipaitul strident al echipamentelor

      - Doamna Fox!

      Se intoarse si vazu ca toate perechile de ochi din buncar erau atintite asupra ei. Dar ce cauta ea intr-un buncar? Si ce vroiau oamenii acestia de la ea, oare?

      Amintirile ultimilor zile ii invadara violent mintea. Privi nauca spre monitoare.

      Incerca sa se ridice dar nu putu. Picioarele nu o mai ascultau. Incerca sa vorbeasca dar nu reusi decat sa scoata niste sunete incoerente si inumane. Buzele ii tremurau si avea gatul uscat. Nu gasi putere decat pentru a clatina usor din cap.

      Apoi auzi vocea presedintelui:

      - E sfarsitul

     

     


     

      India, Calcutta, 3 noiembrie 2019, ora locala originala 19:00.

     

      Rashdah se uita la ceas si apoi la cer si se scarpina in cap. Rasarea soarele si dinspre mare batea un vant fierbinte. Isi puse inapoi casca de protectie si apuca de mijloc barna de otel de la picioarele lui. O ridica cu o singura mana si porni agale spre vagonul aproape plin. Cu doar cateva zile inainte, era nevoie de doi oameni zdraveni pentru a cara o bara ca aia. Acum insa, o ducea cu usurinta cu o singura mana si simtea ca ar mai fi putut duce una si in mana cealalta, dar ar fi terminat prea repede.

      Ajuns la vagon, ii arunca bara lui Pahmandu, care era cocotat pe maldarul de barne de pe platforma vagonului si se intoarse sa mai ia una.

      - Mai avem inca patru si terminam, ii striga el peste umar lui Pahmandu. Unde pleaca tot otelul asta?

      - La Madras, ii raspunse baiatul. Si de-acolo in Sri Lanka. Cica pe aia din Colombo a navalit apa si vor sa fortifice digurile. Da io zic ca-i in zadar.

      Rashdah se multumi sa mormaie ceva in loc de raspuns, arunca si cea de-a doua bara baiatului, scuipa si pleca sa mai ia o bara. Se intamplau lucruri ciudate decand inebunise cerul Cand isi dadu seama de blasfemia pe care o gandise, il strabatu un fior.

      Oamenii ar trebisa fie mai atenti la ceea ce gandesc, altfel zeii se vor intoarce impotriva lor. Poate ca asta se si intampla.

      Un sfert de ora mai tarziu, cand terminasera de incarcat si ultima bara, soarele se inaltase destul de mult si incepuse sa se faca cald. Trecura amandoi pe la patron, isi primira leafa, se schimbara si o pornira sporovaind pe drumeagul spre templu, de-a lungul caii ferate. Trenul pe care abia il incarcasera ii ajunse din urma si Rashdah il saluta pe mecanic, gandindu-se ca nu mai devreme de o luna, trenul era intampinat in fiecare seara de de zecile de saluturi ale fostilor sai colegi. Acum ramasesera doar doi. Cei mai multi refuzasera sa mai vina la munca speriati de praful rosu. Degeaba s-au chinuit sefii sa le explice ca e doar rugina omniprezenta care se ridicase de la pamant din cauza unor mase de aer ascendente (ce-o mai fi insemnand si asta) si invaluia acum tot santierul. Ei nu se mai apropiasera de dana si de statia feroviara chiar daca nu mai aveau ce pune pe masa la copii. Frica era mai mare decat foamea.

      De restul muncitorilor se debarasasera sefii, ca si de echipamente si masini. De ce sa plateasca personal si curent electric pentru masini inutile? Acum, aceeasi treaba care era facuta de ani de zile in santier de zeci de muncitori care se ajutau de macarale si stivuitoare, putea fi dusa la capat de doi oameni, cu mainile goale.

      - Atentie, Rashdah!

      Strigatul lui Pahmandu il facu sa abandoneze gandurile care-l bantuiau. Se uita nedumerit la baiat sii vazu fata desfigurata de spaima, cu privirile atintite undeva in dreapta lor. Auzi scrasnetul acut al otelului care se freaca de otel in spatele lui si intelese. Il apuca pe Pahmandu de haine si il arunca in stanga, in exteriorul curbei pe care o faceau drumeagul si calea ferata ingemanate. Baiatul zbura ca un fulg cativa metri, aterizand, fara eforturi, in picioare.

      Rashdah, insa, nu mai avu timp sa schiteze nici o miscare. Barnele de otel, care se desprinsera depa plat-forma vagonului rasturnat, il acoperira.

      Mecanicul iesi cu greu din locomotiva Diesel deraiata si alerga spre gramada de barne imrastiata in drum. Rashdah tocmai iese de sub ele si se scutura de praf.

      - Ai patit ceva? intreba Pahmandu.

      - Nu. Parca as fi fost sub un maldar de bambus nu sub o stiva de otel.

      Rashdah privi gramada de metal si se scarpina iar in cap, nedumerit. Nimeni nu scapase pana acum cu viata dintr-un accident ca asta. Si vazuse destule. Vazuse oameni striviti de o singura bara ca asta, nu de cateva zeci.

      - Eu nu am avut nici o vina, se tangui mecanicul, de parca ar fi implorat ca cineva sa fie de acord cu el. Am intrat in curba cu viteza cuvenita. Nu inteleg dece am deraiat.

      - Nici noi, raspunse Rashdah. Haideti sa aranjam toata harababura asta, altfel o sa fim penalizati pentru intarziere

     

     


     

      SUA, Illinois, Chicago, 4 noiembrie 2019, ora locala originala 14:00.

     

      Capitanul Villneuve rasufla usurat cand vazu in departare tarmul lacului si primele lumini ale orasului. Fusese un zbor scurt dar al naibii de greu. Facea ruta Toronto Chicago de cand se infiintase Trans Aerian Ontario, dar niciodata nu intalnise atatea goluri de aer. Privi in jos catre oglinda lacului Michigan care sclipea ciudat in lumina inserarii si se gandi ca niciodata nu fusese mai aproape de a fi inghitit de aceste ape. Era cam batran pentru astfel de emotii, dar autoritatile canadiene inca nu vroiau sa-l scoata in rezerva. In momentul in care in campul lor de vizibilitate apara uriasul nod feroviar, cei de la controlul traficului aerianle acorda permisiunea de aterizare. Villneuve aprecie faptul ca vorbeau franceza.

      Consulta instrumentele, se alinie pentru manevra de aterizare si incepu sa reduca altitudinea. Luminile piste de aterizare incepura sa se apropie, centrate cu acea perfectiune pe care numai anii de experienta si sutele de ore de zbor ti-o pot da. Simti o smucitura a avionului, dar in manasa nu se simtea nici o tensiune. Se porni un bipait neutru si undeva pe bord, un beculet rosu incepu sa palpaie difuz.

      - Pierdem altitudine cu o viteza prea mare, spuse copilotul.

      - Cum?

      Villneuve privi altimetrul si apoi se uita la copilot, miscand mansa pe toate directiile cu un singur deget, dandu-i de inteles ca nu avea controlul avionului. Flapsurile se miscau in gol.

      Dar e imposibil un gol de aer la inaltimea asta. Suntem prea jos pentru asa ceva.

      - Atentiune, coborati prea repede, se auzi turnul de control. Abandonati manevra si reincercati

      - Asta as face daca as putea, tipa Villneuve, acoperind vocea controlorului de trafic din difuzor.

      - Capitane, il striga copilotul. Nu ti se pare ca, totusi, coboram prea incet pentru o prabusire?

      Villneuve consulta iar altimetrul si apoi se uita la pista de aterizare care se apropia vertiginos. Isi scoase cascheta si isi sterse fruntea transpirata. Apoi spuse:

      - Jack, nu stiu ce naiba se intampla, dar s-ar putea ca asta sa fie salvarea noastra.

      Dadu drumul la mansa si prelua controlul trenurilor de aterizare. Copilotul pricepu si prelua el comenzile inutile ale mansei. In momentul urmator, cele 12 roti ale avionului atinsera simultan asfaltul. Uriasa aeronava sari ca un balon. Parea sa fie de greutatea unui fulg. Dupa cateva topaituri trenul de aterizare din fata ceda izbiturilor cu asfaltul si avionul se opri la sol dupa o lunga cursa luminata de o tromba uriasa de scantei.

      Villneuve sari de la locul sau si se repezi la comenzile pentru deschiderea de urgenta a usilor. Actiona manerul si auzi straniul fasait al depresurizarii, dar nu mai avu timp sa se mire de asta. Usa cea mai apropiata de el se deschise violent, impinsa de presiune, si exteriorul il absorbi.

     

     


     

      Australia, Sydney, 7 noiembrie 2019, ora locala originala 09:40.

     

      Dowson se intoarse la capitanie si puse mana pe telefon. Lipsise doar 24 de ore, dar parca nu mai vazuse portul de un secol. Atat era de schimbat. Mai precis, era o ruina. Toate danele erau distruse. Majoritatea navelor, dintre care unele cu un tonaj al dracului de mare, erau imprastiate pe uscat. Cum naiba ajunsesera mastodontii aia la 200 de metri distanta de mare, habar n-avea. Se zgaise cateva ore la chilele gaurite, culcate pe-o coasta sau pur si simplu rupte in bucati, fara a gasi nici un raspuns. Cheiurile erau pline de lazi si containere de marfa rasturnate, barci sparte, plase incurcate si foarte mult nisip. Nici urma de fiinta vie. Nici macar un cadavru. Parca trecuse un uragan pe-acolo si schimbase locul la toate, intr-un mod haotic, luand tot ceea ce era mai usor cu el. Dar era imposibil. Cand plecase, se anuntase vreme buna pentru urmatoarea saptamana traditionala. Chiar daca marja de eroare a prognozelor meteorologice era mai mare acum, intervalul de de 7 ori cate 24 de ore de timp frumos pe care il anuntase institutul, era destul de mare ca sa spulbere orice ingrijorare.

      Si unde naiba erau cu totii? Nici macar un cadavru nu gasise. Si scotocise tot portul timp de 5 ore, de la rasarit si pana la apus. Nu gasise nimic. Parca-i inghitise pamantul. Sau marea!

      Asta era! Acum intelegea. Marea fusese. Isi aminti de mica discutie de la aerodrom, cand fusese nevoit sa-si intrerupa calatoria. Pilotul elicopterului ii spusese ca cel mai bine ar fi sa se intoarca inapoi la Sydney, pentru ca nu se mai poate zbura. Toate transporturile erau compromise.

      Dar am fost convocat de urgenta la Cambera protestase el gafaind parca praful omniprezent ar fi inlocuit tot oxigenul din aer iar el era obligat sa-l respire. Trebuie sa ajung la minister Pilotul insa nici nu vru sa auda. O tinea una si buna ca nu se poate zbura, ca oricat ar fi turat rotorul, elicopterul nu vrea sa se inalte si mai zicea ca oricum la Cambera nu mai era nimeni. Cica se mutasera cu totii in Qeensland unde sperau ca Marea Bariera Coraliera sa-i protejeze de valuri.

      De valuri?!?

      Asta era. Apa. Un val uriasi se napustise peste port si muscase din tot ce-i iesise in cale, tragand apoi dupa el tot ce putuse. Dar ce fel de val? Un tsunami? Nu se anuntase si nici nu se simtise nici un seism si nici o eruptie

      Beh! Orice ar fi fost, nu se terminase. Simtea asta.

      Puse receptorul in furca oricum nu avea ton si se aseza in hamacul atarnat de curand intre capitanie si cabana. Isi aprinse o tigara si pufai agale. Va astepta urmatorul val. Dumnezeu stie unde avea sa-l duca, dar nu stia incotro altundeva s-o apuce. Stia in schimb ca ceva avea sa se intample in curand. Simtea asta in aerul incarcat de mirosul algelor si al pestelui. O simtea in zborul pescarusilor si in tipatul delfinilor care sareau mai sus ca niciodata. Si de ce sa-si prelungeasca delirul? Trebuia si el sa moara de ceva Privi spre marea pe care o sfidase de-atatea ori, care se chinuise de-atatea ori sa-l prinda, dar el scapase de apele furioase. Probabil ca se simtea frustrata si acum pregatea atacul decisiv. Ei bine, gata, s-a terminat cu frustrarile. Acum, se preda el

      Da, va astepta urmatorul val

     

     


     

      Cehia, Praga, 22 noiembrie 2019, ora locala originala 13:40.

     

      - Liniste! Va rog sa faceti putina liniste, striga Coldstone, incercand sa acopere harmalaia. Nu vom rezol-va nimic in felul acesta.

      - Oricum nu se mai poate face nimic, se auzi de un-deva vocea sintetica, atona a unui traducator electronic.

      - E numai vina voastra, tipa un alt presedinte, intr-o engleza cu puternic accent slav.

      - Nu, nu e doar vina noastra, incerca Coldstone sa se apere. Cu totii aveti partea voastra de vina.

      - Eu imi declin orice responsabilitate, harai Bars-nov.

      - Domnule Barsnov, eu in locul dumitale as tace, tu-na Coldstone. Ne aflam in situatia asta tocmai din vina ta. Cum te simti in postura de responsabil al apocalipsei?

      - A fost o afacere personala, se apara presedinte-le rus. Nu-mi arunca in spate moartea profesorului. Bles-tematul asta de experiment nici macar nu trebuia sa in-ceapa.

      - Din pacate nu mai putem face nimic in acest sens. Trebuie sa gasim o metoda de a salva ceea ce a mai ramas, spuse Winston, ridicandu-se in picioare. De azi inainte, pamantul ne este ostil. Nu-l mai putem considera casa noastra. Trebuie sa ne gasim un alt camin

      - Ce sugerezi, domnule Winston? intreba Barsnov. Sa parasim Pamantul? Sa ne parasim popoarele si sa fu-gim ca o gloata inspaimantata?

      - Vezi alta solutie? Trebuie sa ne gandim la salva-rea speciei si a civilizatiei umane, sau ce a mai ramas din ea, nu la chestiuni de patriotism national.

      - Si unde ne sfatuiesti sa plecam, domnule Win-ston? Sa ne urcam cu totii in Enterprise si sa incepem sa cutreieram galaxiile? pufni presedintele grec.

      - Pe-aproape, raspunse Coldstone in locul premie-rului britanic. In acest moment, in jurul pamantului gravi-teaza in jur de 4000 de sateliti artificiali mici, de origine americana si rusa. Dintre acestia, cam 600 sunt dotati cu sisteme autonome de mentinere e vietii si pot adaposti intre 2 si opt persoane fiecare. Mai avem la dispozitie in jur de 200 de sateliti de capacitate mare, care, daca sunt eliberate de sistemele si echipamentele meteorolo-gice si de armamentul defensiv si ofensiv, pot adaposti pana la 12 persoane. Si, in fine, dispunem de colonia mini-era de pe Marte, care poate adaposti inca 30 de persoa-ne inafara de personal si de jumatate din Colonia Lunara care in momentul de fata poate primi 200 de suflete dar cifra se poate dubla daca se repara si se pune in functi-une si cealalta jumatate. Si in primul rand avem Statia Orbitala Internationala care cuprinde 40 de sectiuni dintre care una e ocupata de personalul de navigare si intretinere si doua sunt rezervate protocolului si traficului comun. Celelalte 37 de sectiuni pot adaposti un numar conventional de 20 de persoane fiecare, numar care poate fi depasit in masura in care nu se afecteaza programul de gestionare al resurselor. Statia Orbitala este rezervata natiunilor care au luat parte la construirea ei, dar fiecare dintre aceste state are dreptul de a-si administra cum vrea propriile sectiuni insa, repet, in asa fel incat sa nu fie perturbat in nici un fel programul de reciclare si gestionare al resurselor. Toti satelitii precum si Statia Orbitala

      - Asta inseamna 4000 de suflete salvate, mai mult sau mai putin, domnule Coldstone, il intrerupse Jaques Garbeaux. Ce facem cu restul de 7 miliarde?

      - Stii vreo alta metoda de-ai salva pe toti, Jacques? Stii vreo metoda de a salva macar jumatate? Sau macar 10 procente? Daca o stii, spune-o! si nu vom pregeta sa o punem in aplicare. Din pacate, nu se poate si tu stii asta. Doar daca nu cumva detii vre-o lamapa a lui Aladin si nu stim noi. Sau poate ai tinut ascunsa pana acum vreo hiper astronava pe care sa-i imbarci pe toti si sa pornesti sa cutreieri spatiul

      - Nu e momentul sa fim sarcastici, dar

      - Voi sugerati cumva ca eu sa imi dau satelitii pe mana unor natiuni care abia daca stiu cum arata un avion de agrement prin exterior? se auzi engleza stalcita a lui Barsnov.

      - Nu sugerez, Serghei. Iti spun pe sleau. Si la ur-ma urmei, la ce iti vor mai folosi satelitii pe viitor?

      - Sa imi salvez poporul, spre exemplu, sau oamenii de stiinta care sunt mai valorosi decat aurul in timpurile astea. Satelitii rusesti vor ramane la sanul Mamei Rusia, recita pompos matahala.

      - De licentiatii rusi si nu numai de cei rusi ne vom ocupa cu totii, dar daca incerci sa faci ceva de genul asta, jur pe Dumnezeu ca te dobor de pe orbita inainte sa vezi cum arata un sas deschizandu-se suiera Coldstone.

      In uriasa sala se lasa o tacere apasatoare. Tensiunea psihica era atat de mare incat multi din cei prezenti se asteptau ca becurile sa inceapa sa fileze dintr-un moment intr-altul fara ca nimeni sa se mire.

      - Asta inseamna razboi, baigui Barsnov cu fata desfigurata de o surprindere retardata.

      - Nu. Asta inseamna salvarea speciei. Gata! S-a terminat cu mandriile patriotice. Acum suntem o singura natiune. Natiunea umana. Cine nu coopereaza va fi acuzat de tradare. Si stiti cu totii cum se pedepseste tradarea in timpul starilor de necesitate. Avem probleme vitale de rezolvat. Pentru cei care inca mai sunt interesati de aceasta chestiune, mai ales ca este destul de importanta in ceea ce priveste sincronizarea noastra in viitorul apropiat, masurarea timpul ramane cea traditionala. O zi tine 24 de ore si nu de la rasarit pana la apus. Cum ziceam, atat satelitii care ne vor deveni adaposturi cat si Statia Orbitala au sasuri compatibile atat cu vehicule americane cat si vehicule rusesti deci, in cea mai mare parte, transporturile vor fi asigurate de SUA si de Rusia. Colonia miniera de pe Marte si Colonia Lunara dispun de cosmodromuri deci transporturile pana acolo le poate face oricine. Pentru drumul spre Marte propun cargourile australiene pentru ca au posibilitatea incarcarii unui cantitati mai mari de provizii si de rezerve de oxigen, avand in vedere ca drumul este destul de lung.

      Statele unite pune la dispozitie 200 de Star Rougue-uri cu punct de plecare Cape Canaveral. Serghei?

      - Eu vin cu 150 de Soiuz-uri de generatia a treia cu punct de plecare Moscova si inca 10 Cosmos-uri, cinci la Kagoshima si cinci la Taimogoshima, mormai presedintele rus.

      - Cred ca e mai mult decat suficient, zise Cold-stone. Dar nu stiam ca si cosmodromurile din Japonia sunt functionale, zambi Coldstone, pe de-o parte sincer admirativ, pe de alta parte pentru a-l enerva pe Barsnov.

      - E bine, functioneaza, replica Barsnov usor iritat, semn ca zambetul lui Coldstone isi atinsese tinta. Si daca tot vreti transparenta si cooperare, aflati ca si la Baikonurmai am o rampa construita pe baza unui tratat cu guvernul Kazac. Ultimul Cosmos strategic e gata de lansare acolo, dar nu pot sa ajung la el. Kazahstanul e in stare de necesitate de trei saptamani si doboara tot ce-i survoleaza spatiul aerian

      Desi, in alte conditii, situatia ar fi parut amuzanta, nimeni nu rase. Desi se pasea intr-o alta era, nimeni nu era entuziasmat. Ore va reusi umanitatea sa o ia iar de la inceput? Era intrebarea pe care si-o puneau cu totii, dar nimeni nu indraznea sa faca vreo presupunere.

     

     


     

      SUA, Cape Canaveral, 5 decembrie 2019, ora locala originala 04:00

     

      Sharon Coldstone cobora din aeropropulsor tinan-du-l pe micul David in brate si privi la silueta fusiforma argintie a primului Star Rougue pregatit pentru lansare. Metalul astronavei scanteie pentru o clipa in lumina rasaritului, ranindu-i retina. Simti un junghi rece in inima.

      - Pe-aici, doamna Coldstone, ii indica drumul loco-tenentul care ii escorta.

      Femeia insa nu se misca din loc. Intoarse doar capul catre barbatul in uniforma si intreba:

      - Unde este sotul meu?

      - Nu va poate insoti, raspunse militarul, pe un ton afectat. Mai are de rezolvat niste probleme de protocol.

      - Nu plec fara sotul meu, incerca femeia marea cu degetul. Tonul raspicat nu il intimida insa pe barbat.

      - Am ordin sa va insotesc cu orice pret pe Statia Orbitala Internationala si am autoritatea de a va reduce in stare de inconstienta daca va opuneti. Nu ma constrangeti sa fac asta, spuse ofiterul vizibil jenat, scotand un spray somnifer din buzunar, pentru a intari cele spuse.

      Femeia intelese ca nu avea nici o sansa si ofta. Porni cu pasi sovaielnici pe drumul indicat de locotenent.

      - Va multumesc pentru cooperare, doamna, ii spuse militarul mai tarziu, in timp ce o pregatea pentru decolare. Ati evitat o situatie stanjenitoare si o pierdere de timp care ar fi putut sa coste scump. Alte 199 de astronave asteapta sa decoleze cat de curand posibil inainte de a fi prea tarziu.

      Cu aceste cuvinte, mai verifica o data harnasamen-tul care o tinea pe Prima Doamna a Americii bine fixata in fotoliul ei, se ridica si afisa o expresie cum ca totul era O.K. apoi continua:

      - Si stiti bine ca domnul presedinte va parasi planeta cu ultimul transport. Acum este timpul sa ne ocupam de micut. Cel mai bine ar fi sa doarma pe toata durata drumului.

      - Fa ce stii tu mai bine dar ai grija de el ca de viata ta, spuse femeia cu glas sfarsit.

      - Asa o sa fac, doamna, spuse tanarul militar, zambind amar, in timp ce regla cantitatea de gaz somnifer din micul culcus de staza al copilului. Acum relaxati-va

     

     


     

      Rusia, Moscova, 5 decembrie 2019, ora locala originala 08:00.

     

     

      - 5, 4, 3, 2, 1, aprindere. Decolarea primului Soiuz in trei minute, domnule presedinte, comunica operatorul.

      - Bine, spuse Barsnov, inecat de un nou acces de tuse. La celelate rampi care e situatia.

      - Alte trei soiuzuri pregatite pentru decolare la 15, 30 si respectiv 45 de minute dupa acesta.Traficul e normal cu toate ca vizibilitatea pe aerodrom a scazut mult din cauza fumului aeropropulsoarelor care au inceput sa se cam aglomereze.

      - Comunicatiile stau bine. Cred ca in 48 de ore pu-tem spune adio bolovanului astuia de praf pe care ne-am nascut. Asta daca nu se mai intampla vreo nenorocire

      Barsnov mormai aprobator si isi scutura pipa. Auzi ecluza deschizandu-se si intoarse capul de la uriasul geam panoramic securizat ce dadea spre spatioport. In incape-rea presurizata intra un barbat in uniforma, facu un semn aprobator din cap catre presedinte apoi, fara sa zica nici un alt cuvant, iesi, inchizand ecluza in urma lui. Operato-rul care statea cu castile pe urechi nici nu il observase.

      Arcurile uriasului fotoliu gemura lugubru cand presedintele se lasa pe spate si rasufla usurat. Isi aprin-se pipa, elibera un nor dens de fum si ii urmari ascensiu-nea sinuoasa spre tavan. Se rezolvase. Ivanici era mort. Acum putea urca acolo sus linistit. Vuietul primului Soiuz decoland ivinse izolatia foni-ca a camerei, acoperind bipaiturile monotone ale echipa-mentelor si, parca, si gandurile sale.

     

     


     

      SUA, Washington, 7 decembrie 2019, ora locala originala 00:30.

     

      Generalul Jackson presuriza anticamera, apoi isi scoase casca si isi verifica rezervele de oxigen. Statea inca bine. Intra in incapere fara sa mai bata la usa. Cold-stone statea in picioare in fata ferestrei modificate de curand pentru a face fata presiunii interioare si privea absent prin transparenta sticlei. Se aflau in biblioteca lui de-acasa, singura camera care mai putea fi locuita, dato-rita faptului ca era cea mai usor de modificat, avand in vedere asezarea sa in cadrul arhitecturii edificiului pre-cum si faptul ca prezenta si un acces facil din exterioar, atat de la sol cat si aerian.

      - Domnule presedinte, ultimul Star Rougue e pre-gatit. Aeropropulsorul va asteapta afara.

      - Bine, generale, raspunse Will Coldstone, fara a-si lua ochii de la cenusiul murdar la lumii exterioare. Urmari un nor prelung de parf indreptandu-se lent catre apus apoi continua:

      - Ai facut o treaba excelenta zilele acestea. Me-riti un pic de odihna. Ia-o inainte si asteapta-ma in aero-propulsor. Vin si eu imediat cum imi imbrac costumul.

      Se indrepta catre barul deasupra caruia atarna pusca de vanatoare primita de la Willkinson si isi turna generos coniac intr-un pahar plin cu ghiata.

      - Am inteles, sa traiti!

      Generalul saluta scurt si parasi incaperea. Isi puse casca si incepu sa depresurizeze anticamera. In momen-tul in care isi aprinse propulsoarele si dadu sa iasa auzi o bubuitura estompata, perceputa mai mult ca o vibratie, prin izolatia costumului. Presuriza anticamera si se napusti in biblioteca pe care tocmai o parasise. Se impie-dica de ceva si privi nedumerit. Presedintele zacea pe podea cu fata in jos. Pusca de vanatoare care atarnase putin mai devreme pe perete era cazuta langa trupul lui Coldstone iar balta de sange care se latea sub fata lui se amesteca cu coniacul din paharul spart pe podea.

     

     


     

      Romania, Constanta, 20 decembrie 2019, ora locala origi-nala 12:00

     

      Telefonul zbarnai strident, trezindu-l pe baiat din amorteala in care se adancise. Masura din priviri buncarul partial inundat, dar nu vazu nici o miscare. Parea ca toti dormeau si nu aud soneria suparatoare a telefonului. Chiar si tatal sau care continua sa-l tina imbratisat. Se elibera din imbratisare si cobora de pe fiset in apa extrem de rece, care-i venea pana la brau. Mana tatalui sau cazu inerta pe metalul fisetului, scitand un zgomot straniu, ireal, amplificat de goliciunea buncarului.

      Inainta tremurand prin apa pana la telefon si ridica receptorul. Aburii densi care-i ieseau din gura se condensara rapid pe receptor, atunci cand raspunse.

      - Alo?

      Tacere. Apoi o ezitare. Apoi o voce soptita, ragu-sita, inecata.:

      - Ionut?

      - Mami?

      - Ionut, tu esti, puile?

      Conversatia se blocase. Cuvintele ramasesera spanzurate undeva in aer.

      - Mami, mi-e frica, scanci baiatul intr-un tarziu. Aici a intrat apa si e frig tare dar toti dorm.

      Baiatul vorbea greu, cu pauze lungi, respirand cu eforturi din ce in ce mai mari.

      - Mi-e frica, mami

      - Stiu, puiule, raspunse femeia, inecata de plans. Stiu. Mami va fi in curand cu tine.

      Baiatul se urca pe tablia de lemn a mesei si se ghe-mui, plutind in deriva prin buncar, atat cat ii permitea firul telefonului.

      - Mami, mi-e somn, sopti baiatul si dupa o scurta pauza adauga: Mami, te iubesc!

      - Si eu te iubesc, puiule, raspunse femeia plangand soptit si asteptand. Dar oricat a asteptat, nu a mai auzit decat parazitii pe care o lume ostila ii strecura pe fir si ii lansa cu furie spre ea.

      Somnul fusese mai puternic decat puiul ei.

     

     


     

      Statia Orbitala Internationala, sectiunea Protocol, 1 ianuarie 2020, ora traditionala GMT 00:00.

     

      Serghei Barsnov privea absent prin hubloul pano-ramic ce dadea spre Pamant. Batrana Planeta Albastra si primitoare incetase de ceva timp sa mai fie albastra. Acum era cenusiu-galbuie. O culoare hepatica si rea. Deo-sebit de rea.

      - Vulpoi batran, murmura fostul presedinte rus. Frumos mod de a te razbuna pe o omenire invidioasa si ostila. N-am ce zice Dar eu am incercat sa te impiedic. Dumnezeu mi-e martor ca am incercat sa te impiedic. Eu imi declin orice responsabilitate

      - Un an nou fericit, Serghei, auzi o voce in spatele lui. Se intoarse masinal si il vazu pe Winston acompaniat de Familia Regala, ridicand un pahar spre el.

      - Eu nu am nici o vina, rosti el socat, in loc de raspuns. Absolut nici o vina.

      Paharul de sampanie scapat din mana se facu tan-dari pe oglinda plexiglas de culoarea cobaltului al podelei.

     

      Aceasta relatare are la baza un fapt real. In urma acestei intamplari, Arhidioceza Galactica a declarat rasa umana drept specie periculoasa si autodistructiv-influen-tanta si a condamnat-o la exterminare. Ultimele exemplare ale acestei specii hiperdezvoltate la nivel stiintific dar primitive psiho-afectiv, au fost eradicate in anul galactic 24512 d.g. Intreaga documentatie cu privire la procesul respectiv (judecat in lipsa inculpatului) si la incidentul precedent este catalogata atat in Arhivele Arhidiocezei indice de cautare 85328432 cat si in Enciclopedia Galactica indici de cautare: SPECII DIS-PARUTE 325697 sau TARELE CIVILIZATIEI 423712. Documentatia tehnica cu privire la experimentul Omega se afla cataologata in Biblioteca Arhidiocezei, protejata de accesul restrans cu eticheta Documente confiden-tiale cu gradul de pericol 0 rezervate speciilor psiho-afectiv superioare (se considera ca etalon specia Dum-nezeu).

     

      - Stiu, puiule, raspunse femeia, inecata de plans. Stiu. Mami va fi in curand cu tine.

      Baiatul se urca pe tablia de lemn a mesei si se ghe-mui, plutind in deriva prin buncar, atat cat ii permitea firul telefonului.

      - Mami, mi-e somn, sopti baiatul si dupa o scurta pauza adauga: Mami, te iubesc!

      - Si eu te iubesc, puiule, raspunse femeia plangand soptit si asteptand. Dar oricat a asteptat, nu a mai auzit decat parazitii pe care o lume ostila ii strecura pe fir si ii lansa cu furie spre ea.

      Somnul fusese mai puternic decat puiul ei.

     

     


     

      Statia Orbitala Internationala, sectiunea Protocol, 1 ianuarie 2020, ora traditionala GMT 00:00.

     

      Serghei Barsnov privea absent prin hubloul pano-ramic ce dadea spre Pamant. Batrana Planeta Albastra si primitoare incetase de ceva timp sa mai fie albastra. Acum era cenusiu-galbuie. O culoare hepatica si rea. Deo-sebit de rea.

      - Vulpoi batran, murmura fostul presedinte rus. Frumos mod de a te razbuna pe o omenire invidioasa si ostila. N-am ce zice Dar eu am incercat sa te impiedic. Dumnezeu mi-e martor ca am incercat sa te impiedic. Eu imi declin orice responsabilitate

      - Un an nou fericit, Serghei, auzi o voce in spatele lui. Se intoarse masinal si il vazu pe Winston acompaniat de Familia Regala, ridicand un pahar spre el.

      - Eu nu am nici o vina, rosti el socat, in loc de raspuns. Absolut nici o vina.

      Paharul de sampanie scapat din mana se facu tan-dari pe oglinda plexiglas de culoarea cobaltului al podelei.

     

      Aceasta relatare are la baza un fapt real. In urma acestei intamplari, Arhidioceza Galactica a declarat rasa umana drept specie periculoasa si autodistructiv-influen-tanta si a condamnat-o la exterminare. Ultimele exemplare ale acestei specii hiperdezvoltate la nivel stiintific dar primitive psiho-afectiv, au fost eradicate in anul galactic 24512 d.g. Intreaga documentatie cu privire la procesul respectiv (judecat in lipsa inculpatului) si la incidentul precedent este catalogata atat in Arhivele Arhidiocezei indice de cautare 85328432 cat si in Enciclopedia Galactica indici de cautare: SPECII DIS-PARUTE 325697 sau TARELE CIVILIZATIEI 423712. Documentatia tehnica cu privire la experimentul Omega se afla cataologata in Biblioteca Arhidiocezei, protejata de accesul restrans cu eticheta Documente confiden-tiale cu gradul de pericol 0 rezervate speciilor psiho-afectiv superioare (se considera ca etalon specia Dum-nezeu).

     

© Copyright Victor M. Bucur
Comentarii (1)  
ANCA
Sâmbătă, 19 Aprilie 2008, ora 20:30

Tareee

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online