science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Înger în oglindă  -  Unii îmi zic Charon...  -  Chipul de pe Marte  -  Colecţionarul  -  Luminile oraşului XXXIII  -  Meduza (XII)  -  Nouăsprezece zile (II)  -  Criminali Umanitari  -  Uitare  -  Asaltul  -  Viziune  -  A şaptea faţă a tăcerii  -  Praf minune (III)  -  Un viol ratat (Din neant)  -  Je t'aime mélancolie  -  Poveste de culcare  -  Dl. Ics  -  Triunghiul roşu  -  Dimineaţă târzie  -  Avocatul celui care a vrut să mă omoare  -  Soldatul  -  În noapte  -  Călătorie la Muzeul Quale  -  Re-insecţie  -  Cum le văd "ei" pe "ele" în Galeria de artă "Trei Salcâmi"  -  Poveste de viaţă  -  Sunet pentru suflet  -  Din vitrină  -  Coconul  -  Turnul de calcar  -  John-486  -  Nu vreau să fiu un erou !  -  ªi vremea vine ca să plângi  -  Stiinta si tehnica  -  Descoperirea  -  Furnizorul de vise  -  Exterminatorul  -  Transcendere  -  Un singur trup, un singur suflet  -  Omul-care-stătea-cu-nasul-în-flori  -  Universul lent  -  BO  -  Conştiinţa lui Uezen  -  Boaba de spumă  -  Virus de sticlă  -  Nu ne vom mai întâlni în toamnă, domnule profesor !  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (III)  -  Atingeri sensibile  -  Viola  -  La copcă


Clocitorul Josh

Clocitorul Josh
  Ana Veronica Mircea
The Hell
Coincidence
Behind the scenes
Dear God!
Ucid
varianta print

Ana Veronica Mircea



Publicat Luni, 31 Ianuarie 2005, ora 21:37

      In centrul Insulei, pe Platoul Inalt, se afla Nava. Imensa, stralucitoare ... si de neclintit. Pentru ca Nava e o epava.

     

      Stramosii Tuturor, adica Joan si Sean, naufragiatii, au trudit o viata ca sa-i redea puterea ... si urmasii le-au preluat stradaniile, dar, generatii de-a rindul tot dind gres, descurajarea i-a indemnat sa lase stiinta repararii ei pierduta in uitare. Acum, din toata Nava, doar calendarul mai e viu. Si numara, neobosit, anii-acasa.

     

      ACASA e planeta de unde nava i-a adus pe Joan si Sean. Sau de unde Joan si Sean au adus Nava. Oricum ai rasuci cuvintele, pentru Nepasatori e totuna. Dar nu si pentru Navaisti sau Joan-seanisti, caci, pentru unii, adevarul inseamna "La inceput a fost Nava", iar pentru ceilalti ... "Joan si Sean au fost inceputul".

     

      Cit despre anii-acasa, tuturor ne e greu sa ne imaginam ca pe planeta aia rastimpul dintre doua primaveri trecea atit de iute! Fiindca un an-aici e, adesea, o viata de om, oricare dintre cele patru anotimpuri durind ceva mai mult de sase ani-acasa.

     

      AICI e planeta noastra. Sau numai Insula, pe care nici un om n-a parasit-o, niciodata. Incercari au fost, nenumarate, dar Oceanul e minios si corabiile noastre ... firave. Intotdeauna valurile i-au pedepsit pe temerari, purtindu-le inapoi, cu mare graba, hoiturile umflate. Pina ce si mesterirea corabiilor a devenit o taina uitata!

     

      De fapt, legenda spune ca Joan si Sean, sositi AICI cind primavara dadea in vara, au crezut ca Insula e singurul pamint, ca e miracolul unei planete inundate. Dar, toamna tirziu, pasarile si-au umplut marsupiile cu provizii, au inghesuit printre ele puii nevirstnici ... si au plecat. Spre alte insule, spre vreun continent? Asta nimeni n-a aflat-o. In schimb, am invatat ca, dupa ce acolo unde Oceanul devine Cer iar Cerul devine Ocean ultima pasare dispare, se nasc norii. Norii intunecati ai Frigului, care se bulucesc jur-imprejur, inghitind seninul boltit asupra Insulei, asa cum talazurile inghit plajele primitoare.

     

      Si incep ploile tirzii, adica incepe Greul. Caci gindacii, deliciosii gindaci a caror crusta rumenita pe jar trosneste inainte de a-ti varsa in gura dulceata carnii flasce, pier inghetati si trupusoarele lor rubiconde ... cele pe care nu le culegem, pentru ca au intrat deja in putrefactie ... se descompun sub rafalele de stropi marunti, inghesuiti si reci, ingrosind tina lipicioasa.

     

      Doar ouale lor, pitite undeva, in afundurile pamintului, asteapta primavara urmatoare. Rabdatoare si nestinjenite. Caci nu le cautam, sapind.

     

      Sapam numai acolo unde banuim ca e o vizuina de sopirla. Pentru ca tiritoarele astea gustoase hiberneaza, cit tine lunga iarna, in galeriile adinci de la poalele Dealurilor Joase.

     

      Asa ne agonisim hrana in vremea primelor ninsori, adica pret de un an-acasa. Pe urma zapada si gheata sint prea groase, gerul prea muscator, si noi, baricadati in adaposturi, ne dramuim proviziile. Ne-am invatat prevazatori, camarile sint burdusite. Totusi, daca nu am minca copiii nascuti in iarna si batrinii (putinii si atosii batrini pentru care iarna e a treia), rezervele s-ar termina inainte de a-l saselea an-acasa al iernii, cind vremea se imblinzeste ... si iesim la sapat. Cu mic cu mare, sapam si chiuim cind descoperim sopirlele sfrijite, sopirlele trufandale!

     

      Asta se-ntimpla iarna, toti povestesc la fel. Si eu, cea nascuta la inceput de vara, astept cu teama sa dau piept cu anotimpul potrivnic. Mai ales imi imaginez cum o vom minca pe bunica Astrid, aia care ne tine din scurt cit e ziua. Cit eram mai marunti, ne altoia des, lovind cu sete, incruntata si stringindu-si si mai mult gura pungita. Insa acum ne prinde din ce in ce mai rar, si se razbuna aruncindu-ne ocari printre gingiile pustii. .

     

      - Eu cred ca n-am sa gust din ea, ii spun lui Bert, care imi e si var, si prieten bun. Ma tem ca n-o sa-mi cada bine la stomac!

     

      Si zimbesc, asteptindu-i hohotul de ris. Dar el raspunde, grav:

     

      - Eu stiu ca n-o s-o gust. N-o sa am cum, pentru ca n-o sa fiu pe Insula la iarna!

     

      Ma strimb. Incearca sa isi bata joc de mine, ca de obicei! Ma crede fraiera, doar pentru ca sint fata, nu baiat!

     

      Si ride. Acum ride, inclestindu-mi mina cind sint gata sa-l pleznesc.

     

      - Stai, stai si asculta-ma! Vorbesc serios. Sa nu vad primavara daca mint!

     

      - Pai n-o s-o vezi! ma hlizesc eu. Doar n-o sa fii AICI! Cum o sa pleci? Inot? In zbor? In vis?

     

      - Hm, hm, se fandoseste, clatinind din cap. Ai cam ghicit! Adica, in vise sint deja departe! Iar de plecat de-adevaratelea plec chiar in zbor, s-o stii!

     

      Dezamagita, il privesc chioris:

     

      - Te-ai dat cu Navaistii? Te rogi in Nava? O implori sa plece si sa te ia cu ea? Si ai avut o revelatie, nu te-ndoiesti ca esti Cel-care-poate? Ca o s-asculte tocmai vrerea ta?

     

      - Ma crezi timpit?! se supara. Nu, Lisa, n-o sa plec cu Nava. Cu pasarile o sa plec. Si ele zboara, nu?

     

      - Ce?! Ceee?!

     

      - Ce-ai auzit!

     

      - Hai, las-o balta, Bert. Macar pin-o aduc pe sora-mea. Stii, aia mica, miiica... Poate te crede ea!

     

      Iar ride. Dar pe urma ma ia de umeri si imi vorbeste rugator:

     

      - Lisa, lasa-ma sa-ti spun tot, chiar daca nu ma crezi!

     

      - Fie, incuviintez. Si experimentez oftatul mamei ... cel resemnat si ingaduitor.

     

      - Ce zici, o pasare ma poate duce in marsupiu?

     

      - Mde, s-ar putea sa-ncapi... Dar cine, si in ce fel ii spune sa te ia?

     

      - Ei vezi, se bucura, ai si ajuns aproape de adevar! Pai tu de unde crezi ca stie pasarea care-i sint puii?

     

      - De unde stie? Stie!

     

      - Stie, dar cum? Chiar nu te-ai intrebat?

     

      Se uita-n ochii mei. Ironic. Aproape batjocoritor.

     

      - Aaa... Pai... Pai stie, triumf eu, cum sa nu stie, daca ies din ouale pe care le-a clocit!

     

      - Na, ca ai nimerit-o! asta-i misterul, Lisa, fata mea!

     

      Imi pierd rabdarea.

     

      - Of, Bert, sa mor la iarna daca pricep ce-ndrugi!

     

      - Stai, ca-ti explic. Il stii pe Josh?

     

      - Nebunul? Ala care traieste singur, ca sa nu il haleasca nimeni daca o sa apuce trei ierni? Adica se gindeste nu la iarna care e aproape, ci la aia care o sa vina dupa ea!

     

      - Chiar el. Da... e un tip grozav! A-mblinzit pasari!

     

      String ochiul drept si imi trag coltul gurii in sus, ca tata ... cind dezaproba faptele cuiva.

     

      - Nebunul tot nebun! Macar sa fi-mblinzit sopirle, ca alea nu au carnea ca scoarta de copac!

     

      Bert imi intoarce strimbatura.

     

      - Femeia tot femeie! Numai la mincare va ginditi! Josh a privit departe, in viitor! De-aia a momit pasari, le-a facut sa il accepte, a invatat sa construiasca cuiburi, le-a vazut de aproape dansul nuntii, le-a luat si locul la clocit...

     

      - Bert, e prea gogonata!

     

      - E adevarat! Josh a observat ca pasarile fac o baie in Ocean in fiecare zi. Exact la amiaza, in toiul zadufului, isi lasa ouale in soare. Adica ouale clocite vara ramin asa, descoperite. Toamna si primavara le acopera cu frunze, cu pamint... Ei bine, acum o toamna, Josh s-a intins deasupra oualor cind cite o pasare s-a ridicat. La inceput a fost atacat si izgonit. Vreo doua erau chiar gata sa-l omoare... Dar el a schimbat tactica. S-a asezat deasupra oualor in lipsa pasarii si a iesit din cuib cind ea a aparut. Fara graba, fara teama, fara sa incerce sa se ascunda... si pasarea a inteles ca i-a pastrat ouale calde. Si ea, si cele care aveau cuiburi imprejur. Unora le-a intrat chiar in obicei sa zbiere, ca sa il cheme cind voiau sa plece...

     

      - O fi, mormai, nu prea convinsa. Dar n-are legatura cu...

     

      - Stai, fato, ca te lamuresc! Deci, stind in cuiburi in lipsa pasarilor, Josh a bagat de seama ca puii ies din ou tocmai in miezul zilei. Cind parintii sint plecati! Asa ca a luat puii din cuiburile unor pasari tinere, care erau la primul lor clocit, i-a impartit prin alte cuiburi si a pus in locul lor niste momii din zdrente si din aschii, mari cam cit mine si inzestrate cu ceva ce aducea a gura larg cascata. Iar pasarile le-au adoptat, le-au indesat cu gindaci si cu pui de sopirle si, fiindca erau ultimele progenituri din acel an-aici, si le-au pus in marsupii inainte de a pleca. Ei, acum intelegi?

     

      - Pai, sovai eu, sigur ca inteleg ce vrei sa spui... Dar cred ca nu e, ca nu poate fi adevarat...

     

      Bert imi suride. Ceea ce eu numesc ...surisul lui viclean....

     

      - Ai crede daca ai vedea cu ochii tai?

     

      - Pai, da..., dar... Cum?

     

      - Asculta, fiecare dintre noi ar incapea intr-un marsupiu. Si Josh a spus ca o sa ne strecoare pe fiecare intr-un cuib... Stii, ar fi incercat chiar el, dar e prea mare...

     

      - Ia stai, il intrerup. "Josh a spus ca o sa ne strecoare pe fiecare..." Clocitorul Josh, subliniez, cu rautate, Josh asta stie despre mine? Ati planuit sa ma atrageti in fantasmagoria voastra?

     

      - Ei, Lisa! Nu pe tine anume! Dar nu pot pleca singur, trebuie sa iau o fata, sa am cu cine face o droaie de copii, ca Joan si Sean... si, fiindca tu mi-ai dat prilej sa deschid vorba... M-as bucura sa mergi chiar tu cu mine... Apoi, tot surizind viclean: Dac-ai avea curaj...

     

      - Nu sint fricoasa! ma otarasc. Si adaug, oarecum mai imblinzita: Dar, Bert, ce-o sa mincam pe drum?

     

      - Pai nu ti-am spus?! Pasarile or sa ne hraneasca cu sopirle si gindaci. Sint buni si cruzi, am incercat!

     

     

     

     



     

     

     

      Templul e sus, in partea muntoasa a Insulei, acolo unde ne retragem in Anotimpul Caldurii, pentru ca arsita nu ne poate ajunge, tot asa cum, in Anotimpul Ploii, nu ne ajung apele dezlantuite.

     

      Doar in vremea racoroasa, adica in Anotimpul Pasarilor, ne ridicam colibe printre cuiburile lor, pe cimpiile din preajma Oceanului. Colibe in care stam, in fiecare an-aici, ceva mai mult de sase ani-acasa.

     

      De fapt, nici istoricii, nici eruditii nu sint in stare sa explice ce e cu masura asta a timpului: anul-acasa! Dar noi, Lisabertistii, nu ne indoim ca astfel socoteau vremea Lisa si Bert, in amintirea casei lor, pe care o numeau Insula Mica.

     

      Asta e adevarul, simplu si minunat, pe care hirtogarii nu pot sa-l inteleaga! Pentru ca ei nu se mai posterneaza, dupa datini, zile intregi in Templu, in fata celor doua statui de pasari cu cite un copilandru in marsupiu. Si nici nu venereaza statuia numita Clocitorul Josh, pe care, spune Cartea Sfinta, cu truda si migala au cioplit-o Lisa si Bert, revarsindu-si peste ea recunostinta ... un torent de lacrimi transformat in piriiasul ce se prelinge catre Ocean .

     

      Recunostinta pentru ce? Cine-a fost Josh?... Doar hirtogarii isi pun asemenea intrebari neroade. Noi, Lisabertistii, stim ca cel pe care-l adorau Strabunii Tuturor nu poate fi decit Profetul Sfint!

     

© Copyright Ana Veronica Mircea
Sursa :   Obiectiv
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online