evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Fata morgana  -  Luminile oraşului XIX  -  Zodia de apă - Niagara poetry  -  Dincolo de evoluţie  -  Submarinul Roşu  -  Fălci însângerate  -  Accidentul  -  Călătorii cu îngeri  -  Întunericul de dincolo  -  Povestea gândacilor  -  Poză de buletin  -  Legendele Căutării (II)  -  Gender X  -  Jeopardy  -  Molecula Vieţii de Apoi  -  Război total  -  Improvizaţie (teatru burlesc)  -  Timpuri Noi  -  Poveste de culcare  -  Meduza meduzelor are dreptate !  -  Luminile oraşului XXXI  -  Recurent  -  În tren  -  Zori  -  Planeta Fantomă  -  Omu' nostru de "sus"  -  Luminile oraşului XII  -  O lumânare pentru mama !  -  În umbra deasă a realităţii  -  Jocul Zeilor (VIII)  -  Poveste de mahala II : Oiţa rătăcită  -  Ankirah  -  Nyprus  -  Ceaţa  -  Partida de bridge  -  Luminile oraşului XXIV  -  Învingătorul ia totul  -  Vizita  -  Texte.01  -  Detenţie  -  ªi vremea vine ca să plângi  -  Uchin (fragment)  -  Luminile oraşului II  -  Legenda "OMU"-rilor  -  Dispariţia  -  Groparii  -  Întreg  -  Dumnezeul unei lumi mărunte  -  Café du Marcel  -  Cadoul


Stăpânul - Volumul I : Răpirea zeilor

Stăpânul - Volumul I : Răpirea zeilor
  Oana Stoica-Mujea
Povestire
Uitarea
Viaţă de pom, viaţă de om
Umbrele nopţii
varianta print

Oana Stoica-Mujea



Publicat Luni, 31 Ianuarie 2005, ora 21:56

      CAPITOLUL I

      ÎNCEPUT DE POVESTE


     

      Pe vremea când Dumnezeu era singur în galaxie, Acesta s-a gândit: de ce nu ar face o fiinta dupa chipul si asemanarea sa? Si asa a facut. L-a facut pe Adam. Dar si el era singur. Atunci Dumnezeu s-a gândit sa-i aduca o femeie, care sa aiba grija de el. Asa cum stim cu totii, Eva a încalcat porunca lui Dumnezeu, ducându-l si pe Adam în ispita. Asa ca Dumnezeu i-a alungat pe cei doi din rai si i-a trimis pe pamânt. Asa a evoluat (sau involuat?) omul.

      Omul a inventat legenda, multe dintre ele au facut înconjurul pamântului. Unele au vorbit despre zei, altele despre vrajitori sau despre alte personaje fantastice.

      Multi oameni s-au întrebat daca aceste povesti au fost sau nu reale. S-a spus ca multi au si descoperit aceste lucruri, dar nu le-au comunicat mai departe. Au existat multe documente care sa ateste sau sa conteste veridicitatea acestor legende. Ce e adevarat si ce nu? Cine stie?

      Cineva spunea ca scriitorii fratii Grimm ar fi unii din cei care stiau adevarul, si se mai spune ca acest adevar ar exista în povestile lor. Oare cât de adevarat este? Nimeni nu poate sti. Doar ei. Sau poate ca totul a fost în imaginatia si nevoia oamenilor de-a visa.

      Dar, oare, nu visele ne întregesc viata? Poate ca din vise se naste speranta si, dupa cum bine stiti, speranta moare ultima. Atunci când Pandora a deschis cutia, a scos din ea toate relele din lume dar, totusi, a ramas speranta. Cu toate acestea, exista oameni care nu mai au speranta. Oare cum a murit? Oare oamenii au uitat sa mai viseze, au uitat sa mai spere sau, pur si simplu, au uitat sa se mai bucure de viata? Poate ca au uitat. Viata, uneori, ne poate dezamagi si atunci, daca nu suntem suficienti de puternici, uitam sa ne mai bucuram de micile placeri. Dar cum sa te bucuri de ele daca nici acestea nu mai exista? Cât poate fi de mizera si de josnica o viata de om?

      Oare cât de mult îi mai bucura povestile pe oameni, sau câti dintre ei le mai citesc macar? Cineva îmi spunea odata ca povestile fratilor Grimm erau adevarate. Bineînteles, erau mult mai fioroase si mai dure, genul de povesti pe care nu le putea citi un copil. Atunci nu am crezut în veridicitatea acestora, dar, dupa ce am aflat aceasta poveste, mi-am dat seama ca toate povestile au un sâmbure de adevar, altfel nu s-ar putea.

      Asa s-a întâmplat si cu profesorul Ken Rogers, un profesor de tara dintr-un mic sat belgian. Toata aceasta poveste s-a petrecut în zilele noastre, cu câtiva ani în urma. Micul sat era de-o frumusete nemaivazuta pâna atunci. Oamenii care locuiau aici nu erau tocmai oameni normali, acestia aveau anumite puteri si unii dintre ei aveau chiar înfatisari ciudate.

      Asa cum spuneam, satul era foarte frumos si chiar modern. Pe strazile lui mari se puteau observa doua tramvaie, ce-i drept de epoca, tramvaie care erau date disparute de multi ani.

      Tramvaiul 137 se spunea ca este unul magic si ca aici visele deveneau realitate. Casele erau construite în stilul vechi, unele erau frumoase si impunatoare, altele erau mai mici si mai saracacioase. Satul era asezat la poalele unui munte si, cu toate astea, aici era mereu cald.

      Trebuie sa mai spunem ca satul era împartit în doua. Într-o parte exista atât zi cât si noapte, asa cum este si normal. În cealalta parte însa, exista doar noapte, aici nu a fost niciodata zi. Cu toate ca oamenii spuneau ca o data ar fi fost si acolo soare, dar asta nu se stia cu precizie. În acest sat existau doar saptezeci de familii, de aici ne dam seama ca toti se cunosteau între ei. Dar sa vorbim putin despre cel ce mi-a spus aceasta minunata poveste.

      Profesorul Ken era unul dintre acei oameni fara o structura fizica bine definita, era un om de înaltime medie, slabut si tot timpul cu niste ochelari mai mari decât fata lui, asezati pe nas. Era un om blând, iubea meseria de profesor si iubea copiii. Ken preda - Istoria Literaturii - pentru copiii taranilor din Grossville.

      Satul Grossville era asezat la granita dintre realitate si fantezie. Oamenii stiau acest lucru, dar nimeni nu a încercat vreodata sa-i treaca pragul. Profesorul Ken a studiat acest fenomen, si îsi dorea din ce în ce mai mult sa patrunda dincolo. Dar, deocamdata, vom lasa deoparte acest lucru si ne vom ocupa putin de oamenii din sat.

      Ca în orice sat, primarul este cel mai important om, dar aici primarul nu este un om obisnuit, ci este un om de dincolo, adica din cealalta parte a lumii. Primarul, Orson Smith, este de fapt un eldoin, adica jumatate om si jumatate felina. Partea omeneasca a lui Orson, cea de la brâu în sus, este destul de proeminenta, trupul este masiv si bine facut, iar capul seamana cu al unui copil pus pe sotii, cu ochii jucausi, de un albastru intens si cu parul mai galben decât însusi soarele. Cealalta parte a primarului seamana foarte bine cu trupul unei pantere.

      Primarul nu vorbea niciodata de lumea din care provenea, tot ceea ce stiau oamenii era ca a fost alungat din tarâmul fanteziei în urma cu o suta de ani si de atunci a devenit primar în Grossville. Un alt personaj locuitor al acestui tarâm este si negustorul satului, Ginn Dark, acesta este omul care face tot timpul calatorii si înfrunta tot felul de primejdii, sau cel putin asa spune el. Ginn este singurul om care a mers mai departe de acel sat, el este negustorul si este singurul care se duce la târg pentru a face negot. Ginn este scund, grasut si cu ochii cât cepele, dar totodata un om bun si un tata minunat. Acesta are sase fete si trei baieti pe care îi creste cu mult drag si cu mult interes de când i-a murit sotia. Fetele lui Ginn sunt si ele negustorese, dar singurul negot pe care îl fac este în sat. Ginn îsi pregateste fetele pentru a-l urma atunci când el nu va mai fi. Baietii negustorului în schimb sunt fierari, oricât încercase Ginn sa-i faca negustori nu izbutise, asa ca i-a lasat sa-si urmeze drumul. Una din fetele negustorului si cea mai mare dintre ele, Anu, este casatorita cu preotul satului. Satenii spun ca ar fi cea mai frumoasa fata din sat, combinatie între înger si demon, o frumusete rapitoare si, totusi, demonica.

      Anu are în jur de 24 ani, este blonda ca aurul si mladioasa ca o salcie. A vrajit multi barbati cu frumusetea ei orbitoare, ba chiar se mai spune ca, pe lânga frumusete, detine si o inteligenta sclipitoare. Multi oameni presupun ca Anu este fata unei fiinte de dincolo, dar acest lucru nu s-a adeverit niciodata si nimeni nu l-a întrebat pe tatal acesteia.

      Asa cum spuneam, Anu este casatorita cu preotul satului, Mateus First, despre care se zvoneste ca ar fi un om rau si fara scrupule. Preotul e un om de vreo 40 ani, poarta o barba lunga, ochii îi sunt de culoarea noptii, iar chipul este tot timpul ursuz. Mateus este înalt, cam de 1,80, si voinic cât zece. Se spune ca si Mateus vine din lumea de dincolo, deoarece nimeni nu a vazut-o pe mama acestuia aducând pe lume vreun copil.

      Grossvill-ul, asa micut cum pare, este plin de oameni. Am omis o groaza, cum ar fi brutarul Deen, sotia acestuia, Denise, si cei trei baieti ai lor; moasa satului, Andona, si sotul ei, Call; cârciumarul Drink si frumoasa lui sotie, Marie, care nici ea nu facea parte din lumea aceasta, dar, spre deosebire de primar, ea este om. Nici ea nu vorbea prea mult de lumea ei, asa cum nu facea nici primarul. Ar mai fi o groaza de oameni de cunoscut, pe care, probabil, îi vom cunoaste pe parcurs. Si totusi, mai este un personaj important în povestea noastra si anume Pandora, acea Pandora care a fost pacalita de Zeus si a deschis cutia nenorocirilor. Pandora, care locuieste în satul oamenilor de peste un veac, acum batrâna, este cea care îi învata pe copii despre greci, despre istoria si literatura acestora, despre zei si oameni, despre multe alte lucruri interesante.

      Cam asa începe povestea noastra într-un mic satuc din Belgia, rupt de lume si de realitate, un sat de care putini oameni au auzit, iar cei ce au ajuns acolo nu s-au mai întors niciodata, si nu stim daca li s-a întâmplat ceva rau ori s-au stabilit în acel coltisor de rai.

      Când mi-a relatat povestea, profesorul Ken mi-a spus ca satul despre care va vorbesc este unul dintre cele mai frumoase colturi de pe pamânt. Spunea ca apele sunt mai limpezi decât cerul si iarba mai verde decât verdele, vitele sunt de doua, poate de trei ori, mai mari decât cele pe care le stim noi, iar culturile cresc de pe o zi pe alta.

      Mai spunea si ca oamenii nu cunosc ura sau minciuna si ca toti sunt o mare familie ce se ajuta la bine si la greu.

     

     

     

     



     

     

      CAPITOLUL II

      PROFESORUL


     

      Era o dimineata frumoasa de mai în satul Grossville, majoritatea se ocupau cu munca câmpului, altii se ocupau cu treburile lor zilnice: brutarul cocea pâinea pentru ca oamenii sa aiba ce mânca atunci când se întorc de la câmp, preotul începea slujba de dimineata, rugându-se pentru o recolta bogata, iar cei mai mici se înghesuiau pe aleea ce ducea spre scoala. Aceasta era asezata pe malul unui lac, ceea ce-i dadea un aer somptuos si linistitor. În scoala din Grossville nu învatau doar prescolarii, ci si copiii mai mari, de vârsta celor care fac liceul. În ciuda aspectului sau îngust, scoala era foarte mare. Aici, în fiecare dimineata, se adunau câteva zeci de copii, caci satul era plin, forfotindu-se si dându-si brânci pe aleea îngusta. Ca în fiecare dimineata, la scoala era zarva si galagie, care mai de care urla mai tare, râzând sau dându-si ghionte.

      Pentru copiii mari, prima ora începea cu doamna profesoara de canto Alice Brunn, o femeie între doua vârste, cu fata trasa, slaba si cu vocea pitigaiata. Profesoara Alice era una dintre cele mai severe si cele mai ciudate creaturi lasate pe pamânt de Dumnezeu. Ceea ce am omis este faptul ca si profesoara Alice era din cealalta lume, ea nu locuia în micutul sat, si venea aici pentru a-si tine orele de canto. Ar mai trebui sa va spun ca cei mai multi profesori erau din lumea de dincolo, ba chiar si câtiva elevi. Acestia nu aveau voie sa vorbeasca despre lumea lor, cum nici sateni nu aveau voie sa viziteze acest colt.

      Dar sa revenim la profesoara Alice. Aceasta, în fiecare dimineata venea în satucul nostru, asa cum am mai spus, pentru a preda. În aceasta zi minunata, profesoara parea mai mohorâta ca niciodata. Mergea hotarâta spre intrarea profesorilor, cu o falca în cer si una în pamânt, arunca, pe masuta din bambus din cancelarie, ceva ce semana cu un ziar. Toti au ramas surprinsi si se uitau la ea cu un semn de întrebare. Profesoara a început sa tune si sa fulgere:

      - Uitati-va si voi ce poate scrie nenorocita aia!

      Toti o privira mirati, fara sa stie ce se întâmpla. Dar profesoara continua, de parca ei nici nu ar fi existat:

      - Cum poate o fiinta asa josnica sa ma critice pe mine, care predau de doua secole si ceva, pe când ea de-abia s-a nascut. M-am saturat de nenorocita asta, o sa cer Consiliului Celor Înalti sa o puna la punct. Cum poate ea, un nimeni, nici macar nu are o putere speciala, sa ma acuze pe mine de incompetenta, când ea nici nu tine pixul în mâna atunci când scrie prostiile astea, ci îi dicteaza unei - secretare - , cum?

      Si a iesit pe usa tot asa cum a intrat, adica valvârtej, lasându-i pe ceilalti cu gura cascata. Toti profesorii au plecat la clasele lor, mai putin profesorul Ken, care a observat ca profesoara Alice si-a uitat ziarul pe masuta din bambus.

      Acesta s-a uitat în stânga si în dreapta, pentru a se asigura ca nu mai e nimeni, apoi a ridicat usor ziarul si citi titlul mare: - PROFESOARA ALICE BRUNN E PREA INCOMPETENTA PENTRU A LUCRA LA SCOALA SPECIALA GOODS - , apoi a aruncat o ultima privire spre titlul ziarului - INCHIZITORUL - . Acesta era singurul lucru pe care îl vazuse din lumea de dincolo. Profesorul lasa ziarul acolo unde îl gasise si se îndrepta spre sala unde preda.

      *

      Sala în care intra profesorul Ken era mica si prafuita. Erau vreo 15 copii mari, ce tipau cât îi tinea gura. Unul dintre ei era nepotul primarului, prin urmare si acesta eldoin. Jimm, caci asa îl chema pe eldoinul nostru, era un copil tare neastâmparat, nici macar prezenta profesorului nu îl facea sa se potoleasca.

      Profesorul îi arunca o privire plina de subînteles pe sub ochelarii sai mari si, în cele din urma, Jimm se potoli. Profesorul îsi drese vocea, scoase din geanta sa mare o carte si se adresa elevilor:

      - Astazi vom începe un nou capitol si anume - LITERATURA POPULARA - . Stiu ca satul nostru nu e prea bogat într-o astfel de literatura, dar vom învata si noi de la altii... Profesorul si-a mai dres vocea înca o data... Bun, acum toata lumea sa deschida cartile la pagina 303.

      În timp ce elevii se conformau, se auzi o voce suava din spatele clasei:

      - Povestiti-ne cum e, va rugam!

      - Cum e, ce?

      Din spatele clasei se ridica o fata înaltuta, cu bucle ca argintul, ochii mari, de un verde patrunzator, si de o finete îmbietoare.

      Fata se numea Gina, era o semizâna, adica un om mai frumos ca ceilalti si cu anumite puteri. Mama ei era croitoreasa satului, Mona, si se pare ca, atunci când era, tânara femeia se îndragostise de un zân, iar fata era rodul dragostei lor. Vocea din spatele clasei se auzi din nou:

      - Cum e dincolo de satul asta, doar veniti de dincolo, nu-i asa?

      Profesorul se încrunta, dar nu-i raspunse. Ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic, acesta continua lectia fara sa dea vreun semn ca ar fi auzit întrebarea fetei.

      În sfârsit, cucul anunta sfârsitul orei. Profesorul îsi strânse documentatia si porni spre cancelarie. Se aseza pe un scaun mare, facut tot din bambus, si suspina adânc:

      - Ce e, dragul meu, întreba profesoara de animatie, doamna Katt, parca ti-ar fi dat cineva cu ceva în cap...

      - Asa si e, scumpa doamna, si surâse usor. Gina ma tot întreba, la fiecare ora, cum e dincolo. Nu înteleg de ce nu îl întreaba pe Ginn, el se tot plimba în afara satului. Eu nu îi pot raspunde, am amintiri mult prea dureroase din viata mea de dinainte.

      Profesoara îl atinse pe umar, ca si cum l-ar fi compatimit:

      - E doar un copil, nu mai pune atâta suflet, ignor-o si gata. Spune-mi, mai ai ore?

      - Mai am doua la clasa 39, e cea mai cumplita clasa dintre toate, si surâse voios... Dar îmi plac cei din lumea cealalta, copiii sunt mai naivi si mai spun câte ceva de pe acolo, si râse iar voios, cred ca e minunat...

      - Ce e cu obsesia ta pentru cei de dincolo? Daca era asa minunat, nu i-ar mai fi trimis la scoala noastra, nu crezi? si facu un gest de dispret din mâna.

      Ken o privi pe ascuns, apoi raspunse:

      - Vezi tu, draga mea, ma fascineaza faptul ca nu o cunosc, nu înteleg de ce ei au voie aici si noi nu avem voie acolo. Mai vezi tu, majoritatea copiilor de aici sunt ori semi-muritori, ori muritori de rând, copiii de clasa nu învata la noi. Toate astea ma pun pe gânduri, mai ales ca am auzit ca acolo s-ar fi ascuns zeii dupa ce oamenii i-au alungat, am auzit ca sunt vrajitoare si mii de personaje din basme... As vrea mai mult decât orice pe lume sa stiu cum e.

      - Astea sunt prostii, dragul meu Ken.

      - Prostii?! Atunci cum îti explici ca majoritatea sunt nemuritori, sau cum îti explici puterile Ginei, ori vârsta primarului, care are 140 ani si arata ca de 30? Cum?

      - A..., cucul a cântat... Trebuie sa ne întoarcem la ale noastre, vom continua discutia în pauza urmatoare, si profesoara pleca fara sa mai spuna nici un cuvânt, lasându-l pe profesorul nostru îngândurat, dar totusi fericit.

      Profesorul parasi în cele din urma cancelaria, îndreptându-se entuziasmat spre clasa 39 sau - clasa speciala - , cum i se mai spunea. Clasa speciala numarul 39 era foarte mare, peretii erau verzui, iar în mijlocul clasei se putea distinge o padure în miniatura, care aparea si disparea din când în când. Ken era unul dintre putinii profesori care se încumetau sa predea la clasa 39, cei mai multi preferând sa nu intre în contact cu cealalta lume, vecina lor. Ken se îndrepta spre catedra mult prea înalta pentru el, apoi urca pe un piedestal si se instala comod pe scaunul mare si impunator:

      - Buna ziua, azi am ceva cu totul special pentru voi... Profesorul arunca o privire fugara asupra clasei compusa din vreo 30 de persoane... Astazi vom studia despre zeii Greciei! Un zumzet alarmant se auzi dinspre elevi. Ken îsi arunca privirea asupra lor si zâmbi multumit. Cum spuneam, astazi vom învata ceva nou, nu stiu daca în lumea voastra s-a vorbit vreodata despre zei sau daca ati auzit macar de ei!

      Un elev putin ciufulit si cu nasul coroiat îl privea uimit pe profesor. Baiatul, palid ca lumina lunii si vizibil emotionat, se ridica în picioare:

      - Domnule profesor, nu vreau sa par impertinent, si parca cu o ultima forta îsi sterse broboanele de sudoare de pe frunte, dar stiti, domnule, noi stim totul despre zei, si noi ar trebui sa învatam altceva aici.

      Profesorul zâmbi, satisfacut de interventia copilului ciufulit:

      - Si cam ce stiti voi despre zei, daca nu te supara întrebarea mea? spuse profesorul, pe un ton usor ironic.

      - Domnule, traim la mila zeilor de când ne-am nascut. În lumea mea, daca nu ai sânge pur, e foarte greu sa te accepte ceilalti, mai ales zeii... si copilul îi trase o privire destul de acra profesorului.

      Ken se lasa înfrânt de data aceasta: îsi dadu seama ca nu are rost sa încerce sa obtina mai mult. Oricum, obtinuse o informatie pretioasa: stia ca în lumea de dincolo traiesc zeii, asa cum presupusese si el.

      Cu mii de ani în urma, oamenii, satui de asuprirea zeilor, îi alungasera de pe acele tarâmuri, toti oamenii crezusera ca acestia disparusera complet de pe fata pamântului, dar el nu crezuse asta niciodata, stia ca daca au existat cu adevarat, trebuiau sa fie ascunsi undeva.

      Acest elev i-a confirmat, fara sa vrea, ca zeii, despre care se credea ca nu mai sunt, exista si în zilele noastre, si ca nu li s-au schimbat deloc naravurile. Erau în continuare rai si asupritori, mai ales cu muritorii de care doar se foloseau, pentru bunastarea lor.

      Acum întelegea de ce acesti copii de dincolo preferau sa învete la aceea scoala. În satul lor, oamenii se obisnuisera cu chipurile ciudate sau puterile miraculoase ale celorlalti. Satenii nu îi priveau ca pe niste ciudati, ba din contra, îi tratau, de multe ori, mai bine decât pe semenii lor. Ceilalti erau multumiti de relatia pe care o aveau cu oamenii, se simteau ca acasa. De multe ori copiii de dincolo îsi petreceau si vacantele în rândul satenilor.

      Între cele doua lumi existase întotdeauna o armonie ciudata: satenii stiau, chiar daca nu vazusera vreodata, ca lumea de dincolo i-ar putea nimici, când de atâtea secole ei traisera în perfecta armonie.

      Nici unul dintre sateni nu a dat semn vreodata ca ar vrea sa stie ce e dincolo, în afara de profesorul Ken, dar el nu era un satean obisnuit, pentru ca el nu s-a nascut în acel sat. Venea din lumea civilizata, aceea lume unde exista masina, televizorul, cuptorul, calculatorul si multe altele despre care stiau si satenii, din povestile lui Ginn. Dar acestia preferau ceea ce exista în satul lor.

      Ora la clasa 39 decursese într-o armonie perfecta, cucul anunta din nou sfârsitul unei noi ore. Profesorul se ridica tacticos, se dadu jos de pe piedestal si iesi în goana, îndreptându-se spre cancelarie.

      Spre surprindea lui cancelaria era goala, înca nu aparuse nimeni, ziarul doamnei Brunn era înca acolo, pe masuta de bambus, aruncat parca în sila. Profesorul îsi turna o cana de ceai, când tocmai auzi un tipat din capatul holului. Se îndrepta grabit sa vada ce s-a întâmplat. Când ajunse acolo, o zari pe profesoara Brunn zacând pe pardoseala. În câteva secunde aparura si alti profesori, dar si o multime de elevi. Un profesor de vreo 25 de ani o însfaca pe profesoara si se repezi cu ea la infirmerie. Profesorul Ken îl urma:

      - Ce s-o fi întâmplat? nu cred ca a lesinat asa, pur si simplu

      - Cine stie? o sa ne spuna ea când se trezeste, spuse profesorul cel tânar, pe un ton vizibil speriat. Pe profesor îl chema Oreste si era un dogmatin, adica un om normal, dar avea puterea de-a retine 200 de carti pe ora si de-a citi o carte impresionanta în mai putin de 5 minute. Infirmiera, o femeie în vârsta, cu capul mare si un vâlvoi de par rosu, încerca din rasputeri sa o aduca la viata pe profesoara:

      - Cred, domnilor, ca nu pot face nimic, e mai presus de mine. Domnule Oreste, cred ca v-a trebui sa chemati un doctor de dincolo, cine stie, poate are vreo boala ciudata de-a voastra, spuse infirmiera, pe un ton nepasator, si apoi îsi vazu de treaba ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

      - Noi nu avem boli cu nimic mai ciudate ca ale voastre, eu nu fac parte dintre vrajitori, stimata doamna, asa cum bine stiti, si nici profesoara Alice nu face parte din aceasta categorie. Numai ei au boli ciudate, si iesi din infirmerie, trântind usa în urma, ceea ce nu o deranja deloc pe infirmiera.

      Profesorul Ken ramase singur lânga Alice, întelesese ca infirmiera stia totul despre lumea de dincolo. Ar fi vrut sa o întrebe ce stie, dar realiza ca nu îi va raspunde, ba chiar l-ar fi luat în derâdere.

     

     


      Ziua aceea fusese destul de ciudata pentru micutul satuc, nu se mai întâmplase niciodata asa ceva, toti se întrebau ce e cu profesoara Alice, ce preda la scoala din Grossville de o jumatate de secol. Chiar daca era mai aspra si mai putin sociabila, totusi era o persoana cu suflet bun, careia îi placea meseria ei si, mai presus de orice, iubea copiii, având chiar ea nu mai putin de noua. Profesoara Alice nu facuse rau nimanui, niciodata, chiar daca mai amenintase pe unul sau pe altul, din când în când. Nimeni nu ar fi avut un motiv serios sa îi faca rau. În satul lor, nimeni nu ura pe nimeni, chiar si cei de dincolo erau alesi în asa fel încât sa nu strice bunastarea comunitatii. Uneori, cei de dincolo erau mult mai omenosi decât satenii nostri, probabil si pentru ca ei erau mult mai nefericiti în lumea de dincolo. Tot mai multi din cei de dincolo se plângeau de viata de cosmar pe care o duc. Nu de putine ori îi auzise profesorul Ken susotind despre cât de asupriti sunt, ba de câteva ori auzise si ceva despre lupta pentru putere.

      Acum era sigur ca unii din cei ce se luptau pentru putere erau chiar zeii. Daca povestile despre zei erau adevarate, atunci Zeus nu s-ar fi lasat învins nici în ruptul capului, mai ales ca zeului îi placea sa conduca terorizând oamenii. De fapt, toti zeii îsi doreau ca oamenii sa îi slujeasca si sa îi venereze numai pe ei.

      Oamenii povesteau, daca era adevarat, ca ei munceau numai pentru zei, atunci când acestia erau la putere, se mai spune si ca Zeus le lua toate vitele, atunci când dadea vreo petrecere prin Olimp. Si, mai mult, oamenii spuneau ca zeii seduceau fecioarele luând diferite înfatisari. Daca toate astea erau adevarate, Ken îi întelegea pe oameni ca îi urasc, dar ceea ce nu întelegea profesorul, daca zeii astia erau asa rai, de ce nu venisera niciodata în satul lor? Aici erau si fete frumoase si vite din belsug. Chiar daca satul era mic, era destul de prosper.

      În timp ce profesorul se gândea la lumea de dincolo, pe usa infirmerie intra un barbat mare, cu o claie de par în cap si cu ochii mai mari decât toata fata. Ken îsi dadu seama imediat ca trebuie sa fie doctorul de dincolo. Acesta îi facu semn profesorului sa iasa. Profesorul pleca fara un cuvânt, dar nu iesi de tot, ci se ghemui lânga un dulap, imens unde infirmiera îsi tinea ustensilele.

      - Buna, draga mea Matti, ce mai faci?

      - Buna Fillo, ce sa fac? Asteptam sa vina cineva, dar de ce au trimis un doctor vrajitor? Întreba femeia pe un ton nepasator.

      - Se pare ca Alice a fost vrajita de unul din netrebnicii aia de vrajitori proscrisi, cel putin asa crede Ministrul Magiei Negre, domnul Arthur. Se pare ca au mai fost probleme si în celelalte sate, unde ne mai ducem.... O stii pe Miruna Rock, nu-i asa? Infirmiera dadu afirmativ din cap. Ei bine, draga mea, a murit saptamâna trecuta, în timp ce-si facea cumparaturile în Rockville. Nimeni nu a vazut ce s-a întâmplat, au auzit-o tipând si au gasit-o lesinata. Au chemat toti doctorii, de toate natiile, în afara de mine, si nimeni nu a descoperit ce are, asa ca s-au gândit ca vrajitorii au facut-o si acum m-au chemat pe mine.

      - Dar eu stiam ca Skelettro nu mai e acceptat de lumea vrajitorilor, spuse infirmiera pe un ton cald. Sa nu-mi spui ca a revenit printre voi?

      - Nu, draga mea, Skelettro e închis de Hades în cea mai bine pazita închisoare, dar probabil ca are si el adepti sau, cine stie, altcineva s-a trezit ca nu are ce face.

      - Nu stiu ce sa-ti spun. A..., exclama uimit uriasul, am gasit e o vraja de putrefactie, dar nu-i nimic, în câteva secunde o dezleg.

      Barbatul rosti câteva cuvinte si, ca prin minune, doamna Alice începu sa prinda viata. Aceasta deschise ochii si începu sa tipe cât o tinea gura:

      - A fost un gaap, a fost un gaap!

      - Gata, Alice, linisteste-te, acum e totul bine, stiu ca a fost un gaap, numai lor le iese vraja asta atât de bine, dar întrebarea mea e ce vor gaapi de la tine?

      - De la mine ai înnebunit de tot, Fillo? Probabil vor sa-i nimiceasca pe zei si încep cu semi-zeii. Nu mi s-ar parea ceva ciudat din partea voastra, mereu ati vrut sa fiti la putere, sunteti niste fiinte josnice... Si profesoara, înca ametita de puterea vrajii, se ridica si trânti usa dupa ea.

      - Ce caracter minunat are Alice, niciodata nu a suportat o discutie despre vrajitori, si barbatul surâse amuzat.

      - Nu-i nimic, dragul meu, hai mai bine sa-ti dau un ceai si sa-mi mai povestesti ce se întâmpla pe dincolo.

      În timp ce cei doi se îndreptau spre bucatarie, profesorul Ken se furisa pe usa ce duce spre hol. Vazându-se scapat din infirmerie, acesta începu sa îsi puna gândurile în ordine, când o zari pe Alice chiar în fata lui:

      - Domnule Ken, nu va mai furisati asa dupa dulapuri. Daca chiar va intereseaza, va astept mâine la ceai si o sa va spun câte ceva, de acord? Si femeia pleca, fara sa mai astepte raspunsul.

      Profesorul ramase în mijlocul holului, fara sa poata scoate nici macar un cuvânt, dar undeva, în adâncul sau, simtea o fericire pe care nu o mai simtise pâna atunci. Cineva era dispus sa-i vorbeasca despre lumea paralela.

     

     


     

      Dupa o zi plina cum nu mai fusese de mult timp, în sfârsit profesorul Ken se afla în casuta sa de la marginea întunecata a satului. Batrânii satului spun ca, cu câteva mii de ani în urma, în Grossville traiau numai cei de dincolo, în mare parte vrajitori si vârcolaci. Pe vremea aceea în sat primarul era un vârcolac, iar vrajitorii nu erau multumiti de acest lucru. Într-o noapte, toti vrajitorii s-au întâlnit si au pus la cale asasinarea primarului, când a venit momentul sa aleaga cum îi va fi sfârsitul acestuia.

      Care mai de care s-au întrecut în vraji si blesteme, vrajitorii au început sa se certe între ei, fiecare vrând ca vraja lui sa fie cea care-i va curma viata vârcolacului. Si, tot certându-se ei asa, au început sa arunce vraji unii asupra celorlalti, pâna ce vrajile s-au unit, cerul s-a înnegrit si soarele a disparut pentru totdeauna din aceea jumatate de sat. Numai la ora prânzului aparea soarele, pentru câteva minute, si apoi disparea din nou. Oamenii spun ca vrajitorii au tot încercat sa faca o contra vraja, dar nu au mai reusit. Stapânii lor, vazând ce isprava au facut vrajitorii, i-au luat pe acestia în lumea de dincolo, satul revenindu-le oamenilor.

      Lui Ken îi placea sa spuna povestea asta ori de câte ori avea ocazia, îl fascina lumea de dincolo si creaturile ce traiau într-însa, era de-a dreptul euforic când se gândea la ce ar putea ea ascunde.

      Profesorul se îndrepta catre patul dublu din camaruta mica de lemn, se întinse si se gândea la ce grozavii s-ar putea afla în acea lume paralela cu a lor. Gândindu-se la acea lume cu placere, deodata îi aparu în minte un chip de femeie, lacrimile începura sa-i siroiasca pe obraji.

      Profesorul plângea acum ca un copil si în mintea sa se întreceau tot felul de amintiri, care mai de care mai dureroase.

      Ken îsi aminti de mama sa, o femeie blajina, cu ochi mari si negri, destul de voinica si foarte muncitoare, Karla. Mama lui era o femeie din nordul Moldovei, din România. Pe lânga el, femeia mai crestea, de una singura, alti doi copii, respectiv o fata si un baiat. Tatal lor era tot timpul plecat sa faca un ban, asa ca singura alinare a femeii erau cei trei copii, pe care îi iubea ca ochii din cap.

      Sora lui Ken era mai mica cu patru ani, iar el o iubea la nebunie si o alinta Lulu. Lulu era o fetita bruneta, cu ochii mari si negri. Dintre toti Lulu era cea mai neastâmparata. Toti o iubeau si o rasfatau, mai ales ca ea era cea mai mica dintre frati. La vârsta de opt ani, Lulu fusese împuscata accidental de un soldat rus care trecea pe acolo, moartea fetitei a fost subita, nimeni nemaiputând face nimic pentru ea. Mama lui suferise cumplit aceasta pierdere si nu si-a mai putut reveni niciodata.

      De la acel cumplit accident nu o mai vazuse nicicând zâmbind, muncea zi si noapte fara oprire, doar câteodata le mai arunca fiilor sai câte-o privire, parca plina de repros. Fratele lui Ken era cu doi ani mai mare ca acesta. Luc, caci asa îl chema, muncea si el cu ziua, de dimineata pâna seara, pentru a-si putea ajuta mama, Ken era singurul care urma o scoala. La numai doi ani dupa cumplitul accident al surori lui, Luc se îmbolnaveste de friguri si, în mai putin de doua saptamâni, moare. Acest soc a terminat-o definitiv pe mama sa, care nu a putut varsa nici macar o lacrima pentru fiul ei.

      La trei ani dupa moartea fratelui sau, se întoarce si tatal acasa, acesta nestiind ce se întâmplase între timp în casa lui, habar nu avea câte nenorociri i-au trecut curtea. Dimitri era un barbat vânjos, impresionant de înalt si tot timpul vesel. Se vedea ca au trecut anii si peste el. A muncit mult la turci pentru a putea sa vina cu un ban acasa si, într-adevar, a câstigat suficient pentru a-si putea întretine familia cel putin zece ani de acum încolo. Barbatul, ajuns acasa dupa atâtia ani, si-a gasit sotia cu zece ani mai batrâna decât era de fapt, cu cearcane adânci si cu trupul istovit de munca. Dupa ce a aflat ce s-a întâmplt în lipsa lui, barbatul parca a îmbatrânit si el brusc. Cei doi soti au mai muncit înca sase ani, pâna si-au vazut baiatul scos din facultate, si apoi, unul câte unul, doborâti de suparari si de atâta munca, si-au dat duhul. Mai întâi a murit Dimitri, si apoi femeia care, pentru prima oara dupa atâtia ani, înainte sa-si dea duhul, i-a zâmbit fiului sau.

      La doar o luna dupa moartea parintilor sai, Ken si-a dat seama ca nu îl mai leaga nimic de satul din Moldova. Atunci si-a început calatoria în cunoasterea lumii. A calatorit mult, pâna a ajuns în satul din Grossville. În timpul calatoriei sale, Ken a dobândit multa experienta ca profesor, predând dintr-o scoala în alta.

      Iubea literatura si mai ales fantasticul, fiind înca de mic pasionat de frumusetea povestilor, a legendelor si, mai ales, de mitologie. Într-una din calatoriile sale în Italia, Ken s-a îndragostit de o bastinasa pe nume Andora, o fata mignona, cu capul de papusica bolsevica, ochii mici si fata bulbucata, cu nasul mic si usor grasuta. Desi destul de simpluta, Andora stia, de departe, sa se poarte ca o adevarata doamna.

      Ken a facut o adevarata pasiune pentru fata si, dupa ce i-a declarat dragostea sa sincera, acesta a hotarât sa se mute în Italia, alaturi de fiinta iubita. Profesorul a uitat de prima sa dragoste, literatura. Fata îl facea sa uite complet de pasiunile si dorintele sale. El era din ce în ce mai vrajit de ea, si fericirea ce-o simtea îi umplea toata fiinta. Dar nici aceasta fericire nu a durat prea mult pentru profesorul nostru.

      Într-o dimineata frumoasa de iulie, Ken i-a cumparat alesei sale un inel cu piatra semipretioasa. Hotarât sa-i ceara mâna Andorei, ca s-a dus la ea acasa pentru a-si peti aleasa de sotie.

      Ajuns la casa fetei, la usa nu a raspuns nimeni. A asteptat ore în sir ca aceasta sa apara, apoi au urmat zile si saptamâni pâna când profesorul si-a dat seama ca fata l-a parasit.

      Inima îi era zdrobita, era din ce în ce mai trist si mai prost dispus, nemaiputând sa se gândeasca decât la ea si la motivul pentru care a disparut fara nici o vorba. Dupa câteva luni, Ken a parasit însorita Italie si a început din nou sa calatoreasca prin lume, pâna când a ajuns în satul de care va povesteam.

      Profesorul si-a sters lacrimile de pe obraz, si, ca si cum atunci si-ar fi revenit dintr-un lung cosmar, a început sa cerceteze camera mica care acum i se parea rece si neprimitoare. Nu si-a mai amintit de multa vreme de acele întâmplari, nu întelegea de ce acum, când toate îi mergeau atât de bine, când în sfârsit era fericit, si când pentru prima oara se simtea acasa, a fost necesar ca amintirile sa revina.

      În timp ce încerca sa-si revina din acest cosmar, auzi o bataie usoara la usa. S-a ridicat usor, si, cu miscari parca lenese, încerca sa se miste catre usa, însa realiza ca înca nu se poate misca. Auzea bataile din ce în ce mai accentuate. Barbatul a încercat din nou sa-si miste picioarele. De data aceasta a reusit, însa parca era purtat de un vis. Cu greu a ajuns la usa, de-abia atunci auzind bataia si mai puternica. Parca s-a trezit dintr-un somn profund.

      Revenindu-si din vis, profesorul a deschis usa fara sa dea vreun semn de graba. Scoase un sunet de uimire. În fata usii sale se afla un omulet mic, cam cât un piticut. Omuletul avea o barba lunga si o mustata usor comica, omuletul s-a aplecat în fata profesorului, în semn de respect, si, cu o voce blânda, l-a întrebat daca poate intra. Profesorul uimit nici nu a apucat sa-i raspunda ca omuletul s-a si instalat comod într-unul dintre fotoliile pufoase, din blana de urs, aflate în sufragerie.:

      - Deci, ti-ai adus aminte în cele din urma!

      Profesorul, înca nedumerit, nu putea sa-i raspunda. Îl privea cu un fel de teama, dar si de respect, acest omulet îi aducea aminte de cineva, dar nu putea sa-si dea seama de cine. Cu jumatate de voce, acesta l-a întrebat:

      - Da..., dar cine esti?

      - Scuza-ma, am uitat cu desavârsire sa ma prezint: eu sunt Tito si sunt un pitic, fac parte din tara piticilor. Am venit pentru ca, în sfârsit, ti-ai adus aminte. Nu îmi vine sa cred, Andora a spus ca nu îti vei aminti niciodata, dar nici nu pot crede ca ti-ai amintit.

      Piticul îl privea calm pe profesor care se vedea ca era destul de panicat si nu întelegea nimic.

      - Nu trebuie sa spui nimic, îmi dau seama ce greu e pentru tine sa întelegi ce-ti spun, dar îti voi explica pe-ndelete.

      Piticul îsi trase sufletul si continua:

      - În acea zi de iulie, când te-ai dus la Andora, ai suferit un soc, si nu numai atunci. Ai avut o viata grea si tot timpul te-ai simtit vinovat pentru moartea surorii tale... (Ken începea sa îsi revina...) Asa ca, în ziua în care Andora te-a parasit, ai simtit un imens gol în suflet. Atunci, prietene, ceva din tine a decis sa uite tot, si de zece ani nu ti-ai mai adus aminte din ceea ce ai trait.

      Ken si-a revenit complet, dar, cu toate astea, nu întelegea nimic. Era mult mai receptiv la ceea ce-i spunea piticul decât cu câteva momente în urma. În sfârsit îsi dadea seama ca înca nu stia ce dorea piticul si mai ales de unde stia de visul sau:

      - Nu am înteles cine esti, de fapt, în afara de faptul ca te cheama Tito, si de unde stii toate astea?

      - Ia loc si asculta-ma, atunci vei întelege. Profesorul s-a conformat. Asculta-ma, Ken, eu sunt constiinta ta, toti oamenii din acest sat au câte un pitic care le monitorizeaza gândurile, apoi le analizam si, mai apoi, daca e nevoie, ne ducem si discutam cu proprietarul gândurilor. Când am fost alungati în lumea de dincolo, pitici au hotarât ca trebuie sa faca ceva pentru oameni si am luat decizia, de comun acord, sa facem acest lucru.....

      - Si va duceti la oamenii din toata lumea? Asta înseamna ca toti oamenii stiu de voi, l-a întrerupt, pe pitic.

      Piticul ofta. Profesorul chiar nu întelegea nimic din tot ce-i spunea:

      - Nu, dragul meu, noi ne ducem numai la cei care cred în noi si în - lumea istorica - , caci asa se numeste aceasta lume paralela care, de fapt, nici nu e asa de paralela precum credeti voi... dar despre asta îti va povesti Alice, pe care noi am însarcinat-o cu informarea ta. Eu sunt aici pentru a-ti spune anumite lucruri pe care tu le stii în sufletul tau, dar nu le poti trezi singur.

      - Si care ar fi aceste lucruri? A întrebat profesorul, usor distrat

      - Am sa te fac sa întelegi, daca nu ma vei mai întrerupe. Frumoasa ta mama nu era, de fapt, un muritor de rând, ea a fost fiica lui Ares, zeul razboiului, si al unei piticute, pe nume Carla.

      - Tatal tau, dintr-o regretabila greseala, a ajuns în lumea noastra pe vremea când era înca un copil. Când l-a vazut mama ta, s-a îndragostit de el si i-a cerut lui Ares ca, atunci când îi va sosi sorocul, acesta sa i-l dea pe Dimitri drept sot.

      La început Ares nu s-a învoit, dar când a vazut ca mama ta nu se lasa înduplecata, a consimtit. Pentru a se putea casatori cu Dimitri, mama ta a renuntat la statutul sau de nemuritoare, si l-a urmat pe acesta peste tot în lume, pâna s-au asezat la casa lor. Dar ceea ce nu stiau ei era ca bunica ta l-a blestemat sa nu aiba parte de fericire si de copii. Atunci au început aceste nenorociri, dar Ares a reusit cumva, cred eu ca cerându-le ajutorul vrajitorilor, sa opreasca moartea ta. Parintii tai au mai trait doar pentru tine, altfel s-ar fi stins de mult timp.

      Piticul a facut o scurta pauza, timp în care studie chipul nedumerit si uimit al profesorului.

      - Atunci tu ai plecat sa-ti cauti norocul în lume si noi am hotarât sa-ti trimitem o tovarasa de viata, si asa ajungem la Andora, care te-a placut din prima clipa... Atunci am hotarât sa-o trimitem pe ea, numai ca, din pacate, mama ei a fost ucisa de cel mai rau dintre vrajitori, Skelletro, si Andora a vrut sa se întoarca acasa, asa ca nimeni nu s-a putut împotrivi.

      - Atunci totul a fost o farsa, toata viata mea a fost o farsa, v-ati jucat cu viata mea fara ca macar sa ma întrebati daca aveti voie... Nu e drept! si profesorul se ridica nervos din fotoliul pufos, îndreptându-se spre fereastra.

      - Nu este asa, îi raspunse prompt omuletul cu o voce calda, gresesti. Ares e bunicul tau si a facut tot posibilul sa-ti îndrume pasii spre acest sat. A vrut sa te aiba aproape de el, sa te vada de câte ori doreste si sa te ocroteasca. Dar nu am putut sa-ti spunem nimic pâna acum, ar fi trebuit sa-ti spuna Andora dupa nunta voastra, dar, dupa acea nenorocire, tu ai refuzat sa mai crezi sau sa mai vezi fantezia din jurul tau. Trebuia sa asteptam ca tu sa-ti amintesti si sa crezi din nou în noi.

      - Nu îmi vine sa cred, ce îmi spui tu e cu totul nebunesc. Daca tot am sânge de zeu în mine, cum de nu am nici o putere speciala sau macar ceva sa aduca ca as fi ruda cu vreunul?

      - Ai o putere speciala, dar o vei descoperi atunci când va fi timpul, toate le vei descoperi la timpul lor.

      - Dar cu ea, cu Andora, ce s-a întâmplat?

      - Din pacate, Andora a decis sa fie paznicul ucigasului mamei sale, ea pazeste la poarta celulei. Dar ti-am spus destule, restul nu mai e treaba mea, vei afla tot ce trebuie sa stii. Ai o eternitate la dispozitie, ai sa vezi profesore... Acestea fiind spuse, îmi iau acum la revedere! Cu o simpla bataie din palme, piticul se facu nevazut.

      Profesorul ramase ca trasnit, nu întelegea daca a fost un vis sau totul se întâmplase cu adevarat. Se aseza din nou pe fotoliul pufos, chinuindu-se sa nu adoarma pentru ca, daca ar fi adormit, atunci când se trezea nu ar fi stiut daca ar fi visat sau nu. Dar, la scurt timp, profesorul cazu într-un somn profund si fara vise.

      La ora 19:00 Ken s-a trezit, nu vroia sa se gândeasca la ceea ce s-a întâmplat. Stia ca nu fusese un vis, dar nici nu voia acum sa se gândeasca la tot ce-i spusese piticul. S-a hotarât sa iasa putin, i-ar fi facut bine putina miscare, mai ales ca era o seara frumoasa si calduroasa. A iesit din cabanuta de lemn si a pornit pe aleea cea ducea spre sat. În câteva minute, a si ajuns în centru.

      Niciodata nu-l privise cu atentie pe-nserate: satul, care era înconjurat de ape, arata acum ca un mic colt de paradis, felinarele aprinse în fata fiecarei casute creau o atmosfera de basm. Tramvaiele înca circulau. Felinarele erau aprinse si fiecare casa arata acum ca si cum ar fi dintr-o poveste.

      Chiar si biserica arata ca o adevarata casa din poveste. Era frumos luminata de câteva felinare, ale caror lumina rosie împrastia un fel de mister. Profesorul era de-a dreptul încântat de privelistea oferita, parca îl vedea pentru prima oara, parca pâna atunci i-a ascuns frumusetea.

      La un kilometru distanta de sat se afla o padure întunecata, foarte deasa si destul de ciudata, si despre aceasta exista o legenda si nimeni nu a mai calcat pe acolo de mai mult de un secol, dar despre aceasta vom vorbi mai târziu.

      În cele din urma a ajuns în fata cârcumii lui Drink, cum îi era putin foame si sete acesta a hotarat sa intre si sa manânce ceva. Cârciuma era plina de oameni. Pe înserate, mai toti satenii se întâlneau la cârciuma pentru a-si povesti ce-au mai facut în ziua respectiva. Toti au întors capul uimiti la vederea profesorului, acesta fiind pentru prima oara aici. Dupa ce oamenii l-au salutat respectuos, l-au invitat sa ia loc lânga ei. Profesorul si-a comandat ceva de mâncare si s-a luat la vorba cu satenii:

      - Îmi place acest sat mai mult decât orice pe acest pamânt.

      - Si noua ne place, asa cum este el, cu bune si rele, se auzi o voce groasa, din spatele cârciumii. Acesta era chiar primarul Orson, eldoinul. Stiu bine ca oamenii acesti ne accepta pentru ca asa trebuie - si, în timp ce vorbea, primarul se îndrepta catre masa oamenilor - , sunt constient ca, în afara de câtiva, care ne accepta, restul ne considera ciudati. Nu-i condamn pentru ca, oricum, ei sunt mult mai îngaduitori cu noi decât stapânii nostri. Oamenii au început sa se fâstâceasca ca si cum nu ar fi vrut sa aiba aceasta discutie cu primarul, dar acesta nu parea deranjat deloc. Haideti sa nu ne mai ascundem dupa degete. În afara de unii copii, toti stiu ce se petrece dincolo. Sa fim seriosi, multi dintre voi ati fost dincolo pe ascuns, macar odata, multi ati încercat sa emigrati acolo. Daca v-ar fi fost bine, nu v-ati fi mai întors.

      Primarul le privi fetele oamenilor, apoi continua:

      - E drept ca, atunci când v-am cerut sa va bagati în viata noastra, ati preferat sa ramâneti neutri, e corecta alegerea voastra, dar ce nu am înteles eu niciodata este daca ati facut-o din teama sau din prostie.

      Niciodata cineva de dincolo nu le vorbise atât de direct despre lumea aceea. Oamenii erau vizibil uimiti si speriati. Nimeni nu îndraznea sa spuna nici un cuvânt, în afara de Ken care era interesat de aceste lucruri:

      - Si ce se întâmpla dincolo domnule primar?

      - Am sa-ti spun eu ce se întâmpla, doua mari puteri se bat între ele pentru puterea suprema si, bineînteles ca noi, cei ce nu ne bagam în treburile lor sau cei ce ne opunem acestui razboi, picam la mijloc. Avem legaturi de convietuire cu optzeci de sate ce sunt departe de lumea reala si chiar de lumea de dincolo, optzeci de sate pe care nu le gasesc decât cei ce vor cu adevarat. Daca acesti oameni s-ar uni ar avea un cuvânt de spus si ar putea pune capat razboiului. Si, în special, acest sat ar avea un cuvânt puternic, deoarece este cel mai aproape de noi. Atât zeii, cât si vrajitorii au un anumit respect pentru oamenii de aici.

      - Dar cum ar putea interveni niste bieti sateni pentru voi? Zeii sunt puternici, si nici vrajitorii nu sunt mai prejos, ce putere au ei? întreba profesorul aproape plictisit.

      - Nu-mi spune ca nu stii?! Profesorul îl privi nelamurit. Nu-i nimic, ca stiu eu, dar nu pot sa cred ca locuiesti de opt ani aici si nu ai observat sau ca nimeni nu a scos o vorba. Oamenii erau destul de stingheriti, si oarecum rusinati ca nu-i spusesera profesorului adevarul.

      - Nu, primare, nimeni nu mi-a spus nimic dar nu e vina lor, eu sunt de vina, ca m-am îngropat în cartile mele, încerca profesorul sa-i scuze dar se vedea ca e deranjat.

      - Profesore, tu chiar crezi ca un om obisnuit ar putea ajunge aici? Toti au cel putin o ruda dincolo, si daca nu au nici macar o ruda, au cel putin o putere speciala. Si da, sunt mai puternici decât ei pentru ca acesti oameni au suflete curate si stii tu oare, profesore, ce puteri nebanuite pot iesi din niste suflete curate? Ar fi ca si cum ar da o replica cutiei Pandorei, adica ar fi o forta imensa.

      Primarul facu o scurta pauza, timp în care studie reactiile oamenilor, care pareau tot mai speriati. Apoi, ca si cum nu l-ar fi deranjat fetele speriate, continua:

      - Daca toate aceste sate s-ar uni, ar putea crea ceva ce ar distruge lumea, cu muritori si nemuritori, sau ar putea-o salva. Crezi ca lor nu le este frica ca acest lucru s-ar putea întâmpla? De ce crezi ca nu îndraznesc sa atace nici macar un sat? De FRICA. Tine minte: oamenii i-au alungat din lumea lor, oamenii le pot distruge si lumea în care s-au retras. Oamenii au puterea si au avut-o întotdeauna, dar, din pacate, ei nu reactioneaza decât atunci când se întâmpla o nenorocire, adica prea târziu. Nu spun ca nu e greu, e foarte greu, dar daca crezi în ceea ce faci, atunci vei reusi cu siguranta.

      - Nu-i asa de simplu, Orson, oamenii astia nu stiu sa lupte, nu s-au nascut pentru a lupta, sunt oameni pasnici.

      - Nu, profesore, tu chiar nu întelegi? S-a dus secolul muschilor, a venit vremea creierelor! Nu se vor lupta trupeste, se vor lupta cu mintea. Cel mai bun câstiga, nu asa se întâmpla?

      - Poate ca ai dreptate, dar nu poti hotarî tu pentru ei, de fapt nimeni nu poate hotarî, ei hotarasc, dar probabil ca vor sti singuri atunci când va veni momentul.

      - Ei nu ar recunoaste momentul nici daca li l-ar arata cineva cu degetul, spuse Orson posomorât.

      - Nu-i chiar asa, domnule primar, interveni Drink. Am vrea sa luptam si sa va ajutam, dar nu e chiar asa de simplu, oricum momentul nu e departe. Cu totii stiu ca, din momentul în care profesorul si-a amintit, razboiul ar putea începe oricând. Dar asa cum bine stim, mai lipseste un element cheie, fara de care oamenii nu vor vrea sa se lupte.

      - Lipseste frumoasa Clementina, ea e sufletul acestui razboi, de ce sa ne ascundem dupa degete, fara ea nu vom reusi, cu profesor cu tot.

      - Asa e... asa e, se auzira câteva voci. Profesorul poate începe razboiul atunci când va accepta situatia, dar Clementina e singura care îi poate pune capat. Întrebarea este: unde e?

      - Clementina e la - Institutul National si International de Vraji si Minunatii - (I.N.I.V.M.), asta a fost dorinta ei, sa studieze acolo, spuse Orson, poate putin dezamagit.

      - Atunci fata asta e o cauza pierduta, se auzi un alt satean.

      - Nu, dragii mei, sa va explic, si Orson îsi trase un scaun dând semne de oboseala, nu este o cauza pierduta, doar si-a cerut drepturile. Asa cum poate face oricare dintre voi. De ce credeti ca multi dintre noi au venit în sate, eu am fost alungat ce-i drept, dar ceilalti? De ce au preferat lumea voastra? Va spun eu de ce: pentru ca, încet-încet, trebuie ca acesti copii sa învete tot ceea ce învata si copiii nostri. Si e normal sa fie asa, e normal ca lumile noastre sa fie, de fapt, una singura, sa putem convietui si sa ne putem accepta. Putem învata unii de la altii si ne putem ajuta reciproc. Si, stiti si voi la fel de bine ca mine, ca am dreptate... Orson se ridica de pe scaun suparat si iesi pe usita mica a cârciumii.

      - Are dreptate, se auzira toti la un loc, asa e, avem drepturi.

      Oamenii au continuat sa discute pe marginea subiectului, numai profesorul, care înca nu întelegea tot ce se întâmpla, prefera sa se retraga. Probabil ca a doua zi Alice avea sa-i explice totul. Cum statea linistit într-un coltisor, gândindu-se la ceea ce spusese primarul, acesta îl vazu pe piticul Tito în cel mai întunecat colt al cârciumii, sorbind o bere dintr-o halba pentru pitici. Profesorul hotarî sa-l salute pe pitic:

      - Buna seara, Tito, nu stiam ca Drink are si halbe pentru pitici, spuse acesta zâmbind.

      - Buna seara, domnule, ma bucur sa vad ca esti bine. Ceilalti pitici au spus ca te-am luat cam tare si le era teama ca vei fi suparat.

      - Suparat, am fost putin cam... cum sa spun, dezorientat. Dar suparat, de ce? chiar ma bucur ca cineva, în sfârsit, mi-a spus si mie ceva despre cei de dincolo.

      - Ceea ce m-a socat cu adevarat a fost primarul. Sincer, nu ma asteptam sa vorbeasca despre asta, nu a mai facut-o niciodata. Si stii ce m-a dezamagit cel mai mult? (piticul îi facu semn din cap ca nu.) Ei bine, cel mai rau m-a dezamagit faptul ca toti din sat stiu ce se petrece dincolo si mie nu mi-a spus nimeni nimic... De ce, Tito? Explica-mi tu de ce? Si, dupa atâta timp în care nu au scos o vorba, priveste-i acum... (si Ken arata spre masa alaturata, unde satenii vorbeau despre cele întâmplate), acum de ce nu se mai opresc din vorbit?

      - Ei bine, prietene, oamenii întotdeauna s-au simtit inferiori.

      - Dar de ce? din câte am înteles eu, oamenii astia au chiar mai multe drepturi decât voi, piticul îi zâmbi profesorului.

      - Toti avem drepturi egale, vezi tu, oamenii stiu ce se întâmpla pentru ca îi intereseaza chiar daca nu recunosc. Le-a pasat întotdeauna dar frica i-a împins spre tacere, le este teama pentru copii lor, dar cu toate astea si-ar dori ca ei sa poata învata în lumea noastra. Oamenii vor mai mult pentru ei, dar fara cei doi, care îi pot conduce, nu pot face nimic.

      - Profesore, asa cum ti-ai dat seama, tu esti unul dintre lideri. Prin tine, primarul le-a dat o speranta, crezi ca acesti oamenii nu traiesc cu frica, de atâta amar de vreme, ca cei de dincolo i-ar putea nimici? Ba da, au aceasta teama si e normal s-o aiba, mai ales ca majoritatea zeilor nu îi accepta si ar fi dispusi sa-i omoare.

      - Dar de ce nu au facut-o pâna acum? Situatia asta e de câteva secole!

      - Pentru ca zeii, asa rai cum sunt ei, au constiinta, si mai ales ei stiu pe propria piele ca furia omului e destul de periculoasa. Si ar mai fi un motiv destul de bine întemeiat: zeii mai tin cont de rudele lor pamântene... Acestea fiind spuse, eu am sa plec. Îmi pare bine ca te-am vazut si ca esti bine... Si, la fel ca mai devreme, piticul a batut din palme si a disparut.

      - Urasc când face asta, gândi profesorul cu voce tare.

      Profesorul îsi arunca înca o data privirea spre multimea de sateni, care înca vorbeau despre cele întâmplate, apoi îi plati cârciumarului si se îndrepta spre casa mai extenuat ca niciodata.

     

     


     

      A doua zi se anunta a fi o zi frumoasa si obisnuita, în partea luminoasa a satului soarele îsi facuse deja aparitia. Numai în partea întunecata a satului, acolo unde locuia profesorul, soarele se lasa asteptat de secole. Ken s-a trezit si se pregatea pentru o noua zi de munca. Nu pleca niciodata din casa pâna nu îsi bea ceva ce semana cu cafeaua, ba chiar avea si gust de cafea... Profesorului îi placea la nebunie licoarea nedefinita.

      Nici în aceasta dimineata nu a facut exceptie si, în timp ce îsi sorbea linistit sa-i spunem cafeaua, pisica postas miorlaia îndelung la usa.

      Ken nu primise niciodata nimic, de când se afla acolo, stia ca treaba pisicilor ce nu vroiau sa prinda terani (omuleti mici cât un deget, scapati din Tartar, ce faceau rau culturilor) era aceea de-a aduce corespondenta. A vazut multe pisici prin sat, ce duceau pachete sau scrisori oamenilor. Ken s-a îndreptat catre usa si a deschis-a usor. În fata ei se afla un motan mare, gras, de culoare galbena. I-a înmânat profesorului o scrisoare si a plecat, mieunând, mai departe.

      Ken zâmbi distrat, era asa de comic motanul cel gras si asa de simpatic. Nu se gândise niciodata pâna atunci dar i-ar fi placut sa aiba, ca tovaras de viata, un animal asa frumos. Îi placusera întotdeauna pisicile, dar niciodata nu avusese una, decât atunci când era mic, însa aceasta murise la scurt timp dupa moartea fratelui sau.

      Profesorul se instala în fotoliul pufos si, oarecum mirat, deschise scrisoarea:

      - Draga domnule Ken Good, sa nu uitati ca astazi, la orele 17, va astept sa luam ceaiul împreuna la biroul meu.

      A dumneavoastra, Alice. -

      Profesorul arunca scrisoarea pe o masuta si apoi surâse vesel: dupa opt ani de zile simtea ca, în sfârsit, va afla adevarul sau cel putin o parte din el. Era asa de fericit, ziua aceasta se anunta chiar mai buna decât crezuse el. Oare ce avea sa afle despre ceilalti? Oare câte natii de creaturi, oameni sau cum le-o mai spune, se aflau în lumea de dincolo? Alice nu mai vorbise niciodata, cel putin nu cu el, despre aceste lucruri. Oare cât de dispusa era Alice sa-i spuna despre cei de dincolo? În mintea profesorului se îmbulzeau o gramada de gânduri, unele îl bucurau, altele nu. Profesorul se învârtea prin odaia cea mare, gândindu-se la ce avea sa discute cu Alice... În minte îi navaleau o multime de întrebari: ce avea sa o întrebe mai întâi? Ea trebuia sa-i spuna, doar asa îi spusese piticul, ca ea era însarcinata cu informarea lui. Trebuia, era nevoita sa-l lamureasca asupra celor întâmplate, trebuia neaparat, altfel era hotarât sa-o reclame acolo unde se reclama cei de dincolo, oriunde ar fi acel loc.

      Cucul anunta ora 7, era momentul ca profesorul sa se îndrepte spre scoala, caci aceasta se afla în partea luminoasa a satului si avea ceva drum de parcurs pâna la locul unde se afla scoala, deoarece el nu folosea niciodata tramvaiul. Ken mai lua o gura de cafea, îsi trase repede haina pe el si-o porni spre scoala.

      Drumul parea mai lung ca de obicei si toate acele gânduri care îi tot veneau în minte, acum o acuzau pe Alice, acum o adorau, pentru tot ce avea sa-i spuna. Toate gândurile ce nu-i dadeau pace si, din când în când, ca si cum nu ar fi fost suficient, îi mai aparea în minte si chipul Andorei. De ce nu s-o fi întors la el si a preferat sa-l pazeasca pe acel Skelletro? Asta este.... murise, murise! ce mai putea face ea? Trebuia sa-si vada de viata, el este închis, iar ea nu mai avea ce face.

      Oare se gândise vreodata la cât de mult o iubea el, oare ea îl iubise macar pe jumatate cât o facuse el, sau totul fusese pus la cale de Ares, pentru a-l atrage spre acea lume? De ce soarta fusese atât de aspra cu ei, de ce se stinsese totul?

      Ken si-a dat seama ca avea tot felul de gânduri egoiste, dar toate astea îl enervau si-l bucurau deopotriva. Dar gândurile i se risipira când si-a dat seama ca a ajuns la scoala, de-abia atunci realiza ca soarele lumina si ca era o zi frumoasa.

     

     


     

      În jurul sau nu mai era decât lacul albastru ca cerul si copacii de un verde nemaivazut. Venea de sapte ani si jumatate la aceasta scoala, dar niciodata nu observase cât de frumoasa e privelistea din jurul acesteia. Acum o vedea mai bine ca niciodata, vedea lacul, pomii de-abia înfloriti, florile din jurul scolii, care erau de diferite culori, parca era o mare de flori decorata cu cele mai frumoase culori ale naturii, pasarile care îi încântau auzul, natura care era atât de frumoasa în aceea dimineata, parca îi zâmbea lui si numai lui. Oare asa fusese natura în fiecare dimineata si el nu observase? Dar ce mai conta? Totul revenise la normal, gândurile acelea disparusera si viata parca începea din nou cu acea dimineata.

      Toate gândurile rele îi disparusera, acum îsi vedea elevii si colegii, vedea soarele si chiar auzea, în departare, un chiparos ciripind. Era la scoala, viata revenise la normal.

      Prima ora a profesorului s-a desfasurat la clasa 39, care era si clasa lui preferata, dar de aceasta data ora a trecut exact ca o ora obisnuita, ceea ce nu era prea firesc pentru elevi. Pentru prima oara parca toti elevii din clasa l-au ascultat cu placere.

      Dupa prima ora, profesorul s-a retras în cancelarie, pentru a bea o ceasca de ceai. Ca de obicei cancelaria era plina si profesorii vorbeau care mai de care mai tare, râdeau si chicoteau. Profesoara Katt s-a apropiat de Ken, zâmbindu-i:

      - Cum merge treaba, dragul meu?

      - Depinde la ce te referi, draga Katt!

      - Cum merg orele la clasa 39, am auzit ca, uneori, zburdalnicii aceia îti mai fac probleme, asa o fi sau sunt doar bârfe?

      - Bârfe, draga mea, bârfe, spuse profesorul amuzat, nu ei îmi fac probleme mie, ci eu lor. Nu stiu sa-ti spun de ce, dar tare mult îmi place sa îi sâcâi pe copii acestia.

      - Cu întrebari indiscrete vrei sa spui, nu-i asa? si profesoara îi zâmbi larg.

      - Stii bine ca da, dar nu stiam ca e interzis sa pui întrebari, omul poate încerca, daca ei vor, raspund. Daca nu, nu si cu asta basta, scumpa mea.

      - Ai dreptate, draga Ken, dar tocmai azi, când ei ti-ar fi raspuns cu placere la întrebari, tu nu ai întrebat nimic, de ce?

      - Stai sa ghicesc..., profesorul se prefacu ca a cazut pe gânduri si ramase asa timp de câteva secunde... ah, m-am prins, toti stiu povestea aia pe care eu nu o prea înteleg, cum ca eu mi-as fi amintit... asa-i?

      - Sigur, dragul meu, dar stai linistit, nici celalalt caz pe care l-am avut, nu a aflat totul din prima, problema este ca, dupa patru ani de când si-a amintit, înca nu stie totul, eu cred ca nu vrea sau ca stie si nu spune.

      - Celalalt caz?

      - Da, sigur, Clementina, si ea a fost la fel ca tine, numai ca ea si-a amintit dupa doar trei ani, la tine a durat cam mult.

      - Dar, daca oricum voi stiati, de ce nu mi-ati spus? întreba profesorul, enervat de aceasta conversatie.

      - Noi nu ne putem baga în amintirile oamenilor, daca nu vor sa-si aduca aminte, asta este, noi nu putem face nimic. Avem oameni care sunt aici de copii si nu si-au amintit, asta este, îi lasam sa traiasca asa cum vor. Dupa zece ani oricum le spunem adevarul, daca nici atunci nu îsi amintesc, asta este, înseamna ca nu vor.

      - Cucul, draga mea prietena, ne striga, o întrerupse profesorul pe conlocutoarea sa.

      Ken nu mai voia sa vorbeasca cu aceasta, de aceea, atunci când auzi cucul, fusese ca o scapare. În pauza urmatoare era hotarât sa iasa afara, sa priveasca natura, nu mai voia s-o întâlneasca pe Kat.

      Profesorul se îndrepta spre clasa 60, aceasta clasa era compusa numai din copiii satenilor. Nu putea spune copii normali, caci nu mai întelegea cine e normal si cine nu, sau daca mai e cineva om cu adevarat în acel sat. Ken intra la clasa 60 si-si saluta elevii care stateau cuminti în banci:

      - Buna dimineata copii, sper ca v-ati facut temele si, mai ales, sper din tot sufletul ca v-ati facut referatele. Stiti, nu prea mai am ce citi, spuse profesorul zâmbind, si vreau sa citesc referate.

      În clasa, copiii începura sa se forfoteasca, semn ca nu îi dadeau profesorului nimic de citit. Acesta întelese imediat ca elevii nu îsi facusera referatele, asa ca, la sfârsitul orei, s-a facut ca a uitat de referate si si-a vazut de drumul sau.

      Asa cum îsi promisese, Ken iesi afara în acea pauza pentru a scapa de Kat si de discutia cu ea. Cum iesi afara, Ken îl zari pe Tito, împreuna cu o fetita, din câte îsi dadea seama era o piticuta de vârsta mica, Tito o tinea în brate pe fetita care plângea de ti se rupea sufletul:

      - Buna Tito, ce faci aici?

      - Buna, spuse piticul uimit, dar ne întâlnim tot mai des, nu-i asa, profesore?

      - Si, de ce nu ne-am întâlni?

      - Nu ma întelege gresit, îmi pare bine sa te vad, spuse piticul, usor rusinat.

      - Bine, dar ce faci aici cu fetita aceasta frumoasa?

      - Încerc sa-o conving sa ramâna la scoala, e prima zi, si e tare rusinoasa. A, am uitat sa ti-o prezint, ea este fiica mea, Diana... Copila îi trase o privire fugara profesorului si apoi începu sa plânga si mai tare.

      - Lasa-ma pe mine s-o conving, si, nemaiasteptând acceptul parintelui profesorul o si însfaca pe copila din bratele acestuia. Vino, printesico, lasa-l pe unchiul Ken sa-ti spuna ceva. Profesorul o lua pe fetita de-o parte si, timp de câteva minute, i-a tot soptit ceva la ureche. Dintr-o data fetita s-a înveselit si a alergat entuziasmata spre parintele sau:

      - Tati, tati, da-mi rucsacelul ca trebuie sa ajung repede în clasa, stiai ca au animalute dragute aici? si fetita si-a smuls rucsacul din mâna tatalui sau si alerga spre scoala, spre uimirea parintelui:

      - Nu stiu ce i-ai zis, profesore, ca si eu i-am spus de animale, dar îti multumesc, si, batând din palme acesta disparu din nou.

      - De ce tot faci asta?! striga profesorul, sper sa nu faca la fel si fiica ta.

      - Stai linistit nu am învatat-o, se auzi vocea piticului de departe.

      - Of, chiar urasc când face asta, si profesorul se îndrepta din nou spre scoala.... pentru ultima ora ce o avea în acea zi.

      În timp ce profesorul Ken se îndrepta spre clasa, pe hol o zari pe Katt, care vorbea cu o creatura mica, cam cât un teran. Acesta se dadu putin în spate, pentru ca profesoara sa nu-l observe si asculta conversatia:

      - Acum du-te, Alan, daca te vede cineva, o sa intre la banuieli.

      - Dar Katt nu mi-ai spus când te poti întâlni cu stapânul meu, se auzi vocea pitigaiata a creaturii.

      - O sa-i trimit o pisica, du-te acum, spuse profesoara, destul de nervoasa.

      - O pisica e prea lenta, mai bine trimite pâna deseara o bufnorita, acum plec, astept raspuns... si într-adevar creatura disparu, linistind-o parca pe profesoara.

      Ora urmatoare decursese la fel de bine ca si celelalte, dar profesorul nu se putu concentra deloc, se gândea numai la conversatia ciudata pe care o auzise în hol.

      Oare despre ce stapân era vorba si ce era acea creatura, bufnorita, nu citise niciunde despre asa ceva? Sa fi fost oare ruda cu bufnita? Nu întelegea nimic din ce se întâmplase pe hol, dar acest gând disparu atunci când si-a dat seama ca era ziua în care se întâlnea cu Alice. Se pare ca aceasta avea ore dupa-amiaza, de aceea îl chemase la ceai. În curând Ken uita de aceea conversatie ciudata, orele luasera sfârsit, iar el nu avea stare pâna la orele ceaiului, asa ca a hotarât sa astepte în cârciuma lui Drink.

     

     

     


     

     

      CAPITOLUL III

      ZEITA ORIENTALA


     

      Tot ceea ce înconjura satul arata de parca era desprins dintr-un colt de rai, ca si când Dumnezeu îsi mai cladise înca un coltisor de rai pentru bucuria Lui. Totul era înverzit si înmugurit, multi copaci înflorisera, iarba marunta dadea semne ca ar vrea sa creasca mult mai mare anul acesta, florile de primavara, pictate în mii si mii de culori, parca erau rupte dintr-un tablou. Si cerul imens era de o frumusete nemaivazuta, în departare se putea observa cea mai frumoasa priveliste: padurea întunecata. Din sat se putea admira minunea naturii, copacii de-abia înverziti se leganau usor în bataia vântului, dansând parca pe muzica lui Vivaldi. Daca erai atent, puteai observa si sutele de pasari ce se întreceau în triluri diverse. Chiar daca se aflau la un kilometru distanta, cântecul lor se auzea pâna în sat. Satul parca întinerise în aceea zi si asta nu era doar impresia profesorului, toti satenii observând. Erau chiar zvonuri despre asta. Se spunea ca, o data la o suta de ani, atunci când toti sateni dormeau, cerul prindea viata, zânele bune si zeitele se întâlneau si, prin vraji ori descântece, se întreceau, iar cele ce câstigau îi ofereau satului câte un dar, acelasi dar: zânele - belsug si bogatii pentru urmatorii o suta de ani, iar zeitele - frumusete si stralucire, verdeata si iubire.

      Pâna si padurea întunecata era una normala, în acea zi oamenii puteau sa mearga acolo fara sa li se întâmple vreun rau. Satenii spuneau ca asa arata padurea cu multe secole în urma, dar ceva o schimbase si, dintr-o padure ca în povesti, devenise diabolica.

      Profesorul, uimit de toate acele frumuseti, nici nu si-a dat seama ca a ajuns în centru. Mai privi înca o data cerul, care îi aminti de Andora, apoi intra în cârciuma care, asa cum se astepta, era pustie. Doar fata lui Ginn, negustorul, se afla acolo, ajutând-o pe Marie la curatenie.

      Femeile îl privira surprinse, era ceva neobisnuit sa aiba clienti la aceea ora. Dupa ce îl studiara pe profesor, Marie îl invita sa ia loc.

      Ken accepta cu placere, mai erau câteva ore bune pâna avea sa se întâlneasca cu Alice si avea nevoie de companie pentru a trece mai repede timpul. Marie îl servi cu o cafea si apoi, împreuna cu Anu, îsi vazura de treaba.

      Barbatul a ramas singur, la masa din colt, timp de o jumatate de ora, cu gândurile si amintirile sale, pâna când a zarit-o pe prea frumoasa Anu care statea într-un colt si plângea. Profesorul s-a îndreptat spre ea:

      - De ce ar plânge asa o zeita? întreba acesta zâmbind sfios.

      - E doar un fleac profesore, raspunse Anu rece.

      Ken s-a retras, si-a dat seama ca aceasta nu voia sa-i împartaseasca sentimentele. Vizibil plictisit, si-a plati datoria cârciumaresei si si-a vazut de drum.

      Anu a ramas singura în cârciuma, caci sotia carciumarului a plecat dupa cumparaturi, la marginea satului, unde se afla un mic bazar în care gaseai de toate. Singura, Anu a început sa plânga si mai tare, probabil îsi amintea de suferinta prin care a trecut cu zece ani în urma.

      Anu era o zeita din Orient, a familiei si a iubiri. Când aceasta s-a nascut, vestea frumusetii ei s-a raspândit peste mari si tari, mii de împarati si de zei si-au dorit s-o aiba de sotie. Când fata a împlinit 16 ani, multi petitori au venit înaintea tatalui sau pentru a-i cere mâna acesteia, dar fata nu se învoia deloc.

      Trebuie sa spunem ca Anu era îndragostita de un pastor, nu avea ochi decât pentru el si, oricâte bogatii si minunatii i-ar fi oferit ceilalti, pe fata nu o interesau. Dar pastorul nu o iubea pe zeita, orice ar fi facut ea pentru a-i câstiga dragostea. La scurt timp, pastorul s-a casatorit cu o zâna, care i-a furat inima. Vazând ca a preferat-o pe alta, Anu a hotarat sa se razbune.

      Asa ca, într-o dimineata, Anu s-a dus în valea zânelor, unde aceaste se scaldau în fiecare zi, departe de ochii celorlalti. Acolo se afla si Manku, de acum sotia pastorului. Anu a decis sa-i fure hainele, lucru ce constituia cea mai mare rusine pentru o zâna, ca cineva sa o vada dezbracata. Zis si facut. Anu si-a pus planul în aplicare si a lasat-o pe mândra zâna fara îmbracaminte. Când a venit momentul ca acestea sa plece acasa, a observat ca hainele i-au disparut. Mult a mai plâns si s-a jelit copila, dar nu a înduplecat-o pe frumoasa Anu. Manku a ramas acolo câteva zile, pâna când râului i s-a facut mila de ea si a decis sa o transforme în cascada. De atunci, aceea cascada reprezinta plânsul zânei pacalita de o zeita.

      Dar Anu nu s-a multumit doar cu pedepsirea zânei, dorind si razbunarea asupra pastorului. Anu s-a dus la acesta în chip de prietena, pentru a-i fi alaturi de el la groaznica suferinta pe care acesta o simtea. Pastorul, naiv, a crezut-o pe frumoasa Anu, nu stia ca avea gânduri ascunse.

      Atunci Anu i-a marturisit ca stia unde se afla sotia sa si ca îl va duce acolo. Pastorul, când a auzit asa veste, s-a învoit pe loc si a plecat cu Anu acolo unde zicea aceasta ca i s-ar afla sotia. Ajunsi la cascada, Anu i-a povesti pastorului tot ce s-a întâmplat, si, înainte ca acesta sa se dezmeticeasca, zeita i-a si facut vânt în cascada. Pe locul în care a cazut pastorul, s-a înaltat o salcie plângatoare.

      Cum Anu era înca nemaritata, parinti ei nu stiau ce sa mai faca, dar cel mai mare dintre zei, Antu, care avea vreo opt sotii, a hotarat sa ia la el si pe frumoasa zeita, promitându-i ca ea va conduce alaturi de el. Zeita s-a împotrivit la început, dar, cum acesta era zeul atotputernic din Orient, într-un final a fost necesar sa accepte aceasta casatorie.

      Nunta a avut loc si a durat, ca în povesti, noua zile si noua nopti. Dar Anu nu îsi iubea sotul si tot timpul a complotat împotriva acestuia. Antu a încercat, în fel si chip, sa-si înduplece frumoasa sotie, dar aceasta nu s-a lasat în ruptul capului. Ba mai mult, a pus la cale uciderea sotului ei, pentru ca ea sa poata domni singura si nestingherita. Vazând Antu ca nu se poate, dar mai ales dupa ce a aflat de planul acesteia, a hotarît sa se razbune. Cum Antu era bun la suflet, chiar îsi iubea sotia, nu a putut s-o ucide, hotarând sa o trimita printre muritori.

      Ginn, care abia se casatorise, se învoi sa o creasca el însusi pe frumoasa zeita. Numai ca, înainte de a o trimite pe aceasta printre muritori, marele zeu i-a facut cadou o constiinta, pentru a-i putea plânge pe cei carora le-a facut rau. Ba mai mult, a si blestemat-o sa ia drept sot un om pe care nu-l iubeste si sa traiasca alaturi de el o vesnicie, în chinuri si suferinta. Totusi, cum zeul avea suflet bun, a facut si un contra blestem pentru aceasta, care suna cam asa: atunci când zeita va întâlni adevarata dragoste, va putea scapa de sotul ei, însa dupa ce îi va declara dragostea acelui barbat, el va muri, iar ea va ramâne libera.

      Cam asta este povestea frumoasei Anu si a relelor pe care ea le-a facut. Acum, frumoasa zeita îsi ispasea pedeapsa lânga muritori, alaturi de un sot pe care nu-l iubea, care o batea si o trata ca pe o sclava. Poate ca de aceea plângea zeita în acea zi frumoasa, când toata lumea era fericita.

      Acum îsi regreta greselile din trecut, cu toate ca mai avea mici excese de furie din cauza vietii pe care o ducea. Nu de putine ori s-a gândit sa-si omoare sotul, care o chinuia groaznic.

      Mateus, asa cum stiti deja, era si preotul satului, de fapt era si singurul preot pe care îl cunosteau oamenii. Multi nu erau de acord cu ceea ce îi învata acesta, dar altii îl iubeau. Preotul era un om dur, cu idei destul de învechite, dar era si un om ca toti ceilalti, adica cu pacate omenesti, firesti. De fapt, Mateus nu era om, el era nascut dintr-un urias pe nume Orip si o semizâna pe nume Galu. Avea puteri trupesti deosebite, mostenite de la tatal sau, uriasul.

      Înainte de a veni în satul oamenilor, Mateus a fost mâna dreapta a marelui zeu Antu, el era cel pe care zeul îl tinea în întuneric si îl scotea doar în momentele de rascruce.

      Înainte sa se casatoreasca cu Anu, zeul a decis sa-l trimita pe Mateus în satul oamenilor, pentru a nu îi speria frumoasa sotie, stiind ca preotul avea o fire mai violenta. Dar tot acest comportament al preotului se datora mamei lui, care l-a si crescut. Galu nu suporta fetele, deoarece, la scurt timp dupa ce l-a nascut, Orip a parasit-o pentru o zeita tânara si frumoasa. Galu stia ca nu se putea pune cu puterea zeitei, chiar daca aceasta era înca tânara, si atunci a decis sa-si creasca fiul cu credinta în Dumnezeu, si nu în zei, asa cum era normal pentru ei. De-abia apoi l-a învata ca femeile aduc numai necazuri.

      Atunci când Anu a venit în sat, Antu i-a poruncit acestuia sa o ia de sotie, cu toate ca s-a împotrivit la început, dar, când a vazut cât de frumoasa e zeita, s-a învoit. Din aceea zi Mateus o chinuie mereu pe Anu.

      Dupa cum spuneam, Anu era în cârciuma lui Drink, acolo unde a vazut-o si profesorul Ken. La o ora dupa plecarea lui, zeita se afla tot acolo, la scurt timp întorcându-se si Marie:

      - Du-te acasa, draga Anu, sotul tau trebuie sa se întoarca în curând.

      - Nu vreau sa mai plec Marie, urasc casa aia si îmi urasc sotul.

      - Nu vorbi prostii, draga mea, nu stii ce spui, cum sa-ti urasti casa si sotul?

      - Stii, Marie, îi multumesc bunului Antu ca nu mi-a dat copii, ca atunci as fi înnebunit de tot.

      - Antu?

      - Da, Marie, Antu e Dumnezeul meu, sau Zeus al meu, asa cum este si Alah sau altii. Eu îi multumesc lui Antu ca, la cât rau i-am facut, el nu mi-a dat o pedeapsa prea aspra.

      - Ce rau puteai tu sa-i faci unui Dumnezeu copila, vorbesti prostii de-a dreptul.

      - E, Marie, ce stii tu, nu sunt chiar o sfânta.

      - Nimeni nu e sfânt, copila, dar spune-mi cum de tu crezi în acest Antu, când tatal si sotul tau au credinta în Dumnezeu.

      - Si eu cred în Dumnezeu, ca doar el a creat aceasta lume cu zei cu tot, dar eu ma rog numai lui Antu, asa cum unii dintre voi va rugati anumitor sfinti.

      - Înteleg asta, dar de ce nu unui sfânt, ci unui zeu, de care eu nici nu am auzit si, crede-ma, îi stiu pe toti.

      - Antu nu e un zeu grec, e un zeu oriental si, crede-ma Marie, e cel mai bun zeu din câti exista. Zeus nu mi-ar fi iertat niciodata greselile si m-ar fi aruncat direct în Tartar, asta bineînteles daca nu i-ar fi venit ideea de-a ma omorî.

      - Dar ce pacate poti tu sa ai, un biet copil, ca stiu ca tatal tau v-a crescut pe toate cu bunatate si cu credinta si nici una din voi nu l-a facut de râs. Copila, nu stiu ce-i cu tine azi, dar ar trebui sa vezi un doctor, nu stii ce vorbesti.

      Anu îsi pleca capul suparata. Profesorul care intra pe usa cârciumii parea ca auzise câte ceva din discutia celor doua, asa ca hotarî sa intervina pentru Anu:

      - Poate ca stie ea, se auzi vocea profesorului din usa cârciumii, caci, neavând ce face, se întoarse acolo. Poate ca ea are necazuri pe care noi nu le vedem, si cred ca are nevoie de cineva sa o înteleaga.

      - Multumesc profesore, se grabi Anu sa-i raspunda. Vreau sa te rog ceva daca se poate.

      - Daca pot sa te ajut, o fac cu multa placere.

      - Profesore, când vei pleca de aici, promite-mi ca ma vei lua cu tine.

      Marie si profesorul se privira unul pe celalalt, apoi Ken întreba surprins:

      - Dar unde sa plec Anu, ai înnebunit? Nu am de gând sa plec niciunde.

      - Asta i-am spus si eu, spuse Marie, ca e nebuna.

      - Nu sunt nebuna si apoi cu totii stim ca atunci când Clementina se va hotarî sa ni se alature, profesorul va pleca.

      - De ce sa plec, Clementina asta ma va alunga?

      - Nu, râse Anu, nu te va alunga, dar va trebui sa pleci prin lume, ca ambasador al oamenilor.

      - Bine, Anu, daca asta se va întâmpla, o sa te iau cu mine, dar eu tot cred ca ai înnebunit.

      - Si eu? spuse Marie dintr-un coltisor.

      - Ai promis, profesore, sa nu uiti asta.

      - Nu voi uita, dar de ce vrei sa pleci?

      - Poate ca, daca îti voi spune, nu vei crede.

      - Încearca-ma Anu, pot sa cred orice.

      - Cred ca ai auzit si tu zvonuri despre rautatea sotului meu.

      - Asa e, raspunse Ken repede.

      - Bun, deci stii, tot ce ai auzit este adevarat. Am suportat asta timp de zece ani si acum, dupa atâta amar de vreme de chinuri, sotul meu mai are si curajul sa-mi spuna ca are o amanta, si Anu lasa capul în jos, în semn ca se rusinase.

      Marie o privi cu mila si decise s-o încurajeze:

      - Crezi ca Drink nu a calcat niciodata strâmb? întreba Marie. Asa sunt barbatii, nu stiu sa fie fideli, dar asta este, în viata treci si peste astea.

      - Tu poti sa treci, caci Drink e un om bun, dar Mateus nici macar atât nu e, nu stiu ce sa mai fac cu el. Stii bine ca ma bate si ca ma trateaza ca pe o sluga. Acum si asta, e prea mult, chiar si pentru mine.

      - Dar de ce nu-l parasesti? întreba simplu Ken.

      - Nu pot, asta e pedeapsa mea si trebuie s-o suport, si apoi, daca l-as parasi, m-ar gasi si m-ar ucide.

      - Dar trebuie sa existe o solutie si pentru tine.

      - Exista, dar pentru a fi eu libera, ar trebui sa moara un om pe care îl iubesc.

      - Vorbesti din povesti Anu, se încrunta profesorul.

      - Eu sunt o poveste, profesore, numai ca eu, spre deosebire de voi, nu am voie sa o rostesc, altfel prea bunul Antu m-ar pedepsi groaznic. Acum ar trebui sa plec, daca se întoarce Mateus si nu ma gaseste, va fi vai de mine. Frumoasa Anu îi saluta pe cei doi si apoi pleca.

      - Cred ca în spatele acestor vorbe se ascunde o poveste interesanta, spuse gânditor profesorul.

      - Eu înca cred ca e nebuna.

      - Poate, spuse profesorul, fara sa creada. Din pacate trebuie sa plec, nici n-am observat cât e ceasul. La revedere doamna, numai bine. Si barbatul disparu în spatele usii mari, lasând-o pe femeie singura, cu treburile ei.

     

     

     


     

      CAPITOLUL IV

      ALICE CEA ÎNTELEAPTA


     

      Profesorul batu cu sfiala si emotie la usa Alicei. Se auzi vocea profesoarei ce-l invita înauntru. Ken intra sfios. Biroul profesoarei era imens, încât profesorul nu îsi putea închipui cum era posibil ca o încapere, ce dinafara nu parea mai mare de câtiva metri, înauntru sa fie atât de mare. În mijlocul încaperii se afla un râu ce curgea linistit, pe marginea acestuia aflându-se câtiva copaci ce discutau între ei. În spatele biroului se gasea masa de lucru a profesoarei, în spatele careia toate astrele cerului se plimbau nestingherite. Dar acestea nu erau singurele lucruri neobisnuite. În încapere se mai afla un pix cu cap de om, care scria tot ce-i spunea profesoara, un papagal micut, ce citea o carte, si o pisica mare si grasa, mult mai grasa decât cea care-i adusese scrisoarea de dimineata, de culoare verde, cu ochii ca doua margele mari. Pisica îi punea în ordine profesoarei toate actele si, din când în când, se mai rastea la harpa mare cu chip de zeita, din celalalt colt al camerei, care se trezea câteodata cântând.

      Profesorul era de-a dreptul uimit, nu întelegea ce e cu toate acele fiinte si lucruri ce se tot miscau pe-acolo, aproape ca îi veni sa lesine, însa, cu greu, îsi stapâni aceasta emotie. Profesorul îsi arunca privirea spre Alice, care parea amuzata de reactia lui:

      - Acum întelegi de ce nu vine nimeni în biroul meu?

      - Aaaa... da.

      - Vad ca esti socat, nici nu ma asteptam sa fie altfel, dar va trebui sa te obisnuiesti cu astfel de lucruri, o sa vezi din ce în ce mai multe. Stii, sotul meu e vrajitor, si el mi-a daruit toate astea. Sa vezi ce am acasa..., spuse profesoara de-a dreptul amuzata.

      - Înteleg, spuse profesorul, vizibil marcat.

      - Esti cel mai comic din toti câti au intrat aici, râse profesoara cu pofta. Nu îti fie frica, tot ce vezi aici este inofensiv, dar în lume exista si altele mai putin inofensive.

      - Sigur, scuzati-ma, sunt putin socat, si profesorul râse nervos.

      Alice îi dadu putin timp sa se obisnuiasca cu toate lucrurile din biroul ei, apoi relua:

      - Hai sa-ti fac cunostinta cu toate aceste fiinte. Alice se ridica si se îndrepta spre harpa cu chip de femeie. Aceasta este Elna, harpa magica, daca îi asculti cântecul pâna la capat, îti vei afla viitorul, dar trebuie sa-ti spun ca a cam îmbatrânit si nu îl mai prezice cum trebuie, si profesoara trase un chicotit de bucurie. Acesta, si arata spre motanul cel gras, este Miau, secretarul meu, este un motan de încredere. Desi e putin nervos, e foarte simpatic. Îti recomand si tie un motan pentru companie. Hai sa trecem mai departe, acesta de aici este o miniatura a râului Eufrat, îmi place foarte mult, ma linisteste, copacii sunt niste prieteni ai sotului meu, care nu mai puteau trai în mediul lor natural si am acceptat sa-i gazduiesc aici. Cel înalt e Fruttus, cel mic, cu frunze rosii, e Danli, iar cel mai mic dintre toti e fiul lui Fruttus, Fraguss. A, si sa nu uit de papagal: el e Ucello, foarte inteligent, citeste foarte mult. Atunci când cineva drag e la ananghie, se transforma într-un vultur mare si negru, pe nume Cratess. Cam asta e tot, o sa te obisnuiesti cu ei ai sa vezi sunt foarte draguti.

      Profesorul îi mai studie o data pe cei pe care Alice ii prezentase. Cu coada ochiului privi spre harpa magica, apoi spre papagal. Dar cel mai simpatic i se paru motanul cel verde, lucru pe care îl spuse cu voce tare:

      - Acum, ca ma gândesc mai bine, motanul e chiar o frumusete! Îmi plac animalele, dar nu stiam ca pot si vorbi. Atunci motanul îl privi plin de mândrie pe profesor.

      - Nu toti pot, numai cei speciali, iar aceste fiinte sunt cu adevarat speciale. Doresti un ceai, profesore?

      - Mi-ar face mare placere, doamna.

      - Ca sa putem vorbi fara retineri, eu propun sa ne tutuim, esti de acord?

      - Sigur ca da.

      - Bine, ma bucur ca ne întelegem, pentru ca pentru urmatorii doi ani eu voi fi îndrumatorul tau.

      - Îndrumator?

      - Da, eu te voi îndruma si eu îti voi spune tot ceea ce trebuie sa stii.

      - Ma bucur ca tu ma vei învata ce trebuie sa stiu despre lumea de dincolo.

      - Asa e, dragul meu, eu te voi îndruma spre noile tale cunostinte si, de ce nu, si spre familia ta. Dar hai sa nu o mai lungim. Profesoara batu din palme si pe masa se asezara doua cescute. Ceainicul care le urma turna în fiecare ceasca ceaiul. Acum, ca avem si ceaiul, ar trebui sa-ti spun ce se petrece.

      Profesorul privi uimit spre ceainicul care se golea ceaiul. Se gândi ca, daca aceasta îi va mai arata multe lucruri ciudate, va iesi de acolo nebun. Apoi alunga acest gând si spuse încrezator:

      - De-abia astept sa aud.

      Profesoara trecu repede la subiect:

      - Asa cum stii, tot ce i s-a parut omului paranormal, a alungat din viata lui. Acum doua secole vrajitorii erau arsi pe rug sau întemnitati, personajele fantastice erau vânate si ucise, iar personajele din poveste nici macar nu erau bagate în seamna, oamenii nici nu le observau. Toate aceste fiinte au hotarât sa plece în cautarea zeilor, care si ei fusesera alungati de oameni. I-au gasit pe zei si s-au stabilit în lumea lor. La început au fost zeci de razboaie între aceste natii, razboaie pentru putere, bineînteles. Atunci, un vrajitor întelept le-a facut o propunere tuturor. Si le-a spus asa: - Lumea e împartita în patru: nord, est, vest si sud. Atunci de ce sa nu luam fiecare câte un colt de lume si sa-l împartim, asa vom pune capat mortilor inutile!? - Toti au fost multumiti si s-a hotarât ca e corect. Atunci zeii au luat nordul, vrajitorii sudul, creaturile fantastice estul si povestile vestul. În mijlocul acestei lumi se aflau oameni obisnuiti, dar si alte creaturi ce nu aveau loc în nici una dintre aceste lumi. Un timp totul a fost linistit si toti au fost multumiti, dar între vrajitori si zei au început alte certuri, tot pentru putere. Zeus a hotarât ca lumea trebuie condusa de un singur lider si a hotarât o forma de guvernare democrata, cu alegeri, senat si tot restul. Au avut loc primele alegeri si Zeus a câstigat, dar nu cinstit. Atunci acelasi vrajitor întelept, batrânul Alcutor, le-a propus zeilor sa se reia alegerile. Dupa multe dezbateri acestia au fost, în sfârsit, de acord.......

      Profesoara facu o pauza pentru a-si drege vocea, apoi continua:

      - Între timp, Alcutor a fost ucis si, bineînteles, un nou conflict a aparut. Dar, una peste alta, peste câteva luni au avut loc noi alegeri. De data aceasta cinstite.

      - Si tu cu cine tii? întreba profesorul amuzat.

      - Nu pot sa-ti spun, sotul meu s-ar înfuria, si profesoara chicoti, înca odata, fericita. Vezi tu, eu nu sunt vrajitoare si nici zeita, sunt doar nemuritoare.

      - Parintii mei erau oameni normali. Daca auzi altceva, sa nu crezi, s-au spus tot felul de povesti pe seama mea, dar asta este adevarul. Toti cred ca sunt o semi-zeita, si asta ma distreaza.

      - Atunci, cum de esti nemuritoare?

      - Când eram mica, mama m-a uitat pe câmp, dar m-a gasit bunicul tau, zeul Ares, caruia i-a placut de mine si atunci s-a hotarât sa-mi faca un dar. Nemurirea. Si asa am ramas!

      - Vrajitorii sunt muritori?

      - Unii da, alti nu, unii mor si se reîncarneaza, altii mor si gata, depinde. Nu mai exista vrajitori puri, decât foarte putini, si fiecare are o putere pe care nu o are celalalt sau o capacitate mai mare de-a învata anumite vraji, chiar si oamenii simpli pot învata sa devina vrajitori.

      - As putea învata chiar si eu?

      - Sigur ca da. La scoala vrajitorilor, portile sunt deschise oricui.

      - Am auzit ceva de un institut national sau cam asa ceva.

      - Ai auzit destul de bine, numai ca acest nume e prea lung si s-a hotarât ca institutele sa aiba si nume mai scurte sunt cele patru, cum îti spuneam: Goods, Wich, Story si Fantasi. Acestea sunt cele patru importante, asa exista mai multe scoli în lumea noastra.

      - Si as putea învata la oricare dintre ele.?

      - Tu da. Vezi, la scoala zeilor trebuie neaparat sa ai sânge de zeu ca sa fii primit, iar tu ai. La celelalte scolii primesc pe oricine, fara probleme. De fapt se da un examen, nu intra chiar oricine.

      - Spune-mi, ce legatura am eu cu toate astea?

      Profesoara facu o scurta pauza. Trebuia sa-i explice multe tânarului sau învatacel:

      - Ai sa afli si acest lucru, dar mai ai putina rabdare. Trebuie sa-ti mai spun ceva despre ceilalti, ei sunt putin altfel decât noi, în gândire vreau sa spun. Întotdeauna au vazut omul ca pe un dusman natural sau ca pe un sclav. Acum douazeci si cinci de ani, a venit pe tarâmul nostru un muritor pe care îl chema tot Ken. Acesta era un monstru de om, dar tare bun la suflet. Zeii au crezut ca e fiul vreunui urias, dar se înselau: era un muritor ca toti ceilalti. Ken s-a îndragostit de Afrodita si a fugit cu ea în lume. Hefaistos s-a înfuriat rau de tot si a trimis un urias sa-l omoare. Spre surprinderea tuturor, Ken l-a omorât pe urias, dar nu prin lupta, ci printr-un siretlic. Atunci zeii au realizat ca oamenii sunt inteligenti si au început sa-i respecte.

      - Bun, si care e legatura cu mine?

      - Este, acum treizeci de ani te-ai nascut tu, si atunci o vrajitoare batrâna i-a spus mamei tale ca tu vei fi conducatorul oamenilor si ambasadorul lor dincolo. Cu toate ca tie destinul îti era sa mori la fel ca si fratii tai, Ares a intervenit si atunci oamenii au început sa creada. Dar nu numai oamenii, ci si cei de dincolo.

      - Interesant, deci eu ar trebui sa încep un adevarat razboi împotriva lor.

      - Nu, din contra, tu vei fi cel ce îi va face sa înteleaga, pe cei de dincolo, cât si pe cei de aici, ca trebuie sa convietuiasca ca egali. Tu esti cel inteligent în aceasta poveste si singurul care-i poate convinge pe toti ca ura nu e o solutie. Nu spun ca nu o sa fie întotdeauna si persoane ce se vor opune, si de o parte, si de cealalta, dar vor fi prea putini, iar daca îi vei convinge sa se uneasca, atunci vor lupta împreuna împotriva proscrisilor.

      - Da, e destul de logic, dar cum sa fac eu toate astea?

      - Asta va trebui sa afli singur.

      Pe Ken începu sa-l înfurie acest - vei afla singur - . Cum avea el sa afle singur? Alice era de-a dreptul nebuna:

      - Si cum voi afla daca nici macar nu am fost dincolo, si din acele locuri nu cunosc decât câteva persoane?

      - Te vei duce si dincolo atunci când va veni momentul.

      - Cum ajung dincolo?

      - Toate le vei afla atunci când va trebui. Pentru fiecare e altfel: unii ajung printr-o bataie de palme, altii trecând prin foc, altora li se deschide o poarta, nu stiu cum va fi pentru tine, dar vei afla.

      - Si ce trebuie sa fac?

      - Ti se va deschide aceea poarta spre lumea de dincolo atunci când va trebui. Cineva te va învata.

      Profesorul începu sa-si piarda cumpatul. Era un om destul de calm, dar asta era prea de tot:

      - De ce nu trebuie chiar acum, altii cum se pot duce când vor?

      - O data deschisa, aceea poarta ramâne deschisa pentru totdeauna si vei sti mereu cum sa te întorci. Nu fii nerabdator, lumea a fost creata cu rabdare, descoperirile mari s-au facut cu rabdare, acum e rândul tau sa ai rabdare.

      - O sa am, dar vreau sa te mai rog ceva, daca se poate, desigur.

      - Spune!

      - Ai putea sa-mi spui câte ceva despre Andora?

      - Nu, raspunse Alice, enervata de întrebare, si acest lucru o sa-l descoperi singur... Atunci profesoara se ridica. E târziu Ken, trebuie sa plec la ore.

      - Bine Alice, înteleg, iarta-ma daca te-am suparat.

      - Nu m-ai suparat Ken, dar chiar trebuie sa pleci.

      - Atunci, la revedere, sper sa mai vorbim.

      - Vom mai vorbi, cu siguranta. La revedere, dragul meu.

      Si profesorul iesi din încaperea cea mare pe holurile mici ale scolii.

      Ken a vrut sa plece din scoala, dar exact atunci Alice iesi din biroul ei si îl trase de mâna înapoi. Profesorul ramase de-a dreptul surprins de reactia ei. Se trezi din nou în biroul magic al Alicei.

      - Îmi pare rau, dragul meu, am uitat sa-ti spun un lucru important.

      - Spune Alice!

      - Poate o sa ti se întâmple lucruri ciudate, as vrea sa-ti spun ca nu trebuie sa te sperie nimic. Absolut nimeni si nimic nu îti poate face rau, atâta timp cât esti în lumea asta. Orice ar fi, sa nu intri în panica, este foarte important acest lucru.

      Profesorului îi venira în minte tot felul de ideii. Lucruri ciudate. Ce nebuna!

      - Despre ce lucruri ciudate vorbesti, Alice?

      - Nu stiu sa-ti spun acum si nici nu vreau sa te sperii mai mult decât este cazul, s-ar putea sa nu ti se întâmple nimic sau, din contra, dar trebuia sa-ti spun ca acest lucru e posibil. Si totusi, sa nu uitam ca de atunci de când ti-ai amintit, dusmanii tai s-au înmultit. Sa nu cumva sa crezi ca toti sunt fericiti ca tu vei pune capat unui razboi ce se da de secole, sau cel putin vei încerca sa pui capat acestui razboi. Sa nu crezi ca nu o sa încerce anumiti oameni sa te faca sa te razgândesti. Trebuie sa-ti mai spun ca nu trebuie sa ai încredere în nimeni, eu sunt singura cu care poti vorbi deschis, sa nu uiti asta Ken. Oamenii vor încerca sa-ti câstige încrederea pentru a afla anumite lucruri despre tine sau despre alte lucruri, de aceea nici nu-ti spun totul acum, pentru ca, în momentul de fata, esti înca influentabil. Întelegi?

      Întelegea, sigur ca întelegea, doar nu era batut în cap. Profesorul raspunse pe un ton aproape rece:

      - Sigur ca înteleg, dar vreau sa stiu cât de periculoasa este toata aceasta poveste pentru mine?

      - Destul de periculoasa, si nu numai pentru tine, ci pentru toti. Noi toti suntem predispusi pericolului, nu numai tu. Noi toti vom avea de suferit, daca tu vei face vreo greseala. Nu spun ca nu e posibil sa faci greseli, dar atunci când o vei face, te rog sa nu fugi, sa nu te sperii de aceste lucruri, s-ar putea ca greseala sa poata fi reparata. Dar pâna atunci vom încerca împreuna sa nu facem nici o greseala, caci suntem împreuna în aceasta poveste. Si, poate, în curând si Clementina ni se va alatura. De fapt, sigur ni se va alatura cât mai repede.

      - As vrea sa o cunosc pe Clementina, am tot auzit vorbindu-se de ea.

      - Ai s-o cunosti Ken, si, ai sa vezi, Clementina e o persoana cu totul speciala. Cine stie, poate ca vei cunoaste dragostea din nou.

      - Dar eu cred ca am cunoscut deja dragostea.

      - Cum?

      - Astazi am avut o discutie destul de interesanta cu Anu si mi-am dat seama ca e o persoana deosebita. Pot spune ca am placut-o de când am venit în acest sat.

      - Ken, dragul meu, trebuie sa-ti spun ca Anu nu este asa cum crezi tu, si profesoara se încrunta putin, as vrea sa nu te îndragostesti de ea. Nu este ceea ce crezi tu, crede-ma Ken. Si apoi, ea este îndragostita de altcineva.

      - Nu pot sa-ti spun multe despre ea, caci Antu ne-a interzis acest lucru, dar ceea ce pot spune, si nimeni nu ma poate opri, este ca, din pricina ei, au murit doi oameni nevinovati.

      - Ce vrei sa spui, ca Anu este o criminala?

      - Da, chiar asta vreau sa spun, Anu este cu adevarat o criminala.

      Profesorului îi trecu prin minte ca Alice îl minte. Poate ca nu vroia ca el sa se apropie de Anu. Dar era posibil sa fie si adevarat. Cu toate astea, barbatul nu-si putu stapâni emotiile:

      - Cum poti spune asta? Anu este atât de firava si atât de frumoasa, atât de blânda si de nefericita!

      - Sunt de acord cu tine, acum este asa cum spui tu, dar atunci când a ucis doi oameni ce se iubeau, nu era asa.

      - Dar poate s-a schimbat, eu cred ca regreta ce a facut.

      - Regreta acum, dar atunci când va fi libera, firea ei va reveni la normal. De aceea nu trebuie sa ramâna libera niciodata. Si mai e ceva: cel ce se va îndragosti de ea va muri, iar noi avem nevoie de tine în viata, spuse Alice, zâmbindu-i.

      - Am înteles câte ceva din ce spui tu, nu o sa te mai descos, am totala încredere în tine.

      - Ma bucur ca gândesti asa, cred ca începi sa te destepti, si profesoara îl privi usor amuzata.

      - Da, asa se pare, acum trebuie sa plec am nevoie de putina liniste sa-mi pun gândurile în ordine, am acumulat prea multe informatii azi.

      - Ai dreptate, profesore, oricum este târziu si amândoi avem lucruri de facut. Sa ai o seara placuta dragul meu.

      - Multumesc, la fel. La revedere!

      Profesorul pleca de aceasta data, fara sa mai fie retinut. Adevarul este ca a fugit din biroul Alicei cât a putut, avea o teama ca aceasta si-ar mai putea aminti ceva, iar el numai suporta sa continue discutia. Si când se gândea ca asteptase atâta aceasta discutie, iar Alice îl dezamagise într-un fel, pentru ca el se asteptase ca aceasta sa-i spuna lucruri mult mai interesante. Ceea ce-i spusese ea, stia în parte. Nu tot, ce-i drept, dar lucrurile acelea într-un fel le ghicise si singur.

      Mergea acum agale spre casa, nici nu observase ca soarele apusese, gândurile i se împleticeau în minte, nu stia la ce sa se gândeasca mai întâi: la secretul ce-o învaluia pe Andora sau la cel ce-o învaluia pe Anu, la lupta pentru putere a celor de dincolo sau la pericolele care i le prevestise Alice?

      Noaptea se lasase apasatoare, si el de-abia ajunsese acasa. Cum spuneam mai devreme si casa profesorului se afla lânga un lac (daca nu am spus, însemna ca am uitat). În aceea seara lacul era argintiu în bataia lunii, doua lebede îsi cautau culcus prin papuris. Salciile de pe marginea lacului parca plângeau, iar salcâmii pareau ca se uita spre luna, de fapt pareau ca se roaga ei. Mii si mii de licurici de diverse culori dansau în jurul lacului.

      Parca luna îi trimisese sa traga o perdea colorata în jurul lacului. Licuricii colorati pareau culesi din stele si pusi lânga lac ca sa-l îmbete cu culorile lor ametitoare, chiar si cele doua lebede pareau vrajite de dansul ametitor al licuricilor.

      Profesorul a ramas în fata casei aproape jumatate de noapte, era si el vrajit de acel minunat joc al naturii. Linistea din noapte era aproape apasatoare, chiar si lebedele s-au retras în cuibul lor, iar salcâmii si-au plecat capetele dând semn ca dorm. Chiar si licuricii, la un moment dat, au dat semn de oboseala si s-au retras la culcare. Doar luna a ramas neobosita sa vegheze deasupra lor. Atunci s-a retras si profesorul în casuta din lemn.

      *

      Au trecut aproape doua saptamâni fara sa se întâmple nimic important, nici macar Alice din aceea zi nu a mai deschis discutia despre cele întâmplate, nici satenii care, cu câteva zile în urma ,numai despre asta vorbeau, nu au mai deschis subiectul despre cele întâmplate. Nici macar piticul Tito nu daduse un cât de mic semn de viata. Totul reintrase în normal, parca nimic din tot ce v-am povestit nu se petrecuse în satul nostru.

      Oamenii îsi urmau cursul zilnic al vietii, unii muncind la câmp si ceilalti vazându-si de treburile lor cotidiene. Pâna si primarul parca amutise de tot, nici macar în cârciuma lui Drink nu se mai ducea, întreg satul era cuprins de o liniste apasatoare.

      Numai Anu era la fel de nefericita si, de câte ori îl vedea pe profesorul Ken, îl punea sa-i promita ca o va lua cu el atunci când va pleca. Profesorul nu putea nega ca era îndragostit de zeita, dar dupa ce Alice îl pusese în tema cât de cât cu povestea acesteia, el devenise mai precaut si încerca sa-si tina sentimentele în frâu. De câte ori o vedea pe Anu, Ken îsi aducea aminte de ceea ce-i povestise Alice, e drept destul de vag.

      În aceea zi profesorul era acasa si, cum nu avea nimic mai bun de facut, se apuca de gradinarit. În spatele casutei de lemn, în apropierea lacului, se afla o micuta gradina de flori. Aceasta nu mai fusese îngrijita de ani de zile, si profesorul îsi spuse ca era cazul sa se ocupe putin si de ea. A cumparat de la sateni tot felul de flori, a caror denumire nici macar nu o cunostea, si era foarte încântat de achizitiile pe care tocmai le facuse.

      Dupa cum spuneam, profesorul se ocupa de gradinarit: dadea la o parte plantele moarte si le înlocuia cu cele tinere. Deodata auzi mieunatul pisoiului postas. Profesorul dadu fuga în fata casei pentru a-l întâmpina pe motan, doar nu voia sa pateasca ca data trecuta, când l-a lasat sa astepte.

      Motanul cel gras tinea în labute un plic destul de gros, ceea ce indica ca scrisorii era destul de lunga. Profesorul s-a apropiat de motan si a luat plicul. Înainte ca motanul sa plece, profesorul i-a oferit acestuia un castronas cu lapte, pe care motanul nu l-a refuzat. Profesorul îl privi din nou amuzat pe motanul cel gras atunci când acesta pleca, fara ca macar sa dea vreun semn de recunostinta pentru laptele primit.

      Ken l-a mai privit un timp, apoi s-a întins pe iarba înca nerasarita bine si deschise plicul. Spre uimirea lui, scrisoarea avea un sigiliu regal. Profesorul s-a asezat comod si a început sa citeasca:

      - Draga domnule Ken,

      Îmi permit sa va scriu aceasta scrisoare cu deosebit respect, sper ca va veti face putin timp pentru a o citi si mai ales sper ca îmi veti ierta cele ce vi le voi spune. Vreau sa va informez cu respect urmatoarele aspecte: acum o saptamâna, când ma plimbam prin Regatul Soarelui, am vazut o nimfa ce plângea. Curiozitatea m-a împins sa ma apropiu de aceasta copila si s-o întreb ce are pe suflet, ceea ce mi-a marturisit nimfa este o poveste de necrezut si de aceea îmi permit sa va rog sa-i dati aceasta scrisoare si doamnei Alice.

      Ei bine, cum spuneam, m-am dus la aceasta nimfa s-o întreb de ce plânge. Nimfa m-a privit neîncrezatoare la început, dar mai apoi m-a recunoscut si, plina de recunostinta, m-a îmbratisat:

      - O, bunele rege, daca ati sti prin câte nenorociri am trecut!

      - Spune copila, care îti este oful.

      - Acum doua zile mama mea a murit în chinuri groaznice, boala ei tinea de vreo doi ani, timp în care am încercat sa gasim tot felul de leacuri si am dus-o la o multime de doctori si învatati, dar nimeni, nimeni nu a gasit vindecarea.

      - Cu o saptamâna în urma am întâlnit un vrajitor batrân, care m-a vazut plângând. El m-a întrebat ce am, iar eu i-am spus întreaga poveste, atunci el m-a sfatuit sa-l duc degraba la mama mea. L-am dus cât de repede am putut, dar acesta, cum a vazut-o, a tras un tipat îngrozitor, mi-a spus ca a vazut raul în ea si ca nimeni nu o va putea ajuta cu nimic. Înainte sa plece, vrajitorul mi-a spus ca era razboiului va începe si ca mama mea e un produs al acestuia, mi-a mai spus ca, daca binele nu va învinge, tot mai multi vor avea de suferit, asa cum se va întâmpla si cu primul meu nascut. Spune tu, bunule rege, cum sa nu fiu trista când în lume e atâta suferinta si atâta durere?

      Aceasta este istorioara pe care am vrut sa v-o spun, sperând ca nu v-am deranjat prea tare. Poate ca o sa vi se para o prostie, sau poate ca nu o sa întelegeti nimic din ceea ce v-am scrs, dar doamna Alice va stii cu siguranta ceea ce vreau sa spun, de aceea va rog sa îi aratati si domniei ei aceste rânduri. Dupa cum veti putea observa si singur în plic, lânga scrisoare, mai sunt si niste fotografii surprinse de bunul meu prieten Ludo, sper ca acestea îi vor fi de folos doamnei Alice în cercetarile dânsei.

      Va salut cu mult respect si va multumesc pentru rabdare. Stiu ca sunteti un om bun si ca iubiti oamenii si pacea, mai stiu si ca sunteti un mare admirator al lumii noastre,cu toate ca nu ati vizitat-o niciodata. Stiind toate astea despre dumneavoastra, domnule, îmi mai permit sa va rog un lucr, daca si dumneavoastra veti binevoi, bineînteles. M-am consultat si cu consultantul meu pe probleme de relatii cu ceilalti si amândoi am fost de acord ca ar trebui sa va invitam peste o luna în Regatul Soarelui, la Balul Sirenelor, pe care noi îl organizam în fiecare an. Sper ca veti primi invitatia mea. Si acum nu îmi mai ramâne decât sa-mi i-au ramas bun, sper ca ne vom vedea în curând. La revedere!

      Al dumneavoastra,

      Regele Soarelui Artur Lights -

      Pe chipul profesorului se putea citi bucuria, într-adevar nu întelegea de ce acest rege pe care nici macar nu-l cunostea îi scria tocmai lui, dar ce mai conta doar îl invitase în lumea de dincolo, în sfârsit. Peste numai o luna avea sa vada aceasta lumea, pe care avea impresia ca voia sa-o cunoasca de mai bine de un secol. Dar o luna înseamna mult timp, gândi profesorul, dar ce mai conteaza, doar a asteptat atâta, de fapt o luna nu mai înseamna chiar asa mult. O luna e chiar putin la cât asteptase el, nu mai conta, tot ce era important era ca peste o luna visul sau va deveni realitate. Oare ce minunatii avea sa vada acolo, oare cum arata acest regat, o fi chiar asa de minunat cum si-l închipuie el? Dar sirenele cum or arata ele, sa fie oare ca în basme, jumatate pesti si jumatate oameni? Cine stie ce surprize avea sa-i rezerve aceasta lumea. Poate ca nu e nici macar pe jumatate asa cum si-o imagina el, poate ca e rece si goala asa cum sunt si unele colturi din lumea noastra.

      Profesorul s-a trezit din visare atunci când si-a dat seama ca trebuie sa-i duca scrisoarea profesoarei Alice asa cum îl rugase regele. Poate ca Alice îl va lamuri de ce regele îi scrisese lui si nu ei, si mai ales de ce i-a spus aceea poveste care nici macar nu era asa interesanta. Poate ca povestea ascundea un substrat pe care el nu-l vedea, în afara de cel ca razboiul va începe în curând si unii din cei rai încercau sa împiedice oamenii sa-si ceara drepturile. Cine stie ce mai vor cei de dincolo, nu sunt hotarâti deloc, dar asta este, asa sunt si oamenii, dar nu numai ei.

      *

      Profesorul se afla pentru a doua oara în fata biroului Alicei si, la fel ca si data trecuta, batu sfios la usa mica. Dinauntru se auzi vocea profesoarei, poftindu-l pe acesta înauntru. Ken a intrat destul de sfios, nimic nu se schimbase de ultima oara când fusese acolo, parca toate ramasesera pe loc. Motanul aranja în continuare actele profesoarei si mai tipa din când în când la harpa care încerca sa cânte, cei trei copaci vorbeau între ei, iar papagalul cel mic citea, pâna si astrele ce se plimbau în spatele mesei de birou a Alicei parca aveau acelasi curs. Alice îl îndemna sa ia loc, iar acesta se supuse.

      - Stiu ca e greu sa te obisnuiesti cu toate astea, si eu, când m-am casatorit cu Eac, mi se pareau ciudate. Tare greu m-am obisnuit cu ciudateniile sotului meu. Dar sa lasam asta, ma bucur ca ai venit, de fapt te asteptam.

      - Adica stiai ca voi veni?

      - Sigur ca stiam, nu fii prostut, profesoara îi zâmbi, ai uitat ca am un sot vrajitor?

      Ken simtea ca nu o mai place asa mult pe Alice. Parea o fiinta, nu stia exact cum. Acesta îsi ascunse sentimentele si continua:

      - Si ce legatura are sotul? întreba Ken ironic.

      - El m-a învatat si pe mine câteva trucuri, daca le pot spune asa. Dar acum da-mi scrisoarea, te rog.

      Profesorul, uimit ca stia de scrisoare, se scotoci prin buzunare, si-i înmâna scrisoarea fara sa spuna nimic. Profesoara citi repede scrisoarea si ramase îngândurata. Dupa câteva minute de tacere, aceasta continua:

      - Destul de imprudent din partea lui sa ti-o trimita tie. Dar ce mai conteaza? Important este ca a ajuns cu bine la mine.

      - Ce este cu aceasta scrisoare?

      - Nu prea îl înteleg bine pe Artur, el întotdeauna scrie codat, si profesoara râse din nou. Dar banuiesc ce vrea sa-mi transmita, cred ca e vorba de nimfa Aurore, care a trait o adevarata tragedie datorita dragostei ei nemarginite pentru oameni. Vezi tu, asa cum tu îi iubesti pe cei de dincolo, asa si ea iubeste oamenii. Anumite organizatii din toate cele patru zari nu sunt de acord cu oamenii, asa ca oricine le ia partea are de suferit. Vrajitorul ce apare în povestea regelui nu este cu adevarat un vrajitor si e modul regelui de a-mi spune ca mama nimfei a fost vrajita.

      - Cum poti fi sigura de acest lucru?

      - Sunt sigura si atât. Îl cunosc bine pe rege, el întotdeauna a tinut cu dreptatea si adevarul, de fiecare data când a avut ceva de comunicat, a spus-o într-un mod ciudat. Dupa atâtia ani m-am obisnuit cu stilul sau. Ei, dragul meu, sper ca vei accepta invitatia regelui, cu ocazia asta ti se va deschide si tie usa spre lumea noastra.

      - Sigur ca accept invitatia, de fericire aproape ca uitasem sa-ti mai aduc scrisoarea.

      - Ma bucur ca ti-ai aminti, si profesoara zâmbi. Apropo, draga Ken îti recomand un teranopuran.

      - Ce mai e si ala?

      - Un iepuras de pamânt.

      - Si cu ce m-ar ajuta acesta, întreba profesorul uimit?

      - La gradinarit, bineînteles, ar putea avea grija de gradina ta si nici nu trebuie platiti, le dai doar mâncare. Ai multe de învatat.

      - Sa stii Alice ca nu am citit niciunde de creaturile de care îmi tot spui. Si spui ca-i un iepuras?

      - Daaa, seamana cu unul cel putin, are cap de iepure, dar trup uman si este foarte mic, exact ca teranii.

      - Aaa... interesant, facu acesta total uimit. Cu adevarat interesant. Dar stii ce mi se pare cu adevarat interesant?

      - Ce anume?

      - Fratii Grimm nu au scris niciodata despre aceste creaturi.

      Alice îl privi cu coada ochiului pe Ken. Ea nu era o mare admiratoare a fratilor Grimm. Dar era de înteles, traise atâtea secole în lumea aceea, încât povestile lor erau banale pentru ea:

      - Ce te face sa crezi ca ei stiau, si ca nu au fost bazaconii inventate de ei?

      - Nu trebuie sa ne mintim, Alice, stii si tu, asa cum stiu si eu, ca ei au vazut.

      - Asa e, voiam doar sa te supar, si profesoara chicoti de-a dreptul amuzata de - rautatea - ce o facuse. Dar cum ti-ai dat seama?

      - Nu e nici o filozofie, pur si simplu acum câtiva ani am gasit, într-o biblioteca parasita, un tratat scris de ei. În acest tratat spuneau ceva despre o lume uitata si ca toate personajele despre care au scris sunt reale, doar povestile sunt inventate în marea majoritate. Cu toate astea, nu au spus nimic despre, zei, de ce?

      - Pentru ca nu li s-a dat voie sa spuna tot. Ceea ce scriau era verificat de comisia povestilor si numai cu acordul lor se publicau povestile. Doar nu credeai ca am lasa în lume niste oameni care ne-ar putea da de gol. Au fost controlati tot timpul.

      - Acum înteleg, spuse profesorul gânditor.

      - Stii Ken, câteodata ma uimesti.

      - De ce Alice?

      - Pentru ca eram convinsa ca stiu totul despre tine, dar tu ma uimesti de fiecare data, nu ca nu mi-ar face placere. Esti un baiat destept si asta ma bucura, ma asteptam ca o sa fiu nevoita sa-ti spun tot, dar nu e nevoie, tu aproape ca înveti singur.

      - Ei, Alice, esti tu draguta si încerci sa ma flatezi, tocmai pentru a nu-mi spune tot! Profesoara zâmbi. Sa stii ca m-am prins ca nu vrei sa-mi spui tot, dar nu-i nimic, am sa aflu singur.

      - Bravo Ken, stiam eu ca vei întelege, sa stii ca e mai bine sa le descoperi singur. E mult mai bine.

      - Am uitat sa-ti spun....

      - Da...?

      - Pozele.

      - Sigur, le-am observat.

      - Nu am simtit ca mi-ar fi adresate, asa ca nu m-am uitat la ele.

      - Foarte bine, dragul meu. Ai dreptate, nu îti erau adresate, dar oricum am sa ti le arat, spuse Alice zâmbind.

      - Cum consideri!

      - Consider ca asa este bine, sa le vezi si tu, si profesoara îi dadu pozele profesorului.

      - Mai târziu Alice, acum nu vreau sa le vad.

     

© Copyright Oana Stoica-Mujea
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online