evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Hora Ielelor, Pensiune  -  Al nouălea iad  -  Fotografii  -  Meduza (IX)  -  O noapte într-un ceas  -  Casa nebunilor  -  Poveste de viaţă  -  Texte.01  -  Primăvara nucleară  -  Meduza (VIII)  -  Visând cu ochiul deschis  -  În căutarea zborului  -  Poveste de mahala I : Meciul  -  Luminile oraşului XXIV  -  Dependent TV  -  Vânătoarea  -  Proprietate cu casă şi pădure  -  Lunga vară  -  Eu sunt viu, voi sunteţi morţi !  -  Jocul Zeilor (VI)  -  Reactorul  -  Sharia (fragment)  -  Istoria spirilor de la începuturi până la trecerea munţilor  -  Valoare reziduală  -  Rapsodia  -  Pasul craiului de munte  -  Novicele  -  Taina norilor  -  Fabrica de vise  -  Orb  -  Povestea (?) Pensionarului Incredul  -  Fragmentalism  -  Fereastra din spate  -  Visul  -  Pescarul la apus  -  Peştera II  -  Jurământul  -  Universul lent  -  Circ  -  Servisul Auto  -  2 fast 4 you  -  Norul de argint  -  Jazzonia : Cartea Cruciadelor  -  Timpul schimbării  -  Vânătorii de poveşti  -  Odă pentru Măria Sa, Îngerul nostru  -  Aether pro narcosi  -  Întâlnirea  -  Cum să te fereşti de urs  -  Lumina neagră


Melcul

Roxana Brinceanu



Publicat Marţi, 29 Martie 2005, ora 08:13

       Dansam, goala, în semiîntunericul camerei. De jur împrejur, figuri necunoscute, printre sticle de bere si fum gros de tigara.

      Cine dracu' erau astia?! Si ce cautam eu aici.

      Cred ca ma îndopasem cu droguri, si multe, caci nu-mi mai aminteam absolut nimic. Nici cine erau astia si nici cine eram eu. Si asta ma îngrijora destul de rau. Mi-am întrerupt brusc dansul si am iesit tiptil, am cules din camerele vecine niste haine care nu cred ca erau ale mele, m-am înfasurat într-un palton negru lung si am iesit afara. Speram ca aerul rece sa alunge efectul drogurilor si sa-mi amintesc macar cum ma cheama si unde sunt.

      Afara era frig, o dimineata friguroasa cu lumina cruda, si o multime de lume se foia prin campus. Ma aflam într-un campus universitar, asta stiam, si mai stiam o multime de lucruri. Chiar prea multe, pentru o stripteuza drogata fugita de la o petrecere de betivi. Sau nu eram stripteuza? Sau nu eram drogata? Atunci...?

      Ca sa nu intru în panica si s-o iau razna, m-am agatat cu disperare de ipoteza drogurilor. O sa treaca o sa treaca o sa treaca. M-am învârtit o vreme prin campus. Grupuri de tineri cu carti sub brat, plimbându-se, stând de vorba. Nu cunosteam pe nimeni, si nimeni nu parea sa ma cunoasca. Ma vedeau, dar nu ma bagau în seama, desi probabil aratam destul de bizar în hainele mele de împrumut si nu tocmai îngrijita.

      Am intrat prin cladiri, am colindat pe coridoare si prin curtile interioare, dar degeaba, nu recunosteam locurile. Le simteam, cumva, familiare, dar nu recunosteam nimic. Era frustrant. De fapt, era mai mult decât frustrant, adica nu era bine deloc, iar lupta mea cu panica era tot mai dificila pe masura ce eram nevoita sa recunosc ca starea mea nu se putea datora substantelor consumate la petrecere. Am facut echilibristica pe bordura, am mers cu spatele pe o linie dreapta, am numarat pâna la 100 înainte si înapoi si am recitat poezii din memorie. M-am oprit în fata busturilor si pozelor personalitatilor si i-am numit pe fiecare. Oameni de stiinta, scriitori, exploratori, artisti. Îi stiam pe toti, pe ei si faptele lor. Stiam totul limpede, mai putin unde ma aflu, cine sunt cei din jur si cine sunt eu.

      M-am asezat pe o banca într-una din curtile interioare, retinându-mi cu greu pornirea de a ma arunca la picioarele primului om întâlnit ca sa-i implor ajutorul. Întâi trebuie sa ma calmez, mi-am spus, apoi voi gasi pe cineva sa ma ajute. Am privit în jur, era frumos, o verdeata de primavara timpurie, cladiri în culori deschise cu ferestre mari luminoase, în mijlocul gazonului un mic grup statuar cu patru lei cu aspect domestic de oaie orientati spre cele patru puncte cardinale. Din stânga se auzea zgomotul strazii.

      Cunosc locul asta, am încercat sa ma conving. Aiurea! Ma simteam bine acolo, dar atât. Habar n-aveam ce ascundea arhitectura din jur si cine sunt cei de pe banca alaturata. Nu stiam cum sa ajung în strada, sau cum arata ea. Nu stiam daca apartin acelui loc sau eram doar în trecere. Nu-mi aminteam macar numele meu!

      M-am ridicat si m-am apropiat de statuie. Leii de bronz cu aspect de oaie îsi purtau pe soclu numele punctului spre care priveau. Est. Sud. Vest.

      MELISSA. ENS COSMICUS.

      Nordul?! Unde era nordul?!

      De data asta panica a învins. Pâna atunci cel putin istoria, geografia si matematica erau la locul lor, doar eu ma drogasem si urma sa-mi revin ceva mai târziu. Dar o lume fara nord într-un loc familiar în care nimeni nu ma recunoaste era prea mult. Cine era Melissa si ce cauta ea în locul nordului? Într-un mod straniu, inscriptia ma facea sa ma simt legata de aceasta Melissa - ca si cum inscriptia mi-ar fi fost adresata mie.

      Am rupt-o la fuga de lânga leul cu aspect de oaie, am dat buzna în cladirea din stânga, si m-am pomenit într-un hol monumental în care se aflau câtiva barbati îmbracati sobru. Am trecut val-vârtej pe lânga ei si am împins usa masiva.

      Impactul cu lumea exterioara m-a ametit. Strada era aglomerata si zgomotoasa, masinile treceau în viteza claxonând bezmetic, si inima îmi batea nebuneste. O clipa m-am gândit sa ma întorc în forfota familiara a campusului, sa ma mai uit o data la soclul leului de bronz, poate doar mi se nazarise si acolo scria pur si simplu NORD, sau chiar sa ma întorc în apartamentul petrecaretilor, unde macar as fi gasit un colt în care sa adorm - si totul va trece când ma voi trezi. O sa treaca o sa treaca o sa treaca.

      Am pornit-o totusi pe strada, la întâmplare, chinuindu-mi mintea în cautarea unei posibile identitati. Începusem chiar sa iau în consideratie ideea ca as putea fi Melissa si inscriptia mi-ar fi fost adresata mie. Eu - nordul. Asta ar fi dovedit, cel putin, ca cineva din campus ma cunoaste si îmi lasa mesaje pe soclurile statuilor. M-am aplecat sa-mi înnod siretul la una din ghete, si când m-am ridicat m-am izbit de un individ cât un dulap.

      Am avut un sentiment acut de inferioritate, si primul impuls a fost sa fug cât ma tin picioarele.

      - Încotro?

      Avea voce blânda, fata tânara si frumoasa, si spaima mea initiala s-a mai domolit putin. Am început chiar sa... sper.

      - Ma cunosti? am îngaimat.

      - Unde-ai plecat? Avem treaba. Tocmai acum ti-ai gasit sa te plimbi prin oras?

      Cu un gest blând dar ferm ma apuca de umeri si ma întoarse spre campus. Pâna sa apuc sa protestez m-am trezit iar în holul monumental si de acolo într-o sala unde, în jurul unei enorme mese rotunde, stateau batosi niste barbati în impecabile costume negre, ca cei pe care-i observasem mai devreme la iesire.

      - Slava Domnului, zise unul din ei indicându-mi scaunul din dreapta sa. M-am asezat automat, tânarul care ma însotise ramânând în picioare în spatele meu.

      - Acum, continua barbatul sobru privindu-ma aspru, spune-ne adresa Melissei. Sper ca esti constienta ca e o situatie de criza.

      Da, cum sa nu! Eram mai mult decât constienta! Totul era perfect, doar ca eu habar n-aveam cine sunt, cum ma cheama si unde ma aflu, nordul era indicat prin inscriptii adresate Melissei, iar adunatura de ciocli o cautau pe aceeasi Melissa cu gânduri care nu pareau prea prietenoase. Si, culmea, singurii oameni care stiau ceva despre mine erau acesti ciocli si, probabil, Melissa.

      Am fugit, urmata de bodyguardul meu, si nu m-am oprit decât în curtea interioara lânga statuia de bronz. M-am asezat gâfâind pe spinarea leului nordic.

      - Nu stiu cine sunt! nu m-am mai putut stapâni, si am izbucnit în plâns.

      Tânarul cât dulapul ma privi surprins câteva clipe. Cred ca nu se asteptase la asta. Parea îngrijorat.

      - Miriam?

      - Asa ma cheama? am întrebat printre lacrimi. Tu cine esti? Ce e locul asta?

      - Eu sunt Ian. Lucram la Institut, îti amintesti?

      Am clatinat din cap.

      - Cine e Melissa? i-am aratat inscriptia.

      Din ce în ce mai îngrijorat, se apleca si-si plimba degetele peste litere, de parca ar fi vrut sa se convinga de existenta lor fizica.

      - Chiar nu-ti amintesti nimic? Macar ceva din copilarie. Întotdeauna exista ceva din copilarie de care sa te agati!

      Am negat.

      - Macar Melcul. Îti amintesti de Melcul?

      Stiam desigur ce e un melc, dar nu stiam nimic despre cineva sau ceva numit Melcul. Am negat din nou. Ian parea disperat.

      - Ce e aici? am întrebat, cu teama. Ce vor de la mine?

      Ian se aseza alaturi si ma cuprinse în brate, leganându-ma usor. Asa era mai bine, îmi mai atenua putin teama, totusi situatia în general nu era deloc mai buna.

      - Consiliul? zise. O vor pe Melissa. Ei zic ca totul s-a întâmplat din cauza ei, dar nu e asa. S-ar fi întâmplat oricum. Când Melcul viseaza, lucrurile o iau razna. Nu Melissa controleaza visele Melcului, nici macar nu poate prevedea când se întâmpla asta.

      - Ce e Melcul?

      - Hai sa-ti arat.

      Am mers pe aleile campusului pâna într-un loc anume, putin mai izolat de forfota studentilor. Intrând, ma sili sa ma dezbrac de palton si sa ma privesc într-o oglinda înalta.

      - Îti place ce vezi?

      - Da, a trebuit sa recunosc, desi figura îmi era necunoscuta.

      - Îmi pare rau sa-ti spun asta, dar nu suntem deloc asa. Nu esti o femeie frumoasa, nici eu nu sunt tânar si puternic. Nici membrii Consiliului nu sunt niste venerabili demni de respect. Melcul ne viseaza asa încercând sa ne interpreteze dorintele. Pentru ca ne iubeste.

      Acum chiar nu mai întelegeam nimic.

      - Intra, zise Ian.

      Camera aducea cu o camera de spital. Un amestec ciudat de carcase metalice, recipiente de diverse forme si marimi, conectori, tastaturi, camere de filmat si monitoare. Totul era inert, cu exceptia unui ecran pe care se etala o superba cochilie de melc. Pornea dintr-un punct central, crescând pas cu pas, într-un vortex halucinant. Chiar sub ochii nostri, o noua linie se adauga spiralei.

      - Melcul creste, sopti Ian. Cu fiecare lucru nou învatat, creste. Ma întreb daca are vreo limita...

      - E un supercomputer. O mega retea bio-digitala, un creier artificial, am înteles în final.

      - Noi l-am construit, aproba Ian. Eu, tu si Melissa, cu banii Consiliului. Are capacitatea de autoperfectionare si constiinta de sine. Si de curând, a început sa viseze. Deocamdata se inspira din realitate pentru ca astea sunt singurele lui repere. Dar pe masura ce creierul îi va deveni mai complex, cine stie...

      - Si Consiliul vrea sa-l opreasca.

      - Nu-i condamn întru totul... Când Melcul viseaza, ne ia cu el în visele lui. Ne modifica realitatea, ne ofera ceea ce crede el ca ne dorim, si ne lasa suficienta independenta. Dar ne ia controlul asupra lumii.

      - De ce mi-a luat identitatea?

      - Ai spus cândva de fata cu el ca ai vrea sa uiti totul, ca vrei sa iei viata de la început, Melcul ti-a dat posibilitatea asta. Doar ca nu a iesit chiar asa cum trebuia. Nu-ti poti controla visele. Îmi pare rau, Miriam. Nici propriile noastre vise nu sunt întotdeauna perfecte si coerente.

      Începusem deja sa ma gândesc cum ar fi daca Melcul ar avea cosmaruri. Si, daca vreunul din noi va tine minte ceva atunci când Melcul se va trezi si lumea va redeveni cea reala. Sau, poate Melcul ne visa privindu-l visând tocmai pentru a ne pune în garda. "Pentru ca ne iubeste" spusese Ian.

      - Ce e cu Melissa? Ce e "ens cosmicus"?

      - Eh, cu Melissa e alta poveste... Pe Melissa o adora. Ea nu apare niciodata în visele lui decât ca o fiinta idealizata, o entitate cosmica, cu care tinde sa se uneasca într-un final apoteotic. Consiliul se straduieste s-o gaseasca într-unul din vise, ca s-o determine sa puna capat "aiurelilor" astora, cum zic ei. Dar eu nu cred ca asta e solutia. Nici macar Melissa nu va putea sa-l opreasca sa viseze. Trebuie sa-l învatam sa se descurce cu visele.

      - ...Se teme, am soptit.

      - Ce-ai spus?

      Ian se uita la mine mirat, de parca acum ma vedea pentru prima oara.

      - Se teme de singuratate. Când e deconectat, e singur. A fost creat pentru a lucra în retea cu cât mai multi parteneri, si dintr-o data e singur. Si atunci ne recreeaza în vis, un oras frumos cu studenti veseli, un Consiliu serios, un Ian care a înteles ca ne iubeste si o Miriam pentru care povara trecutului nu mai exista.

      - Daca singuratatea îl face sa sufere, atunci sa nu-l mai deconectam.

      - Dar atunci nu va mai visa. Si nici noi nu vom mai visa, fiindca nu vom mai avea când, vom fi prea ocupati sa-i explicam lui de ce suntem asa nefericiti.

      - Eu nu sunt chiar nefericit.

      Un nou segment se adauga cochiliei Melcului.

      - Eu am fost destul de nefericita... De asta mi-am creat o personalitate alternativa. Va sunt recunoscatoare, tie si Consiliului, ca ati acceptat sa lucrati cu cineva marcat de schizofrenie. Stiu ca v-am facut necazuri. Va cer iertare.

      - Nu e nici o problema, am trecut peste ele. Ţinem la tine asa cum esti si vrem sa te ajutam. Si Melcul a înteles asta.

      - Da, stiu. De asta l-am ajutat sa viseze.

      M-am apropiat de una din tastaturi.

      TE IUBESC.

      Sub cochilia care crestea, licari raspunsul:

      SI EU TE IUBESC, MELISSA.

© Copyright Roxana Brinceanu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online