evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Nick  -  De profundis  -  Cum s-a născut Dumnezeu  -  Luminile oraşului XXVI  -  Vikingul  -  Hora Ielelor, Pensiune  -  Cruciada bucătarilor  -  Pescarul la apus  -  Proză absurdă  -  Gender X  -  Satiră robotică  -  Păsări de pradă  -  Trenul  -  Duhovnicul  -  Taina norilor  -  Je t'aime mélancolie  -  Valoare reziduală  -  Macii  -  Vinerea Rozinelor Timpurii  -  Simbioza  -  Joia neagră  -  Război total  -  Text experimental  -  Psihopatul  -  X Factor  -  Resacul Timpului  -  Sunet pentru suflet  -  Extratereştrii alienaţi  -  Lumina de jad  -  Între ziduri  -  ªi vremea vine ca să plângi  -  Copilul Visător cu Mâinile de Aur  -  Umbra  -  Luminile oraşului XX  -  Prima pagină  -  Arătarea  -  Meduza (I)  -  O poveste de Crăciun  -  Descoperirea  -  Tocăniţa de ciuperci  -  Ultima ispitire a sfântului Anton  -  Recurent  -  Poveste de viaţă  -  Praf minune (III)  -  Nebunii lui Arrianus  -  Coana mare se mărită  -  Timpul schimbării  -  Planeta Fantomă  -  Supravieţuitorul  -  O şansă pentru câţiva


Accidentul

Mircea Cărbunaru



Publicat Vineri, 14 Decembrie 2001, ora 10:05

       lui Ovidiu Bufnilă, pentru toate "lumile mici" care au fost strivite

     

      Gândacul de bucătărie era mort. Strivit. Terciuit. Iar Coriolan stătea cu piciorul încă ridicat şi-l privea de sus, cu faţa strâmbată de greaţă. Papucul era probabil năclăit de zeama lipicioasă, viscerală, de sub chitina lucioasă a vietăţii. Era împrăştiată şi pe gresia din bucătărie. "Greaţă pe stomacul gol", gândi Coriolan.

      Fireşte, un gândac mort era un gândac mort. Unul din sutele care coabitau cu singurătatea lui Coriolan. N-ar fi fost nici o problemă dacă senzaţia de greaţă nu s-ar fi amestecat pagubos şi cu un sentiment de vinovăţie. Probabil fiindcă era un exemplar pe cinste, un rege al gândacilor de bucătărie. Mare cât jumătate de deget, cu elitrele sale negre şi lucioase, cu picioarele lungi încă pulsând în urma ultimelor reflexe care mai funcţionau prin nervii săi terciuiţi şi primitivi, gândacul fusese un adevărat record...

      Coriolan ţinea cu încăpăţânare la ipoteza accidentului, a faptei nepremeditate, dar ştia foarte bine că dacă ar fi fost mai atent drama putea fi evitată. Mai ales că acum trebuia şi să cureţe. Se întreba nedumerit de ce atunci când dădea cu DDT nu avea remuşcări? Lui şi altora li se păreau o metodă mai puţin barbară, mai... umanizantă, că, deh, nu-i vedeai împrăştiaţi pe jos, nu trebuia să cureţi locul şi mureau la ei, acolo, în crăpăturile ascunse din zid, în ungherele lor întunecoase, fără nici o legătură cu existenţa umană, cu serviciul, cu nevasta şi copii, cu sindicatul şi protestele, cu sărăcia şi tristeţea, cu nimic. Pur şi simplu nu aveau nici o legătură.

      Coriolan nu mai putu să mănânce. Îşi făcu pachetul, se îmbrăcă şi plecă la fabrică. Toată ziua nu fu om. De sus, din cabina podului rulant vedea oamenii forfaind peste tot. Aşa cum erau ei, cu ţestele lor fragile acoperite de căştile din plastic albe şi albastre. Semănau atât de mult între ei... Precum gândacii lui de bucătărie. Iar el trecea pe deasupra lor cu piesele alea grele, de parcă ar fi fost Dumnezeu. Trecea cu moartea pe deasupra vieţii. Oho, ce-l mai chinuise pe Coriolan gândul ăsta şi ce mai sunase din dispozitivul de avertizare, din soneria aia răguşită care de-abia se mai auzea în hala imensă. Şi oamenii de jos aveau încredere în el, încrediţându-i viaţa şi siguranţa lor. "Bravo, măi Coriolane -îşi spuse la un moment dat- te căpătaşi cu o nouă problemă de conştiinţă". Prima problemă era că nu semnase adeziunea la greva generală. Cam strâmbase din nas ăla de la sindicat, Grigore. Nu se aşteptase la un astfel de lucru din partea unui membru vechi. Încercase omul să-l convingă, "Nea Coriolane dă-o-n..., Doamne iartă-mă, dar nu văzuşi cum indexară salariile? Avem copilaşi şi familii...". Dar Coriolan îl refuzase: "Nu, mai, Grigore. Vrei să ne-nchidă? Mai bine bani puţini decât nimic". Sindicalistul se arătase cătrănit foc: "Eh, ce-ţi pasă dumitale? Eşti singur, n-ai copii... ". "Mă, eu mă gândesc şi la voi, tâmpiţilor", se enervase Coriolan, "Îl ştiu eu pe Premierul ăsta. A fost şef la Centrală acum vreo şaişpe ani. Ăla nu se lasă, mă, ascultă la ce-ţi spun eu. Nu se lasă". Îşi bătea gura degeaba. Olteanul de Grigore visa să ajungă şi el vreodată mare gaie prin guvern, consilier, ceva acolo... Să se uite de sus la ei, cum făcuse el cu gândacul ăla de bucătărie.

      Povestea cu gândacul îi venise din nou în minte şi nu-l lăsă până când ajunse acasă.

     

     



     

      Ceasul de pe masă pocni scurt, metalic, şi începu să zbârnâie dogit ca un clopot spart. Era un deşteptător Victoria, vechi şi obosit de cât timp măcinase între bătrânele sale angrenaje. Cadranul îngălbenit arată că se făcuse de cinci şi jumătate.

      Coriolan se trezea întotdeauna mai devreme decât trebuia, un obicei la care nu renunţa în ruptul capului, la fel cum nu ar fi renunţat la deşteptătorul său vechi şi obosit. Era o meteahnă pe care o respecta de când se ştia, adică, ţinea la toate lucrusoarele lui, oricât de neimportante sau nefolositoare ar fi fost ele. Îi aparţineau, şi atât. Nu-l deranja că acest fel de a fi şi de a trăi avea un persistent iz de rutină. De altfel, Coriolan credea că trezitul cu jumătate de ceas mai devreme şi grija pentru lucrusoarele lui vechi, pline de amintiri neguroase, reprezintă o dovadă de disciplină, de ordine interioară, ce nu stătea la îndemână oricui. Aşa credea. De fapt, ceva se schimbase. Zbârnâitul ceasului nu-l mai făcuse să sară din pat, aşa, ca tinereii, hop în picioare, fuga la baie, apa rece şi restul. Nu, Coriolan se trezise mai greu ca niciodată şi mai obosit decât se culcase, cu ochii încercănaţi de vise agitate. Vise urâte.

      Se ridică în capul oaselor şi bâjbâi cu picioarele amorţite după papucii de casă. Troznind din toate încheieturile intră în baie şi se propti cu maimile de marginea chiuvetei, privindu-se în oglindă. Cu greu reuşi să aşeze două şuviţe de păr slinite de sudoarea nopţii. Se spălă încet, chiar meticulos, apoi reveni în dormitor. Vru să deschidă fereastra, să ia camera puţin aer. Geamul se încăpăţână să nu rămână deschis. Luă un ghiveci de flori din apropiere şi-l aşeză ca piedică. Fericit că rezolvase problema se duse la bucătărie repete . Mirosea acolo de-l trăznea . A, a a gunoi din căldarea de sub . Deschise larg geamul aproape concomitent auzi cum curentul făcut trântise cu putere geamul din dormitor. Dinspre curtea blocului veni zgomot de cioburi şi un miorlăit scurt, înecat.

      Jos, ghiveciul se împrăştiase pe asfalt precum gândacul negru, omorât de el. Alături, agonizând într-o băltoacă de sânge, zăcea pisica birmaneză a doamnei Constanţa, vecina de la doi. Grasă, ridicându-şi poalele capotului de casă pentru a nu le murdări de praf, doamna Constanţa ieşea din bloc ţipând cât o ţinea gura: "Miţi, fata mamii!". Coriolan băgă iute capul înăuntru şi închise dintr-o mişcare geamul dormitorului. Inima îi bătea cu putere. "Doamne, am nenorocit pisica femeii!", se înspăimântă el. Necazul era că doamna Constanţa nu merita lucrul ăsta. O doamnă ca ea... cu "D" mare. Chiar că-i părea rău.

      Dădu fuga la bucătărie şi ascultă prin geamul deschis cum stăpâna îşi plângea pisica, învinovăţind aspru pe vecinii răi de deasupra apartamentului lui Coriolan. "Ce-ai cucoană, eşti nebună? Cine să-ţi omoare pisică? Noi eram la bucătărie, ne beam cafeaua", şi o înjurară de faţă cu toţi. Vecinul şi nevastă-sa înjurau pe două voci. El de la un geam, ea de la un geam. Dar doamna Constanţa nu vroia în ruptul capului să renunţe la acuzaţia de premeditare. După calculul ei simplu, şi pe undeva corect, era prea puţin probabil să omori singura pisică din bloc, chiar în locul şi la ora când îşi făcea sărăcuţă nevoile... Adică aia precizie. Ţinta fixă şi poc cu ghiveciul în cap...

      Coriolan lăsă deoparte hărmălaia de jos. Se îmbrăcă iute, coborî silenţios scările, şi ieşi pe uşa din spate a clădirii. Nimeni nu-l văzuse. Aşa că-şi putea construi în linişte un alibi sănătos pentru atunci când îl va căuta doamna Constanţa. Ştia că femeia nu se lasă. Iubea prea mult pisica aceea... Omul se încuraja în gând că va avea tăria să nu pară vinovat în faţa femeii. Îi va spune pur şi simplu "Doamnă Constanţa, habar n-am despre ce este vorba. Eu am plecat foarte devreme la lucru pentru că am avut şedinţă de sindicat". Şi cu asta, basta.

      Dar nu era chiar aşa. Roş pe dinăuntru şi mai vinovat că niciodată, Coriolan se opri direct la Biroul Sindical unde semna adeziunea, spre mirarea olteanului ăla de Grigore care vroia să ajungă mare zgaibă prin Guvern. Omul îl privea rânjind ca şi cum ar fi zis "Ţi-au venit minţile la cap, nea Coriolane!". Ce ştia el? Coriolan vroia să scape de poverile care erau prea grele pentru numai câteva zile de când se căpătase cu ele.

      Răsuflă uşurat şi îşi începu ziua de lucru. Spre dezamăgirea sa, în piesele pe care le căra cu podul rulant, Coriolan vedea numai ghivece de flori. Uriaşe ghivece cu flori.

     

     


     

      Greva se ţinuse aşa cum o programaseră cei de la Centrală. Adică timp de două zile, însoţită de marşuri şi proteste, după care guvernul cedase. Toată lumea ştia că o să cedeze. Că doar nu vroiau să bage ţara în rahat. Pe deasupra, mai mult de jumătate dintre parlamentari se solidarizaseră cu muncitorii. În special neoproletarii şi PNP-ul lor, partidul de-abia înfiinţat înainte de alegeri după modelul socialist francez. Ţineau cu ei. Aveau ei guvern minoritar, pentru că nimeni altcineva nu-şi pusese pielea la bătaie, dar în funcţii puneau numai lideri sindicali. "Oameni dintre oameni". Aşa ziceau ei. Treaba era bine gândită propagandistic şi ţinea la populaţie, pentru că aşa se simţeau cu toţii mai bine reprezentaţi în sânul puterii, chiar dacă uneori ieşeau în stradă. De fapt ieşeau şi pentru că rămâneau alţii în urmă, precum Grigore, care vedeau Centrala ca pe o trambulină, poate cea mai sigură dintre toate căile de a ajunge cineva.

      Pe Coriolan îl lăsa rece politica, cu toate că şi semnătura sa de adeziune la grevă îl propulsase pe Grigore destul de sus în ierarhia Centralei. Parcă-l vedea pe oltean cum mergea ţanţoş în fruntea lor, la miting, acolo unde filmau camerele de televiziune. Îşi tot aranja brasardă tricoloră pentru că nu prea ştia ce sa facă în faţa blitzurilor şi obiectivelor camerelor. Da' avea el să-nveţe. În curt
Coriolan nu se simþea în apele lui printre miile de muncitori care, odatã strânºi la un loc, pãreau sã fi uitat pentru ce se aflau acolo ºi nu fãceau altceva decât sã se þinã de glume porcoase ºi sã tragã discret la mãsea din sticle bine dosite în fundul buzunarelor.
ea fabricii, înainte să iasă cu toţii în stradă, venise la el Grigore şi-i spusese: "Vezi, nea Coriolane, ce puternici suntem împreună?" Dar Coriolan nu prea simţea acest lucru de când văzuse dubele jandarmeriei adunate în faţa porţii fabricii. Investitorii ăia iranieni care cumpăraseră vreun sfert din acţiuni îi chemaseră pentru că se temeau să nu strice muncitorii ceva prin fabrică. Nu prea ştiau ei cum stă treabă, mai ales că trei sferturi dintre cei adunaţi acolo veniseră din teamă de a nu fi daţi afară din sindicat sau să-i supere pe cei din Centrală. Normal, listele cu disponibilizaţi puteau cuprinde şi indezirabili...

      Coriolan nu se simţea în apele lui printre miile de muncitori care, odată strânşi la un loc, păreau să fi uitat pentru ce se aflau acolo şi nu făceau altceva decât să se ţină de glume porcoase şi să tragă discret la măsea din sticle bine dosite în fundul buzunarelor. Era ca o sărbătoare. Un fel de serbare câmpenească fără pături... De-asta era prost dispus Coriolan care ar fi vrut să-l bage în mă-sa pe Grigore şi să-i spună să-l lase în pace cu tămbălăul, mai ales pentru că îl lovise din nou ghinionul. Venise la el Titi, băiatul cu electrocarul. Era transpirat şi se ţinea cu o mână de burtă. "M-a tăiat... să mor dacă nu mi-e rău, nea Coriolane. Du-te dumneata, dacă vrei şi anunţă-i pe cei de la automatizări să iasă în curte." Asta i-a urcat sângele la cap lui Coriolan: "Ce-ai mă? N-ai ce face acu'? Ce-s io, mama răniţilor?" Dar Titi nu se lăsă. Tot mai galben la faţă îl imploră pe Coriolan până când acesta se trezi în electrocarul lui Titi. Avea permis. Vroia să termine repede şi o luă iute pe aleile fabricii încă împănate cu panouri strâmbe şi jegoase, vechi de 20 de ani. Ce scria pe ele era tot de atunci. Cu privirea aiurea dădu peste căţeaua portarului. Sărăcuţa, murise pe loc. Însă portarul îl văzuse şi ţinea morţiş să-l ia de revere pe Coriolan şi să-i bage basca pe gât. Omul avea suficiente motive şi chiar mai mult de-atât... Urla cât îl ţineau plămânii. Că cine îl mai trezea pe el noaptea când trăgea la aghioase în timpul programului? Şi cine avea să-i mai ţină de urât acolo, în ghereta lui? Iar până vor creşte căţeii ăia mici pe care-i lăsase orfani Coriolan, mai era, hăt... şi, la urmă urmei, cu ce să-i crească? Aveau să sfârşească şi ei precum multe alte jivine de prisos, la canalizare. Asta îl îngrijora pe Coriolan mai mult decât bătaia ce urma să i-o administreze portarul.

      Cu tot ghinionul său avu parte şi de puţin noroc pentru că tocmai trecea pe acolo Grigore, în Renault-ul ăla nou de la Centrală. Grigore credea că-i face o favoare, dar Coriolan parcă tot ar fi vrut să încaseze vreo două, aşa, ca pedeapsă şi pentru că de altă dată să caşte ochii mai bine. Pe undeva punea vina şi pe seama lui Titi. De ce-l găsise tocmai pe el care mai avea câteva vietăţi pe conştiinţă? Vrând-nevrând Coriolan fu nevoit să renunţe la frământări pentru că lucrătorii fabricii tocmai se pregăteau să iasă pe poartă. Încolonaţi, aceştia o luară pe strada principală şi merseră direct în centrul oraşului.

      Acolo îi aştepta prefectul, transpirat şi strângând în mână un microfon. Omul venise pregătit să le vorbească, să mai amâne ceva până când va ajunge el la Bucureşti. Da' ţi-ai găsit. Muncitorii strigau ca apucaţii. "Jos guvernu'!", "Noi muncim să supravieţuim!", "Salarii pentru toţi/ Din banii de la hoţi", adică de la guvern, de la ăia cu maşini luxoase, şi prefectul transpira de mamă focului. Nu vroia să pară incompetent.

      Într-un târziu se făcu linişte şi apucă să-i asigure, să-i liniştească, să le garanteze, să-i îndemne la gânduri paşnice. Tocmai atunci îl apucă şi pe Coriolan să gândească. Dar el se gândea la ale lui, la ce făcuse el în curtea fabricii şi spuse cu voce tare pentru el "Săracii...", numai că era al naibii de linişte în jur şi unul de la turnătorie îl auzi. "Pă cine bietuieşti, mă?". Coriolan nu apucă să răspundă că se trezi cu o scatoalcă de toată frumuseţea peste ceafă, de-i zbură basca din cap. Se aplecă, o scutură şi în mintea sa încolţi îngrijorarea că oricum avea să plece acasă bătut. Din păcate nu şi pentru ce se credea el vinovat.

     

     


     

      Coriolan se simţea nedreptăţit. Poate prea nedreptăţit. Sentimentul acesta îl urmărise cu asiduitate săptămâni în şir. Noapte de noapte, scăldat în sudoare rece se visa în faţa unei instanţe. Ceva suprarealist, cu stele în jur şi câteva umbre care îndreptau degete acuzatoare şi imateriale înspre el. Coriolan stătea crucificat în aer aşteptând sentinţa. Numai că ea nu venea. Deasupra acestor umbre trona ca o efigie macabră, gândacul lui de bucătărie. Avea chip uman chinuit, holbat şi trist. O faţă supta, cadaverica. Şi brusc se trezea privind în tavan. Noapte de noapte. Până la disperare.

      Încercănat, dimineaţa plecă la servici. Ca un chin suprem. Iar când ajunse în cabina lui suspendată întreaga poveste căpătă dimensiuni noi. Mult mai dramatice. Păi nu erau oameni jos? Şi Coriolan care se simţea ca un vestitor al morţii, obosit, stresat şi chinuit încercă să fie măcar un bun executant. "Împinge maneta!", "Ridică troliul!", "Porneşte încet!", "Nu balansa piesa!". Gânduri moarte, vise de robot, precizie şi agonie.

      Ca prin ceaţă văzu cum legătorii prinseseră o piesă cilindrică, uriaşă. Şi-o prinseseră greşit. De "urechi", fără un cablu de siguranţă introdus prin mijlocul ei. Deşi nu era treaba lui Coriolan, îi sună din soneria lui răguşită. Unul îi făcu un semn cu degetul, ca şi-o poate băga undeva porcăria aia de sonerie. Apoi ridică piesa. În suflet ceva tremură. Mâinile îi tremurau. Piesa tremură. Toate tremurau. Crispat, împinse podul rulant înainte. Repede, să scape... Să uite de nesiguranţă... Să uite de moarte. Numai că ea veni odată cu piesa care se desprinse dintr-o "ureche" şi căzu cu bubuit peste electrocarul lui Titi. Pentru că Titi nu respecta niciodată linia albă. Linia care demarca. Mai mulţi muncitori fugiră spre locul unde fusese cândva electrocarul. Şi Titi, saracu'. Sânge şi bucăţi din bietul băiat mânjiseră piesa uriaşă. O femeie cu salopetă gri vomită. Era gravidă. Nu ar fi trebuit să vadă asta. Nici Coriolan nu vroia să vadă. Stătea cu faţa în palme şi plângea. Plângea încă un accident din viaţa lui. Sau poate că viaţa lui fusese un accident? Cine putea şti? Odată ce moartea era singurul lucru devenit mai familiar chiar şi decât sufletul său.

     

     


     

      Coriolan deschise cu greu ochii. Ca un muribund. De fapt, trăia. Şi n-ar fi tebuit. Flaconul vechi de diazepam nu-şi făcuse efectul. În schimb îl ardea îngrozitor la gura stomacului. Capul îi stătea plumbuit în pernă. Apoi încercă să se ridice şi vomită pe podea. Lângă pat. Fiere şi venin verde gălbui. Mai zăbovi cinci minute în pat pentru a se obişnui cu durerea şi cu pereţii care se învârteau în jurul său.

      După aproape un ceas şi după câteva încercări nereuşite de a suna la Salvare, apucă să-şi mai revină puţin. Dar vomitase tot timpul. Cheaguri galbene. Întârzia la servici şi asta nu-i plăcea. De fapt nu-i plăcea nici că avea să revada locul unde murise Titi.

      Pe la nouă ieşi pe uşă. Avea cearcăne vinete la ochi. Pe scări se întâlni cu doamna Constanţa. Femeia zâmbea şi ţinea în braţe o nouă pisică birmaneză pe care o ducea afară. O ţinea sub supraveghere, nu ca pe cealaltă. Coriolan vru să se strecoare pe lângă ea pentru ca femeia să nu-i vadă faţa. Dar îşi făcu de lucru. Femeia avea chef de vorbă. "Ea e Pisi, domnu' Coriolan. E verişoară cu răposata". Bărbatul n-avea chef să afle arborele genealogic al matei pentru că tocmai îi venea din nou să vomite. Şi femeia văzuse asta. "Ce este cu dumneavoastră? Zău că nu arătaţi prea bine...". Coriolan spuse printre înghiţituri în sec:"Să vă trăiască!" şi o fixă cu doi ochi holbaţi. Chiar că-i venea să vomite. "Vai, mulţumesc domnu' Coriolan. Ce amabil sunteţi..."."Îmi pare rău pentru Miti", făcu el străduindu-se iarăşi să înghită amăreala din gâtlej. "Ooo, nu vă faceţi griji pentru mine. De când o am pe Pisi aproape că am uitat. E atât de liniştită şi curată cum n-am mai văzut. Doamne, cealaltă era o scârnăvie. Zgâria, nu stătea la spălat şi îşi făcea nevoile în hol. De-asta o şi ţineam mai mult pe-afară... Să termine tot. Da' Pisi este cu totul şi cu totul o delicată..." Nu era şi cazul lui Coriolan care vomită direct pe papucii cu canafei roz ai doamnei Constanţa.

      Discuţia lor se termină acolo şi Coriolan presupuse că n-avea să mai fie reluată vreodată. Coriolan aproape că nu mai auzea şi nu mai vedea nimic. Coborî clătinat ţinându-se cu amîndouă mâinile de balustradă. Tot aşa, sprijinindu-se de ce-i ieşea în cale, ajunse la poarta fabricii. Era închisă. Portarul rânjea satisfăcut din spatele geamului gheretei. Îl avea la mână şi Grigore nu mai era acolo să-i ia apărarea. Faptul ca arăta ca un mort ambulant îi dădea portarului noi motive de satisfacţie. Oricum, părea că nu mai avea de gând să-i facă ceva. "Ce doreşte domnu'?" se hlizi individul mare cât casa, mimand politetea unui portar de la Intercontinental. Coriolan se ţinea cu o mână pe stomac."Mi-e rău şi am întârziat". Portarul ţuguie buzele şi dădu din cap dezaprobator. Cine nu venea la timp, nu intra. Ordin de la Direcţiune. Coriolan se apropie de gard gândindu-se că avea să găsească un mod de a-l îndupleca. Malacul ieşi din gheretă şi se postă la rându-i pe partea cealaltă a porţii. Pe lângă picioarele sale îşi făcu apariţia capul uriaş al unui câine lup. "El e Hanibal. Face-ţi cunoştinţă", rânji el şi javra mârâi gros de parcă ar fi înţeles despre ce era vorba. Cât era de dărâmat, Coriolan sări speriat doi paşi înapoi. Portarul se amuză copios şi ridică din sprîncene ca şi cum ar fi vrut să-l întrebe: "Ia zi, de el ce părere ai?" Era clar ce părere avea Coriolan, că doar nebun nu era să mai intre pe poartă. Totuşi avu curajul să-l întrebe: "Cu ei ce-ai făcut?".

      Ce ştia Coriolan era un lucru deja acceptat, dar ce auzise portarul era o poveste cu totul nouă... Adică îl aştepta poliţia? Procuratură? Sau concedierea? Oricum teama i se strecura în suflet precum un şarpe parşiv. După ce intră pe poartă vomită din nou. Sau mai degrabă icni pentru că nu mai avea ce vomita. Hanibal îi mirosi faţa şi se îndepărta plictisit.

      După vreo douăzeci de minute reuşi să ajungă în secţie. Lângă uşă stătea inginerul şef care-l bătu pe umăr. "Hai c-ai scăpat, nea Coriolane. Vinovaţi sunt legatorii. N-au respectat nici o normă.... Am auzit că-l saltă pe ăla mai tânăr. Cică avea şi cazier. Dacă aş fi ştiut în...", şi înjură cu poftă. Îi venea să dea cu casca de pământ pentru că nu se ştia dacă în curând o să zboare şi el din funcţie. Intraseră pe fir ăia de la Centrală. Doar aşa aveau ei prilejul să-şi arate grija pentru muncitori, pentru condiţiile lor precare de muncă. Dacă n-ar fi vomitat toată dimineaţa, asta l-ar fi făcut sigur să verse pe Coriolan. Cu toată indignarea trecu pe la biroul lui Grigore să mai afle ce s-a întâmplat în absenţa sa...

      Află de cum intră în biroul mic şi înverzit tot de florile sindicalistului. Grigore stătea cu capul într-un sertar şi muşca dintr-un sandwich. Când îl văzu pe Coriolan închise repede sertarul şi se şterse la gură de firimituri. Pe masă era o cutie mare de carton plină de dosare peste care pusese călimara pe care nu o folosea niciodată fiindcă el scria cu pixul. Acelaşi
Când îºi reveni era deja în casã, cu siguranþa pusã la uºã ºi telefonul scos din prizã. Stãtea în pat ºi plângea.
pix căruia îi schimba rezerva la fiecare săptămână.

      "Te muţi, Grigore?" îl întreba Coriolan. Dar Grigore se încruntă cum nu-l mai văzuse nimeni până atunci. "Da, din cauza voastră fusei dat afară. Că vă ţinurăm în braţe... Să nu fi lucrat, colo, dacă n-avură-ţi ce vă trebuie. Da' am zis să fiu om şi să luaţi un ban...". Grigore era incoerent. Accentul său oltenesc era mai evident ca oricând pentru că nu reuşea să se controleze. Coriolan îi înţelegea furia. Pierduse tot. Pentru mult timp. Iar Grigore ştia că avea de pupat multe funduri ca s-o poată lua de la capăt. Ori, cine mai ştia? Cu Centrala nu era de joacă, dacă-şi pierdea încrederea în cineva, fiindcă accidentul lui Titi trecuse în ochii lor ca un fel de pactizare între Grigore şi Direcţiune. Nu îi informase la timp despre condiţiile de lucru, atunci... harş capul! Şi scaunul odată cu el. Adio Guvern! Adio Renault!

      Coriolan îl lăsă pe Grigore să urle şi să se sufoce cu disperarea lui. Nu-i mai păsa. La fel ca tuturor celorlalţi... Acasă, la servici, pe stradă.

      În secţie lumea nu prea muncea. Stăteau în grupuri mici discutând pe marginea ultimelor evenimente. Merse până lângă scară de acces a podului sau rulant. Acolo, patru femei vorbeau despre Titi. Dar una cu un batic legat la spate era pornită: "Am văzut-o pe nevastă-sa. Vai, ce fată frumuşică. Ce se mai chinuia cu Titi, ştiţi, când se-nhăitase cu Didina, sudoriţă de la TO1... dar acum săraca fată a rămas singură cu copilul şi n-are servici...". Coriolan se enervă cumplit. "Ce-ai, măi, cu Titi?", o repezi el, numai că ea proastă nu era şi-l atinse unde-l durea mai tare. "Da' tu ce-ai avut Coriolane? Că nici măcar nu te-ai interesat ce-i şi cu muierea aia a lui Titi, şi cu copilu' ei. I-ai turtit barbatu', ţi-ai pus palma undeva şi ţi-ai văzut de treabă". Coriolan o privea buimac. "Da, ce te uiţi aşa la mine?" nu se lăsă femeia. "Ştii bine că Titi îi bea toţi banii şi că acu' săraca n-are nici măcar coşciug să-l ia de la morgă". Bărbatul înghiţea fără să poată scoate o vorba. Plecă dărâmat dintre ele şi o lua aiurea prin hală uriaşa. Peste tot oamenii vorbeau despre accident, despre văduva celui mort şi despre copil... Dar despre Titi, nimic. Titi nu mai exista. Era mort şi-atât. Coriolan nu mai înţelegea nimic şi îşi dorea tot mai mult să fie singur, la el acasă. Nu mai zăbovi o clipă. Inginerul şef îl întrebă unde se duce însă Coriolan nici nu-l luă în seamă lăsându-l în urmă furios şi ameninţându-l că-i va tăia ziua. Puţin îi mai păsa de toate. Ca o comă profundă.

      Când îşi reveni era deja în casă, cu siguranţa pusă la uşă şi telefonul scos din priză. Stătea în pat şi plângea. Plângea ceea ce fusese el, odată. Plângea ceea ce fuseseră odată toate. Atât, pentru că împreună cu Titi murise şi ceva din lumea lui. Acea lume în care dimineaţa, la cinci şi jumătate, sună întotdeauna bătrânul ceas Victoria. O lume cu oameni care îi admirau corectitudinea, punctualitatea şi priceperea, în timp ce el, în cabina sa înaltă, ca un Dumnezeu, mânuia destinul pe deasupra lor...

      Cu trupul amorţit se ridică şi merse în bucătărie. Mâna îi tremura ca... atunci, cu Titi. Vărsă puţină apă din ceainic. Reuşi să o pună la fiert, iar privirea îi căzu pe linoleul murdar. De după dulapul cu găleata de gunoi ieşiră mustăţile unduitoare ale unui gândac de bucătărie. Negru şi lucios îşi făcu apariţia pe de-a-ntregul. Era imens, un rege al gândacilor de bucătărie. De fapt, un nou rege de care Coriolan nu avusese habar şi nu-i păsase. Nici acum nu-i prea păsa dar îi vorbise ca unui om: "Du-te! Hai, pleacă! Pleacă acolo în lumea ta gândacească. N-ai ce căuta aici". Dar gândacul nu voia să-l asculte.

      Fără să mai scoată un cuvânt Coriolan păşi moale înspre gândacul cu mustăţile fremătătoare, ridică piciorul şi-l călcă aproape cu ură. După ce îi auzi chitina troznind sub talpă îndepărtă papucul pentru a-i vedea ultimele spasme. Lăsă capul pe un umăr, candid, şi-i şopti gândacului strivit: "Te-am avertizat prietene. Asta nu-i o lume prea bună pentru tine...".

© Copyright Mircea Cărbunaru
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online