evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Luminile oraşului IX  -  Outland  -  Dialog cu Ion Luca Caragiale  -  Universul lent  -  Luminile oraşului XIII  -  La chambre quotidienne (fr)  -  Meditaţie  -  Frumuseţea numărului unsprezece  -  Sub nori  -  În tren  -  Jeopardy  -  Jocul Zeilor (V)  -  Clocitorul Josh  -  Uşa de la baie  -  System Error  -  Luminile oraşului 2 (I)  -  Manifestul de aur al desăvârşirii  -  În căutarea lacrimilor pierdute  -  Nu ne vom mai întâlni în toamnă, domnule profesor !  -  Nyprus  -  Poveste de mahala II : Oiţa rătăcită  -  Meduza (II)  -  Avatarul  -  Păsări de pradă  -  Război total  -  Norma  -  Cercul  -  Mimi, Momo şi Mumu  -  “Virusul”  -  Proces neverbal  -  Metastază  -  Nick  -  Poveste de culcare  -  Colecţionarul de îngeri  -  Noapte bună, Andrei  -  Tarsius  -  Meduza (X)  -  Poveste de viaţă  -  Între ziduri  -  La copcă  -  Arta fugii în cinci acte  -  Meduza meduzelor are dreptate !  -  Omul invizibil  -  Mamă de duminică  -  Atalia  -  Luminile oraşului XXIII  -  Muzica  -  2 fast 4 you  -  Penato e căutat de prieteni  -  Peştele albastru


Îndelunga aşteptare

Liviu Radu



Publicat Luni, 15 August 2005, ora 22:12

      Cind m-am trezit stind la coada aceea nesfirsita, am crezit ca visez.
     
      Si de ce n-as fi crezut ca visez? Nu mi se parea nimic normal, real sau obisnuit sa stau intr-un sir infinit de oameni, imbracat intr-un soi de halat alb si incaltat cu sandale din rafie. Dupa cum nu mi se parea normal, real sau obisnuit ca in dreapta si in stinga sirului de oameni sa se intinda suprafete netede, pufoase, albe...
     
      Ce cautam acolo?
     
      Am incercat sa discut cu cei din jurul meu. Atunci am descoperit inca un lucru bizar: indivizii, imbracati la fel ca si mine, vorbeau tot felul de limbi, pe care nu le intelegeam. in general, oamenii stateau linistiti, nu faceau scandal, nu discutau, nu se agitau... Stateau, pur si simplu. Asteptau. Dar ce asteptau?
     
      Timpul trecea foarte greu. innebuneam de plictiseala si de enervare. Ce cautam eu acolo? Cine ma adusese si de ce?
     
      Oricit de greu trecea nenorocitul de timp, totusi trecea, iar eu nu simteam nici foame, nici sete, nici oboseala... Nici macar vezica nu ma siciia, ca altadata...
     
      Poate ca atunci am inceput sa banuiesc ce se intimplase cu mine, desi la inceput am izgonit cu teama gindul acela. Numai ca timpul trecea si, neavind de facut altceva, ma gindeam. Astfel, ceea ce paruse la un moment dat imposibil mi s-a parut apoi normal...
     
      Oamenii aceia, de virste si rase diferite, asteptau cu o rabdare uimitoare. Nu se miscau din rind, nu-si paraseau locul, nu incercau sa caute vreun cunoscut...
     
      Nu stiu cit am asteptat. Nu aveam cum sa-mi dau seama de trecerea timpului. Acolo nu exista nici noapte, nici zi. Doar o lumina lina, mingiietoare, linistitoare. Dar probabil ca am asteptat foarte mult, pentru ca, la un moment dat, m-am hotarit sa fac ceva, ca sa alung monotonia. Am incercat sa ma inteleg cu vecinii mei. Nu cunosteam limba pe care o vorbeau, dar, incetul cu incetul, folosind tehnici rudimentare, am reusit sa invat limbajul unuia dintre ei, apoi al altora... Daca treaba asta s-ar fi desfasurat in lumea normala, presupun ca as fi avut nevoie de ani de zile... Poate ca si acolo, stind la coada aceea infinita, trecusera ani... poate decenii... poate secole...
     
      Oricum, efortul de a invata limbile acelea straine fusese inutil. Indivizii traisera in alte vremuri, in alte locuri - pe care n-am reusit sa le identific - aveau alte opinii despre lume, alte cunostinte, alte valori... Nu aveam nimic in comun cu ei. Dupa un timp, am descoperit ca nu prea aveam ce sa ne spunem.
     
      Asa ca am fost silit sa ma multumesc cu mine si cu gindurile mele.
     
      Indiferent cit de mult m-am straduit sa ma gindesc la tot felul de prostii, oricit de mult am ocolit problema principala, pina la urma am fost silit sa-i acord atentia cuvenita. si m-am intrebat ce cautam acolo.
     
      Singura explicatie rezonabila era ca murisem si asteptam judecata de pe urma.
     
      Dar daca Dumnezeu era, dupa cum se zicea, atotputernic si omniprezent, de ce nu ne judecase pe toti imediat dupa moarte? De ce ne lasa sa asteptam o vesnicie, fara explicatii, fara lamuriri... Unde erau ingerii si arhanghelii, care sa ne spuna ce aveam de facut?
     
      Probabil ca am petrecut citeva milenii intorcind problema aceea pe toate partile. Apoi am inceput sa ma gindesc la ceva mult mai important. Trebuia sa-mi pregatesc apararea.
     
      Am decoperit, cu uimire, ca-mi aminteam toata viata - chiar si cele mai marunte detalii.
     
      Si am mai descoperit ceva: ca nu fusesem chiar asa cum crezusem ca am fost. Facusem multe greseli, dadusem dovada de egoism si de meschinarie, nu-i intelesesem pe cei din jur, ii neglijasem pe cei care ma iubisera... Traisem o viata jalnica, imi batusem joc de darul divin.
     
      Meritam o pedeapsa aspra, foarte aspra...
     
      Atunci mi-am dat seama de ce fusese nevoie sa astept atit. Ca sa-mi descopar singur vina si sa-mi hotarasc singur pedeapsa.
     
      Iar in clipa urmatoare m-am trezit in fata tronului de lumina...
     

© Copyright Liviu Radu
Sursa :   Obiectiv SF
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online