evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
O lumânare pentru mama !  -  Meditaţie  -  Cuantum sincronicity - formula nemuririi  -  Sexibon  -  Epsilon  -  Vise în adâncuri de stâncă  -  Jeopardy  -  Meduza (VIII)  -  Duel în Lumea Visurilor  -  Viziune  -  Pacientul  -  Fluturi  -  Mamă de duminică  -  Liber arbitru  -  Caseta pirografiată  -  Licuricioaia  -  Sfârşitul lunii  -  Ultimul Paradis  -  O faptă eroică fără de ecou  -  Puroi II  -  Zei şi oameni  -  Transplant de suflete...  -  Poveste de viaţă  -  Norma  -  În căutarea lacrimilor pierdute  -  Program de criză  -  Eu sunt viu, voi sunteţi morţi !  -  Mamal - Oraşul  -  Întreg  -  În umbra sorţii  -  Secretul  -  Drumul care nu se vede  -  Fiii lui Rawser  -  Metastază  -  Iubirea de pe Venus  -  Nopţi albe, zile negre  -  Anul 10000  -  Luminile oraşului IX  -  Veşnic orizont  -  Fie-mi apa uşoară !  -  Fugind pe cerc  -  Sub nori  -  Halucinaţie  -  Fanfara municipală  -  Gena morţii este instituirea metafizicii moderne  -  Cartea cu autor necunoscut  -  Principiul alibiului  -  Coşmar  -  Descoperirea  -  Tarsius


Între ziduri

Între ziduri
  Marian Coman
Vitrina literară II
Vitrina literară
Pacientul
Decablat
Dependent TV
varianta print

Marian Coman



Publicat Luni, 2 Decembrie 2002, ora 10:05

      Cît de întunecat e cerul si cîte pasari negre îl colinda! Cîte vise ti se naruiesc, încolacite de sarpele viclean al nemuririi si cît de tare te doare trupul închis în colivia asta în care doar cu naduseala te-ai obisnuit. Iti vine sa tipi, însa gura îti ramîne înclestata si plina de nisip, asa cum o stii de ani de zile. Afara auzi doar un cîntec prelung. O mai vezi din cînd în cînd pe maica, dar stii ca e doar în visele tale. Imagini care se sparg la intervale pe care nici sa le masori nu mai poti.

      Erai un copil cînd l-ai cunoscut. Nici el nu era mai în vîrsta, însa de atunci avea privirea aia. Sclipirea din ochi. Mîndra si nemarginita. Va hîrjoneati pe malul Argesului, ca niste îngeri. Da. Asa îti placea sa îi spui ceva mai tîrziu, cînd ti-a atins prima oara buzele. Acolo, sus, la izvor. Sîntem îngeri, aproape ca îi cîntai. Sîntem îngeri Ne-a trimis Dumnezeu sa avem grija de oameni. Dar pentru ca toti au cîte un înger, mai bine avem grija unul de altul. Apoi rîdeai. Zîmbea si el, si-ti mîngîia obrajii, si în toata lumea parca erati numai voi. Ingeri cu aripi invizibile.

      Iti amintesti si cînd l-ai vazut plîngînd prima oara. A venit pe furis în spatele casei, fara sa-l vada ai tai. Iti spunea ca s-a certat cu tatal sau. Ti s-a pus un nod în gîd cînd l-ai auzit, apoi i-ai vazut si lacrimile din ochi, abia mijite, ca primii ghiocei care ies din zapada. L-ai sarutat fierbinte si ati început sa plîngeti încetisor, sprijiniti de nucul batrîn din spatele casei. Ti se parea ca se naruie pamîntul în jurul tau si ca nimic mai rau de atît nu se poate întîmpla.

      Si tot atunci ati planuit sa fugiti

      Ai fugi si acum, însa nici macar gîndurile nu-ti sînt libere. Iar trupul? Trupul ti-e prins sub tone de caramizi.

     

      Noaptea trecuta nimeni nu i-a mai auzit plînsetul. Scîncetele de dincolo de ziduri, zgomotele de care toti fratii se tem. Strigatele înabusite care l-au trezit din somn pîna si pe Ioan, batrînul care venise la manastire cu doua zile mai nainte de Boboteaza. Bocetele fara noima venite de la Domnul sau - cine stie? - de la bata-l toaca. A stropit parintele Daniel cu aghiasma si a dat cu tamîie prin toate odaile, ba a trimis si ravas la Episcopie sa vina preafericitul sa oficieze o slujba mai acatarii. A venit pîna si Mitropolitul, Prea Sfîntul Parinte, cu Icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, dar nu s-a mai auzit nimic. Parca i-a dojenit cu privirea lui blînda în care simteau cumva prezenta Domnului.

      Au plecat toti capetele, iar cînd le-au ridicat, au vazut pentru o secunda cum îngerii varuiti pe pereti s-au încruntat. Fratele Eugen chiar a pictat mai apoi un tablou cu îngerii încruntati si toti au stiut cînd I-a venit ideea.

     

      Nici lacrimi nu ai. Suferinta ta e uscata si pustie ca un desert.

      Inima îti bate gîtuita. Cu tencuiala cazuta, cu crapaturi adînci prin care doar cariile îsi mai fac loc. SI sîngele murdar si prafuit, abia pompat de muschii amortiti.

      Chiar si sufletul parca ti-a împietrit, strîns aici, în menghina singuratatii.

      Ati plecat si ati lasat totul în urma. Nu le-ai spus nimic parintilor tai. Cît o fi plîns mamuca dupa tine si cît de mult a necajit-o taicutul, stie numai ea. I-ai lasat singuri si bolnavi, tocmai atunci, la batrînete. Dar lucrurile astea palesc în fata dragostei, nu-I asa? Ati plecat la miezul noptii, calare pe armasarul ala cenusiu. Fornaia atît de tare, încît ati crezut ca o sa va dea de gol. Zile si nopti la rînd ati mers, lasînd în urma satul în care v-ati nascut, izvorul unde ti-a smuls prima sarutare, toate locurile pe care le iubeai. Dar totul parea un basm, asa de tare îti ardea inima

      Acum parca nu mai arde nimic. Totul e uscat, împietrit si întunecat.

     

      Era o vreme cînd Manastirea era tacuta si doar vocile fratilor, cîntecele, clopotul si toaca se ridicau deasupra turlelor cruciate. Viata monahala era linistita si nimic nu parea ca va schimba traiul curat al calugarilor. Asta pîna cînd ceva s-a trezit în zidurile reci ale chiliilor de la Rasarit. Mai întîI a fost o tînguiala pe care nimeni nu era sigur ca a auzit-o. Zgomotul s-a repetat si apoi s-a scurs în suspine sacadate, din ce în ce mai pronuntate si mai pline de durere.

      Peretii lacasului prindeau parca viata si nici macar slujbele nu mai readuceau linistea în parohie. Se zice ca fratelui Iulian I s-a albit parul într-o singura noapte. Cînd a venit dimineata avea spume galbene la gura si spunea ca astea sînt semne si ca nici Casa Domnului nu mai este curata. A bîiguit ca zidurile vor ceda, ca de toata constructia se va alege praful si pulberea. Spunea ca asa îI sta scris Manastirii: sa fie ruina. SI dupa doua zile, s-a stins. Starostele si fratii se prapadeau de spaima. Doar Nicolae Mutu si fratele Gherasim, despre care se zice ca a fugit din Ocna, s-au încumetat sa mearga la fîntîna din curte. Voiau sa aduca apa, asa cum e obiceiul, si sa-l spele pe Iulian, cel întors cu sufletul spre Domnul.

      Au coborît galeata în putul a carui apa o stiau limpede si rece si au tras grabiti de lantul împovarat. Curajul lor s-a topit ca o lumînare aprinsa pentru morti.

     

      Te doare pîntecul. Parca te-ar înjunghia cineva. Cineva din-launtru. Dar tu stii ca nu mai e nimeni viu acolo. Pruncul ti-a murit, ucis de strînsoarea prea aspra, prea dura. L-ai auzit tipînd în tine si tipatul lui ti-a ars sufletul.

      Aveati casuta voastra, gradina si animale. In coasta satului. El se ducea si lucra prin vecini, iar de-ale gurii nu duceati lipsa. Cînd i-ai soptit ca ai ramas grea, a scos din pivnita cel mai bun vin. A invitat tot satul si se lauda la toata lumea ca va avea un baiat frumos si destept. La cîteva zile au venit golanii aia si I-au facut capul mare, de nu te mai întelegeai cu el. Spunea într-una ca o sa ridice cea mai frumoasa manastire din cîte exista, ca lucrurile toate or sa se schimbe si ca nu o sa mai fiti niste nimeni. Asta te-a suparat cel mai tare. A aruncat cu noroi în trecutul si în prezentul vostru. SI apoi tot bîiguia ca este artist si ca a venit momentul ca lumea sa se bucure de lucrarile sale.

      Dar tu? Tu nu te mai bucuri de nimic. Din cînd în cînd încerci sa plîngi, dar simti spaima din spatele întunericului si plînsetul tau se stinge în gemete scurte.

     

      Era rosie. Apa era rosie ca sîngele. Lui Mutu I s-au înmuiat picioarele si atunci a scos primele sunete de cînd sosise la manastire. A gemut. SI peretii cladirii au gemut odata cu el. Caldarea s-a prabusit înapoi în fîntîna lovindu-se de conturul din piatra, hurducaind si zornaind, în timp ce putul îsi scuipa ecourile delirante. Fratele Gherasim s-a asezat în genunchi si a început sa se roage, însa ruga sa nu a adus decît ploaia. Rosie si ea. Doar norii erau plumburii. In rest, totul capata culoarea sîngelui proaspat. SI aerul parca începusa sa mirosa a sînge si a moarte. SI peste toate astea, zgomotele înfundate din ziduri si horcaielile neomenesti ale lui Mutu.

      Inca speri ca ochii tai vor mai fi mîngîiati de o geana de lumina. Ca o sa mai poti vedea si altceva în afara amintirilor ce-ti bîntuie, lipicioase, dincoace de pleoape. Dar mai mult te-ar linisti sa poti sa nu mai fii. Sa te stingi.

      A plecat într-una din zile, cu huidumele alea de zidari dupa el, sa caute locul indicat de barbatul sosit de la Imparatie. SI atunci s-au spulberat toate visele tale. Tot ce asteptai sa se întîmple frumos în casnicia ta, s-a destramat. L-ai asteptat zile întregi, cu masa pusa, dar singuratatea a fost unicul tau musafir. TI-a întors pe dos sufletul si ti-a muscat din el ca dintr-un mar zemos. Cu pofta si cu ciuda.

      Era o vreme cînd credeai cu tarie si cu frica în Dumnezeu. Acum doar frica ti-a mai ramas pentru ca ai realizat ca Domnul îsi strînge pe undeva mîna cu necuratul. Ca lucrurile se îmbina murdar, chiar daca e vorba de alb si de negru. Ca extremele se ating dureros pentru cei mici.

     

      La capul patului, staretul a aprins zeci de lumînari, sa-I aline suferinta lui Mutu, însa, în odaie, lumina se pastra palida, ca amurgul fara de sfîrsit ce îI speriase pe toti fratii. Aerul era greu, de parca cerul era la doar un cot deasupra lor. Nimeni, nici fratele Gherasim nu mai avea curaj sa ridice ochii spre înalt. Mergeau toti cu fetele plecate si vorbeau doar în soapta pentru a nu trezi zidurile. Cînd orologiul trecuse deja de miezul noptii, Mutu a început sa spuna ceva. Parea initial o mormaiala continua, pasareasca unui copil pus pe sotii, însa vorbele sale au prins încetul cu încetul contur si, în vreme ce fratilor le mijeau lacrimile în ochi, Mutu porni sa urle la ei ca o fiara dezlantuita: Doar sacrificiul unuia dintre voi va poate scapa!

     

      Prima oara cînd ai încercat sa scapi, o durere neomeneasca ti-a strapuns corpul din cap pîna în vîrful picioarelor. Apoi te-ai gîndit ca cea mai buna scapare e moartea. Insa asta a fost cea mai mare dezamagire. Pentru tine nu exista moarte. Cum nici viata nu exista. Exista doar o firimitura întunecata de univers în care esti supusa sa astepti. Nu stii ce, nu stii de ce ori pentru ce. Ai avut apoi impresia ca te cheama. L-ai visat chemîndu-te, l-ai auzit chemîndu-te, aproape ca l-ai vazut chemîndu-te. De altfel îl vedeai peste tot. Cînd aduceai apa de la fîntîna ai avut imprezia ca îl zaresti chipul oglindindu-se în ochiul rotund din fundul pamîntului. Ai strigat dupa el, însa strigatul tau nici macar ecou nu a avut. Asa ca ai încercat sa uiti de greturile din fiecare dimineata, te-ai rugat pentru copilul ce se plamadea în tine si ai pornit sa-l cauti.

     

      Ai urcat dealuri si ai coborît vai, ai cazut si te-ai ridicat, ai mers fara încetare pe ploaie, pe soare si pe ceata, ti-ai zgîriat picioarele si mîinile mergînd, încercînd sa te cateri ori sa cobori, ai alergat de parca stiai ca mai e un pic si ajungi la capatul pamîntului. SI ai ajuns. Ai vazut ruina în jurul careia erau înaltate schelele si ai stiut ca el este acolo. Bucuria care s-a aprins în sufletul tau a aruncat în uitare tot ceea ce ai crezut ca este rau. Sa îl saruti atîta voiai. Dupa aceea ai fi putut sa mori.

     

      Da. Ce mult ai vrea sa mori. TI-ai vinde si sufletul pentru asta. Insa, ce pacat, ti l-a vîndut altcineva înainte.

     

      Era o minune ca putea vorbi. Toti au stiut asta de prima oara cînd l-au auzit. Le-a fost mai greu sa recunoasca, însa au stiut. Mutu le-a lasat cu limba de moarte tot ceea ce urmau sa faca. Staretului I-a spus si cine este alesul si care este ziua. Apoi fratii au pregatit totul. Lumînarile, funia, au acoperit icoanele cu pînza alba si au maturat cararea pîna la fîntîna. Au pus alaturi tabloul lui Eugen, cel cu îngerii încruntati, si au facut o slujba chiar acolo, lînga fîntîna.

     

      Desi e un întuneric de nepatruns, ai început sa le vezi sufletele. Cînd se roaga ajung pîna la tine. Ai încercat sa vorbesti cu unul din ei, însa nu a suportat. Ai vazut cum s-a stins si cum s-a ridicat la cer. Nici cu ceilati nu ti-a fost prea usor. Le simteai frica, ca si cînd asta le-ar fi fost esenta fiintei. Spaima, regina sufletelor lor.

      Erai lesinata cînd a început sa-ti toarne mortarul peste picioare. Cînd te-ai trezit zidul îti cuprinsese deja genunchii si ai simtit cum nisipul se strecoara prin zgîrieturile de pe picioare si îti urca prin vene.

      Ai încercat sa te uiti în ochii sotului tau, însa si-a ferit privirea. In timp ce el aranja plîngînd caramizile în jurul picioarelor tale, i-ai spus ca baiatul lui nu se va mai naste. Ai sperat ca asta îl va trezi din cosmarul pe care tocmai îl construia. L-ai întrebat ce s-a întîmplat cu îngerii care erati, însa nu ti-a raspuns. L-ai implorat sa se opreasca, i-ai promis chiar ca vei pleca si c= nu te vei mai întoarce, I-ai amintit cît de mult îl iubesti. El a continuat sa astearna zidul în jurul tau. Ai simtit cum pîntecul ti-e strîns între pietre si raceala lor cum îti sfredeleste rinichii. Cînd zidul ajunsese sub barbie, simteai nispul deja scrîjnindu-ti în gura si praful cum îti inunda plamînii. Apoi s-a lasat întunericul si ai crezut ca totul se sfîrseste.

      Da. De-acum totul pare pe sfîrsite. Ei fac ce le-ai spus si asta speri sa te elibereze cumva.

     

      Funia grosa, de cînepa, îI ranise mîinile întoarse la spate, dar el înca nu stia ce-l doare mai tare: faptul ca va muri sau ca fratii nu I-au spus ca el este cel ales. Toate icoanele pe care le pictase si în care îsi picurase sufletul nu-l mai puteau ajuta acum. Cînd trecea prin dreptul lor, trandafiri mari, de sînge, înfloreau pe pînzele albe ce le acopereau chipurile.

      II unsesera trupul cu mir si îl stropisera cu aghiasma. L-au silit sa-si marturiseasca pacatele si au tamîiat toata curtea manastirii. Lumînari mari, de botez, conturau cararea pîna la fîntîna si sute de candele pîlpîiau pretutindeni, de parca cerul se rasturnase pe pamînt si stelele toate se adunasera lînga putul calugarilor. Slujba nu a fost lunga. Fratii pareau sa se grabeasca, sa termine odata cu toate astea si apoi sa uite.

      Au coborît cumpana fîntînii si l-au atîrnat de ea cu capul în jos. Cînd l-au ridicat în vazduh, fratele Eugen era deja lesinat. SI-a revenit doar cît sa mai vada o data, de sus, manastirea ce mult ar fi vrut sa o picteze asa - si apoi s-a prabusit din înalt, în fîntîna. Caderea I-a parut un lung drum spre casa. Sau parca secunda aia, a prabusirii lui, s-ar fi dilatat si ar fi adunat în ea toate relele din lume. SI a mai fost ceva. A vazut-o. In timp ce cadea, a vazut-o pe ea cum se ridica. A iesit ca o pasare. Mai degraba ca un înger, din zidul de la rasarit si a pornit catre cer, în timp ce norii se raspîndeau asemeni fumului de tamîie.

      Nu l-a durut. Nu a simtit nimic. Iar apa nici macar nu era rece. Doar ca s-a asternut întunericul si a crezut ca totul se sfîrseste.

© Copyright Marian Coman
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online