evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Ea, eu şi ei  -  Vizita  -  Ancheta  -  Puterea pereche  -  De acum şi până-n noapte  -  Curcubeul  -  Castravetele  -  Sclipiri de Soare  -  Crist sideral  -  Triunghiul roşu  -  Portiţa  -  Călătoria  -  ªi atunci...  -  Vid imprevizibil  -  Paradox  -  Somnul  -  Punct. ªi atât  -  Muribundul  -  Australia, ca o felie de pâine  -  Taxi  -  Program de criză  -  Cursa  -  Fata morgana  -  Meduza (VII)  -  Coşmar  -  Luminile oraşului XVII  -  Fiii lui Rawser  -  Poveste cu un cui  -  Panica  -  Uchin (fragment)  -  Melodia care nu se aude  -  Odă pentru Măria Sa, Îngerul nostru  -  Plasa pe jăratic  -  Uitarea  -  Pasul craiului de munte  -  Meduza (II)  -  Gri şi roşu auriu  -  Îngerul cenuşiu - Gabrielle  -  Norma  -  Aripile din cer  -  Oglinda îngerilor  -  Către a opta zi  -  ROV-27  -  Jocul Zeilor (IX)  -  O şansă pentru câţiva  -  Copilul Visător cu Mâinile de Aur  -  Capsula  -  Arma secretă  -  Tolaie  -  Nebunii lui Arrianus


Jocul

Andreea Popa-Merticaru



Publicat Sâmbătă, 20 August 2005, ora 23:23

      Ma mutasem de curind in cartierul vechi dar deja auzisem povestile despre nebuna. Ar fi trebuit sa scriu cu litere mari pentru ca oamenii o poreclisera Nebuna si rareori i se spunea pe nume. Observind privirea absenta cu care masura strada in lung si in jos, vecinii nu mai catadicseau sa ii spuna pe nume, sa o salute sau sa o strige in vreun fel, era nebuna.

      Nu avea nici un semn al isteriei sau schizofreniei, nu striga, nu gesticula, nu vorbea singura. Se imbraca si se pieptana intotdeauna ingrijit desi demodat. Parul usor incaruntit si cearcanele de sub ochi o duceau la 50 de ani dar era inca ceea ce oamenii numeau o femeie frumoasa.

      Fusese acuzata ca si-a omorit copii. Nu s-a gasit nici o urma din copii ei, niciodata desi gradina din spatele casei fusese rascolita de excavatoare. Facuse inchisoare, fusese internata la ospiciu si pina la urma au lasat-o sa mearga acasa. Nu era periculoasa.

      Acuzatia plana inca asupra ei ca o umbra si nimeni nu era cu adevarat convins ca ea era nevinovata.

      Intr-o dupa amiaza fierbinte ma intorceam de la serviciu si am vazut o mogildeata chircita linga copacul de la marginea drumului. Era Nebuna, rezemata de copac, cu poseta in poala, cu barbia adincita in piept. Parea ca adormise. Am tusit, am batut cu tocul in ciment dar nu s-a miscat. Nu era nici un trecator pe strada pustie, nimeni sa ma ajute. Mi-am luat inima in dinti, m-am apropiat si am ridicat-o de umeri.

      Cind s-a simtit miscata din loc a deschis ochii ei mari, de o culoare incerta. Miinile au strins spasmodic poseta. Eu incepusem sa explic de ce ma aflam acolo si ca voiam sa o ajut. S-a inaltat, si-a scuturat hainele si s-a uitat la ceasul de la mina.

      - E deja ora 16.12 si 30 de secunde in momentul asta…e tirziu…a zis mai mult ca pentru sine.

      Apoi m-a privit direct si mi-a spus cu o voce clara:

      - Imi amintesc ca am ametit si m-am oprit sa ma odihnesc putin. Stau acolo de o ora, 37 de minute. Multumesc ca m-ati ajutat sa ma trezesc. Mi-ar face placere sa bem impreuna o ceasca de cafea.

      Nu aveam nici o intilnire in dupa amiaza aceea. Imi era teama de nebuna, asa cum oamenilor considerati normali le e teama de ceva ce nu inteleg. Apoi mai era povestea crimei…probabil ca privirea mea trada nesiguranta fiindca Nebuna m-a batut usor pe umar si mi-a spus ca ramine pe alta data.

      Curiozitatea a fost mai puternica decit mine si m-am scuzat pentru buimaceala momentana pretextind ca nu m-am asteptata la o invitatie atit de amabila. Am acceptat. M-am lasat condusa catre casa ei acoperita de iedera ca si cum nu aveam habar unde locuia.

      Intre scincetul portitei, zgomotul cheii si scirtiitul arcurilor fotoliului pe care m-am asezat nu a trecut decit o zbatere de geana. Abia indrazneam sa rotesc privirile de jur imprejur gindindu-ma ca e nepoliticos sa fiu curioasa.

      Cind ea s-a dus sa faca cafeaua am inceput sa fac cunostiinta cu sufrageria casei si ca sa fiu sincera cu principalele cai de iesire care sa imi fi asigurat viata in cazul in care nebuna ar fi dat semne de violenta.

      Nimic neobisnuit: doua fotolii in fata unui semineu care alcatuia piesa centrala a incaperii, linga ele o masuta scunda unde probabil urma sa fie adusa cafeaua, pe peretele celalat o canapea, linga ea o planta. Pe semineu se afla o constructie ciudata, din lemn, cu niste scripeti, roti dintate, in acelasi timp abac si macara. Atirnat deasupra semineului era un tablou de dimensiuni mari reprezentind o padure umbroasa in spatele careia se zareau piscurile unor munti. In stinga padurii pictorul asezase o balta in care se oglindea un soare galben.

      In mijlocul incaperii, direct in sau pe parchet, nu imi dadeam seama din pozitia pe care o ocupam, era un desen, ceva care semana cu un ceas solar.

      In rest pe nicaieri urmele unei activitati intense, nu erau carti raspindite, nu erau lucruri deranjate, nu erau nici urmele unei ordini desavirsite, nu era o curatenie perfecta, intr-un cuvint era o incapere absolut obisnuita.

      Mai mult ca sigur ca secretele se aflau in camerele de la etaj.

      - Sus sunt trei dormitoare si baia- am auzit-o pe Nebuna care mi se adresa.Ramasesem cu ochii in tavan si isi daduse seama la ce ma gindeam. Am rosit. A lasat cafeaua pe masa si s-a asezat in celalat fotoliu.

      - E o cafea foarte buna- am zis sorbind lichidul inca fierbinte.

      Era o tacere stinjenitoare. Pe mine ma deranja dar pe ea? Nebuna se uita cu ochii tinta in tabloul ei. Probabil ca nici ea nu avea chef de conversatie si m-a invitat doar ca sa fie amabila cu cineva care a ajutat-o sa isi vina in fire.

      - Aveti o casa frumoasa- am zis eu.

      - E frumoasa?

      - Da, are un aer …personal…interesanta cu ceasul de pe podea si jucaria asta arhimediana- nu eram sigura ca am spus un termen cunoscut ei dar, asta imi venise in minte privind abacul.

      - Este jucaria fiului meu.

      - Aaa- am zis luind aer in piept.

      Cu nebunii nu e bine sa fii curios iar cafeaua asta nu se mai racea!

      - Baiatul a inceput jucaria, el era cel mai mare – a reluat ea fara sa isi ia ochii de la tablou. Lui ii placea sa inventeze tot felul de lucruri, le facea in joaca. Fetita a adaugat partea cu rotile dintate. Au construit impreuna. Sunt plecati acum dar vor veni sa ma vada in scurt timp. Vin mereu sa ma vada.

      Pentru mine era deja prea mult. Inima mi se strinsese iar stomacul se agita violent. Nimerisem cit se poate mai prost.

      - Pe mine va rog sa ma scuzati, trebuie sa plec- am zis.

      - Nu e nici o graba, avem timp. Vreti sa ii vedeti pe copii mei?

      - Da, fireste, dar acum ma grabesc. Nebunii nu trebuie sa fie contrazisi, asa imi spusese mama demult.

      Asta era din cale afara. Incepusem sa port o discutie stupida cu o nebuna.

      - Atunci veniti aici, in cerc. Ceasul meu arata 17.44 si 50 de secunde.

      M-am lasat dusa in mijlocul sufrageriei unde se afla desenul ceasului solar. Puteam sa il vad mai bine: avea cam un metru diametru.

      M-am lasat asezata in mijlocul ceasului si nebuna veni linga mine tinind in mina jucaria. A rotit citeva roti a binguit ceva. Soarele dupa amiezii se revarsa in camera si mi-am dat seama ca sufrageria nu avea perdele. Nebuna mi-a aratat ca trebuie sa ma rotesc pe loc, incet, o data, de doua ori. Probabil ca ametisem deja. Soarele se invirtea cu mine. Cind am deschis ochii, nebuna arata cu degetul intins spre tablou.

      In tablou am vazut clar doi copii jucindu-se printre copaci. Probabil ca chicoteau si se strigau reciproc dar eu nu ii auzeam. Acestia trebuiau sa fie copii nebunei. Ne-au vazut si ei si au venit spre noi alergind, cu minutele intinse. Le-am vazut fetele vesele si asudate, ochii stralucitori si guritele umede. Undeva se opreau, nu imi dadeam seama unde dar se opreau ca in fata unei usi nevazute iar eu si nebuna eram de partea cealalta. Copii ne chemau prin gesturi, se apropiau, se departau ca niste vrabiute. Erau acolo, reali, vedeam iarba culcindu-se sub pasii lor.

      Cind insa jocul s-a oprit nu stiu. Poate ca s-a oprit atunci cind inima mea a pornit din nou sa bata si am simtit-o pompind din nou singe. Picioarele mi s-au inmuiat si m-am lasat moale, pe podea, linga nebuna careia bratul intins ii tremura. Avea lacrimi in ochi cind am privit-o.

      - Au plecat. Trebuie sa inteleg, trebuie sa aflu, imi mai trebuie timp.Timp.

      Ce sa afle? Soarele se mutase din fereastra. M-am uitat la ceas si am vazut ca trecuse ora pe care nebuna mi-o accordase.

      Ne-am ridicat sprijinindu-ne un ape cealalta si ne-am trintit pe fotolii. Tabloul era dezolant de gol, trist. Oare totul fusese imaginatia mea? Sau imi pusese ea ceva in cafea?

      - Ce s-a intimplat cu copii?

      Mi-a povestit o poveste incredibila cu doi copii care se jucau in interiorul ceasului. Se jucau cu abacul. Aveau un joc inventat de ei. Din pacate ea nu stia despre ce era vorba pentru ca copii nu vorbeaua pe inteles cu ea, inventasera un cod, un limbaj numai pentru ei. Se jucau intodeauna impreuna si mereu, atunci cind erau numai ei doi foloseau acest cod, mai degraba o insiruire de litere fara noima.

      Era o zi exact ca cea de azi dar in urma cu 20 de ani. Copii se jucau, soarele stralucea. Mama lor please sa ia ceva din bucatarie, isi amintea ca i-a auzit exclamind plini de admiratie si batind din palme. Cind s-a intors in sufragerie copii nu mai erau, a apucat sa ii vada alergind in tablou. Exact asa cum ii vazusem si eu azi: veseli si fara griji. A strigat, a plins, ei s-au pierdut in padurea din tablou.

      De atunci incearca sa inteleaga ce au facut copii, sa dezlege vraja, a lasat toate lucrurile exact asa cum fusesera aranjate cind ei au plecat, a incercat sa isi aminteasca, sa repete ce a vazut ca faceau ei. Trebuie sa fie undeva o dezlegare a saradei. Nimeni nu a crezut-o ca copii ei traiesc, ca sunt in tablou, ca o chiama iar ea nu poate sa mearga la ei. A ramas prizoniera timpului, locului, dimensiunii.

      - I-ai vazut? Ei sunt acolo. Nu stiu cum sa ajung la ei, ma poti ajuta, stii sa dezlegi jocul?

      I-am promis sa o ajut si am plecat cu capul vijiind ingrozitor si cu o oboseala nesfirsita. Oricit as fi incercat sa inteleg, nu reuseam ma incurcam mai tare.

      M-am intrebat, nu am dormit doua nopti, nu am mers la servici iar atunci cind nu am mai putut am abandonat intrebarile si m-am resemnat sa ma gindesc la o explicatie rationala: halucinogene in cafea. Am ocolit casa ei si intr-o luna m-am mutat intr-o alta casa, in alt cartier.

      Din intimplare, la un an de la povestea asta m-am intilnit cu o fosta vecina care mi-a spus, din vorba in vorba, ca Nebuna a disparut.

      - A cautat-o politia, ce sa mai spun, a fost tevatura. Apoi totul s-a linistit, nu avea rude, nu a cautat-o nimeni.

      - S-a dus dupa copii ei-m-am auzit vorbind.

      Vecina m-a lasat in mijlocul strazii, rizind.

      Nici pina acum nu stiu ce s-a intimplat, nimeni nu stie, dar imi place sa cred ca ea a reusit sa refaca jocul.

     

© Copyright Andreea Popa-Merticaru
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online