evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Printre oameni  -  Ambiguitate clinică  -  Ambuscadă pe Uslar  -  Macii  -  Dincolo de ceţuri  -  Recreaţia  -  În umbra sorţii  -  Bătălia pentru supravieţuire  -  Jeopardy  -  Damnarea numelui  -  Uezen  -  Călătoria unui artist...  -  Înger în oglindă  -  Crist sideral  -  Fata mării, Poliana  -  Cruciada bucătarilor  -  Vânzătorul de ghilotine  -  Revederea de 20 de ani  -  Puroi III  -  Marea Neagră. Iulie  -  Vrăjitoarea  -  Pulbere de stele  -  Nu este prima dată  -  Taina norilor  -  Necunoscutul intrigant  -  Tentaţia continuă  -  Rochia străvezie  -  Lala  -  Chipul de pe Marte  -  Vânătoarea  -  Praf minune (III)  -  Lumea de sus  -  Cercul  -  Paznicul grădinii de piatră  -  Cojocul (Cujuh)  -  Text experimental  -  Pânza de paianjen  -  Luminile oraşului XIV  -  Fereastra din spate  -  Poporul perfect  -  Ceaţa  -  Boaba de spumă  -  Sfântul  -  Solilocviu  -  Meduza (VI)  -  Între două lumi  -  Luminile oraşului XXX  -  Simbioza  -  Casa nebunilor  -  Umbrele nopţii


Ghavany

Ghavany
  Alex G. Andrei
varianta print

Alex G. Andrei



Publicat Luni, 2 Decembrie 2002, ora 10:05

       Alerga! Inebunit! Trecuse de mult de faza scrutarii stanga-dreapta. Sau spate. Pur si simplu alerga inainte. Padurea intunecata isi deschidea cu greu drumul. Parea ca vrea a-l orienta spre un loc anume si, indaratnica, ii bloca cu perseverenta posibile poteci, fortandu-l sa alerge pe calea destinului sau, dar pe care ea il alesese. Caleb insa nu avea timp sa se gandeasca la asa ceva. Mult mai tarziu avea sa-si aduca aminte ca intr-un coltisor de constiinta inregistrase anumite amanunte. Crengi care i se abateau in cale, copaci care parca aveau picioare si se deplasau. Pe undeva isi dadea seama ca asta in primul rand il inebunise pana la a-l determina sa fuga ca un iepure turbat. Dar nu era nimic fata de ceea ce auzea in mintea lui. Glasul acela soptit, rasarind cand si cand in constiinta si care il striga pe nume Teroarea ii intunecase vederea. Groaza ameninta sa-i anihileze ratiunea. Nu percepea decat fulgerari alb-rosiatice, de-a dreptul dureroase in intensitate, crengi desfrunzite, uneori fosilizate in incremenirea lor. Lovit, zgariat si plin de sange alerga printr-o bezna aproape totala. Inca nu-si dadea seama ca intrase de mult in zona interzisa. Singura lumina pe care mai mult o simtea decat vedea, abea acum incepea sa realizeze asta, era undeva in fata, pe drumul poteca pe care alerga. Dar umbrele pe care le arunca acea licarire fosforescenta mai mult ii ingreunau vederea. La un moment dat navali bezmetic intr-o poienita. In mod straniu zgomotele cumplite care-l insotisera pana atunci si-i razbateau constient in cuget numai rareori sub forma soptita a numelui sau, incetara brusc. Totusi inima batandu-i nebuneste purta inca ecourile mute ale groazei: Caleb! Caleb! Chiar aceasta groaza, redusa acum la un nivel rational, ii permise sa gandeasca: De ce m-am oprit din fuga tocmai aici? Parca se izbise de un zid invizibil, sau ca un robot ce tocmai primise o comanda, se oprise supus fara sa judece motivul. Negasind un raspuns multumitor isi arunca distrat privirea in jur. Observa cu stupoare ca liziera padurii ce delimita luminisul era formata din stanci albe semanand in mod curios cu niste copaci. Mai bine spus trunchiuri de copaci, fara ramuri sau frunze. Apoi, ca si cum ar fi aparut brusc, Caleb vazu in mijlocul poienitei ceva care ii depasi cu mult imaginatia. In centru trona maiestuos un copac gigantic. Trecu peste uimirea proaspetei descoperiri, isi concentra atentia asupra acestui adevarat titan. Simturile sale agere de soldat ii furnizara imediat primele informatii si ceea ce afla ii transmise fiori pe sira spinarii. Circumferinta coroanei depasea 5000 de metri patrati. Mult mai mult, poate. Trunchiul avea o grosime de peste 100, iar inaltimea cel putin 400 de metri. Verdele sau fosnitor ii dadea impresia ca este insasi viata, contrastand strident cu albeata stancilor inconjuratoare. Caleb se linisti dintr-odata, ca si cum ceva sau cineva i-ar fi extras, fizic, frica ca pe o masea gaunoasa si nedureroasa acum. Constientizand, se intreba uimit: Oare ce m-a speriat, atat de tare incat sa trec in zona interzisa? Vantul adiind usor ii susura rapunsul direct in minte : Caleb! Caleb? Foindu-se infiorat, isi spuse : Cine ma striga? Si cum de-mi cunoaste numele? Obosit cauta un loc unde sa se odihneasca. Si asa nu mai am unde sa fug! Nu are rost. Ce va fi va fi. Se aseza pe un fel de bancuta de piatra, bucurandu-se de soare. Undeva in fata vedea ceva albicios cu irizatii galbui. Nu era prea sigur ce reprezinta. Pe alocuri, acoperite de iarba, zaceau ingropate in pamant ramasitele a ceea ce i se parea a fi scheletul unui imens animal preistoric. Hotarandu-se brusc, Caleb se avanta pe cararea din fata, se apropie de petele albe. Pe masura ce inainta observa ca pasea pe dale de piatra ce pavau cararea. Culoarea lor era schimbatoare. In lumina solara, cele din imediata lui apropiere erau galben-cenusii, cele mai indepartate albe, stralucitoare chiar. Iar din punctul de umbra din care erau acoperite de giganticul copac, deveneau fosforescent-albastre. Apoi constata uimit ca, de fapt, nu erau dale de piatra ci copaci. Crengi si trunchiuri. Organic, candva viu, trecut acum in nefiinta si lipsit de viata. Organic candva verde, prins in capcana timpului si preschimbat acum in cararui de piatra alba. Tampite ganduri! Ce m-a apucat deodata sa filozofez? Dar in mod ciudat Caleb nu reusi sa zagazuiasca izvorul propriilor reflectii interioare, de parca aceste ciudate ganduri nu-i apartineau. Teama desi trecuta, purtata de valul oboselii, pastra in minte vagi refluxuri haotice, imbuibata pana la refuz de tot ceea ce vazuse si inregistrase. Minunatii, dar si posibile capcane mortale. In mod paradoxal curiozitatea il indemna sa se opreasca si sa reflecte asupra tuturor celor vazute si nevazute, simtite sau intuite, de la fuga sa nebuna prin padurea de cremene, pana in aceasta luminoasa poienita dominata de sangele verde al copacului Ghava. Ciudat! De unde cunosc acest nume? Si, tot ca de obicei, vantul ii sufla raspunsul soptit prin frunzisul des si tremurator, adiind pe o unda solara pana la urechea lui : Esti un Caleb! Hm! Ce exprimare tampita, pufni el manios! Auzi : un caleb! Eu sunt Caleb! E un nume, al unei persoane nu un obiect! Oricine ar fi acea persoana!

      - Gresesti! Tu esti un Caleb. Esti vestitorul vietii! Inceputul si sfarsitul. Asta esti tu: o poarta. Adica un Caleb! Intelegi?

      - Nu! Si nici nu doresc sa inteleg. Eu sunt soldat in armata Marelui Nivelator Imperial. Universul sa-i dea sanatate si viata vesnica! Si de fapt, cu cine vorbesc eu aici! Cine esti?

      - Acum nu fa pe prostul! Sti foarte bine cine suntem.

      - Nu stiu! Si nici nu ma intereseaza.

      - Ba sti. Sau banuiesti. In orice caz ai venit aici cu un scop precis si cu sarcini clare. Viclenia nu te prinde. Tie nu-ti sta in caracter sa fi viclean.

      - De unde stiti voi ce scop am eu si ce-mi sta sau nu in caracter?

      - Stim! Te asteptam de milenii. Stim totul despre tine. E scris. Iar noi suntem tare priceputi sa citim.

      - Atunci va inselati! Nu stiti nimic.

      - Nu ne inselam! De exemplu stim ce vrei sa faci in acest moment. Dar nu vei reusi. Sub coroana lui Ghava nici soarele nu are putere! Cum iti inchipui tu ca initiatorul pe care-l ti ascuns in mana poate sa functioneze daca Ghava nu vrea?

      - Initiator? Hm! Interesant! Deci de asta nu merge? Dar de unde pana unde Voi nici nu stiti cum functioneaza!

      - Ti-am spus ca este un initiator. Poftim, poate tu il denumesti altfel, dar are un singur scop. Incearca sa imite viul si functiile sale. Noi cunoastem toate misterele vietii si mai ales principiile. Iar cel mai mare secret este urmatorul: viul nu poate fi sintetizat. El apare doar din creatia viului.

      - Inteleg!

      - Nu intelegi nimic! Sti ce este actul creatiei? Este moartea insasi. Partiala sau totala.

      - Nu inteleg! Intr-adevar

      - Ti-am spus. Viul moare pentru a naste viul. Sau cel putin o particica din el. Tocmai de aceea, orice incercare de a-l copia este o imitatie nereusita. Un fals. Iar principiul sau fiind pur material sare in ochi celui initiat in tainele viului. Dar sa sti Caleb, chiar daca Ghava nu te-ar fi oprit tu tot nu ai fi trimis semnalul. Tu nu esti josnic. Ai un suflet bun. Carteba in schimb, cu ale lui zece armate, este un om viclean si rau. El ti-a ordonat sa vi aici, nu?

      - Nu-i adevarat, raspunse Caleb!

      Dar imediat ii navali in minte trecutul. De cand venise aici pe planeta asta blestemata norocul il parasise ca o amanta necredincioasa. Nimic nu-i mai mergea bine. Avea mereu dureri de cap, stari de oboseala si iritare. Se certa aproape cu toti, inclusiv cu sefii. Traia o perioada jenanta de confuzie. El, cel mai bun soldat din pluton. Tintas de elita. Omul care niciodata nu comentase un ordin. Singurul care nu avea ezitari nici in vorba, nici in fapta. Isi aducea aminte cum debarcasera initial, aici, glorioasele armate ale Nivelatorului Imperial Partiu al 8-lea Magnificul, conduse de Marele Decarion Carteba. Zece armate uriase, fiecare coordonata de un decarion obisnuit, compuse din cate zece escadre de cate zece distrugatoare imperiale. Binenteles fiecare distrugator insotit de obisnuita formatie de zece crucisatoare baraj. Care la randul lor erau aparate de cate zece navete monoloc de vanatoare. Fara a mai pune la socoteala flota de transport, comunicatii si aprovizionare. Mii si zeci de mii de nave, sute de mii si milioane de soldati, ca si el, veniti aici ca intr-o halta. Prilej de odihna in drumul lor de a supune universul puterii nivelatorului imperial. In schimb, suferisera prima infrangere. Din toate istoria lor cunocuta. Orice nava de mari dimensiuni care se apropia prea mult de induiosator de micuta planeta era distrusa. Exploda pur si simplu. Singurele capabile de aterizare erau navetele de vanatoare si cele de cercetare. Urmase o perioada tulbure cu incercari esuate de distrugere a planetei. Nu se stia exact din ce motive, aceasta nu catadicsea sa se evapore sub tirul de foc, concentrat al imensei flote de razboi. Orice fascicul laser sau proiectil energetic, orice racheta atomica sau protonica, exploziva, concasoare sau cu efect intarziat se evapora la contactul cu acel zid invizibil din jurul planetei si de care nu se putea trece cu armament greu. Disperati, specialistii energeticieni ai flotei dadeau vesnic din umeri la intrebarea logica : din ce era facut acel zid. Sondele lor senzoriale nu inregistrau nici macar o fractiune de erg, care sa dea impresia functionarii unui potential scut energetic. Navetele care treceau nevatamate nu observau nici un baraj construit din materiale dure sau rezistente. Chiar daca exista un baraj, invizibil, energeticienii stiau ca nu ar fi fost greu de penetrat. Era doar o problema abstracta de conversie a masei in energie. Dar energia lor focalizata in centrul planetei disparea pur si simplu, ca intr-o gaura neagra, imediat ce atingea acea sfera protectoare, localizata spatial la doua diametre planetare de centru. Apoi, flota incercase sa debarce trupe pe planeta, intr-un numar mare si insotite de o dotare militara terestra. Vehicole blindate de teren, avionete gravitationale stratosferice si tot felul de alte baterii laser fixe la sol. Au inceput prin a defrisa o zona intinsa de paduri pentru a-si stabili campamentul. Nu au intampinat nici o rezistenta. Uimiti incepura sa se intrebe daca nu cumva li se paruse un vis distrugerea atator nave si moartea atator mii de soldati gloriosi. Ca urmare, Carteba, considerand ca inregistrase o victorie, dadu cateva ordine si imediat roiuri de avionete au inceput sa impanzeasca cerul. Zeci de patrule cercetau imensa padure in cautarea inamicului necunoscut. Dar nimic. Nu gaseau pe nimeni. Micuta planeta acoperita de paduri vesnic verzi parea complet nelocuita. In lipsa de altceva soldatii instalara in jurul taberei un cordon de observare-alertare, format din mii de sonde de securitate. Apoi desfasurati in cercuri concentrice din ce in ce mai largi, semanand cu undele formate de o piatra aruncata intr-un lac, isi continuara misiunile de cercetare-observare. Nimic. In continuare. Caleb isi aducea aminte de Carteba, care nedumerit, ordonase cercetasilor sa se opreasca. Nefiind obisnuiti cu asemenea ordine soldatii incepusera sa murmure. Caleb, a carui prezenta era constanta in primul val tot mai indepartat de tabara, primise misiunea, impreuna cu plutonul sau, de a-si instala minele inteligente si sondele pasive si apoi sa se reintoarca la centru. Carteba, desi orgolios si infumurat, nu era tocmai prost. Teama lui era o prea mare imprastiere a trupelor in paduri, ceea ce ar fi determinat o slabire a fortelor sale si mai ales a centrului de comanda terestru. Era de asemenea nedumerit de lipsa totala a inamicului. Asa ca nervos dar prudent, mari efectivul uman, ordonand o noua debarcare de trupe de pe navele flotei, gandind ca astfel ar fi capabil sa cerceteze intreaga planeta fara nici un risc. Nu putea uita imaginile crucisatoarelor sale spatiale evaporandu-se dintr-o data. Vroia razbunare, dar nu oricum. Acest al doilea val de cercetasi umani depasea orice imaginatie. Dupa calculele tacticienilor erau peste un milion de soldati, desfasurati ca la carte, verificand metodic orice petec de padure sau forma de relief. Viata tihnita a padurii si a locuitorilor sai inaripati sau patrupezi fu brutal intrerupta. Pe oriunde treceau soldatii, focul si moartea ii insoteau. Flora si fauna planetei erau nemilos distruse. Beneficiind de acoperire aeriana, in scurt timp au atins ultimele lor frontiere, din primul val, dar aici au inregistrat iar o surpriza. Minele inteligente cu actiune proprie si sondele pasive, nedetectabile disparusera pur si simplu. Ca si cum nu ar fi existat. Deznadejdea soldatilor atingea acum noi cote. Cum sa lupti impotriva unui dusman pe care nu-l vezi. Si care poate nici nu exista! Inainte, era ordinul marelui decarion! Asa ca resemnati, patrulele de cercetare isi reluara activitatea. La marele stat major vestile incepura brusc sa se adune. Odata cu ele si teama. Dorinta, mai ales, de a parasi aceasta planeta blestemata. Se auzea ca noaptea dispareau soldati. Fara urma. Zgomote infricosatoare isi faceau mereu simtite prezenta. Detectoarele automate de miscare o luau razna si trageau in umbre. Ziua in schimb era liniste, dar orice cercetas razletit de patrula nu mai aparea niciodata. Printre aghiotantii inaltului comandament circulau si alte zvonuri. Mai ciudate. Dar transmise soptit si neoficial caci pareau de neinchipuit. Copaci care se prabuseau fara a fi taiati, ingropand intr-un verde mormant pe oricine nu era atent. Crengi ascutite care se infigeau in carnea soldatilor lasand rani adanci ce se infectau si determinau o moarte ingrozitor de lenta. Soldatii rabdau de foame pentru ca nu mai aveau curaj sa vaneze. Orice vanat proaspat pe care il consumau, desi trecea testul spionilor de otravuri si era comestibil, ii imbolnaveau apoi si provocau moartea. Apa paraielor sau izvoarelor era otravita. Toate aceste zvonuri provocau panica si destabilizare. Carteba incapatanat isi urmarea planul. Inainte! Mereu inainte. Caleb isi amintea, zambind amar in sinea lui, prin ce trecuse in acele zile. Isi vedea tovarasii murind sau disparand. Foamea, setea, murdaria nu-l mai afectau. Nici nu stia ce cauta acolo. Dar mai rau decat orice erau noptile. Pentru el toate aveau culoarea alba. In primele nopti avusese cosmaruri ingrozitoare care se repetau cu aceeasi fidelitate. Mereu si mereu. Atat doar ca personajele erau altele. Mai tragic era faptul ca ceea ce visa noaptea se intampla ziua. Crezuse mai intai ca innebunise. Apoi, convins, incercase disperat sa-si avertizeze camarazii. Fu luat in ras. Trecu la masuri radicale. Nu mai dormea pentru a nu mai visa. Mergea noaptea in patrula si se odihnea ziua. Degeaba. Desi ziua avea liniste in somn, incepu sa viseze cu ochii deschisi. Ca si cum, in mintea lui, cineva suprapunea filmul unor viitoare evenimente reale peste imaginile inregistrate de proprii sai ochi. Nu mai avu curaj sa se destainuiasca nimanui, cu atat mai mult cu cat incepuse sa-si auda numele soptit de orice piatra, copac, sau adiere de vant. In cele din urma renunta la toate masurile de siguranta si se inchise total in sine, traind resemnat in cele doua planuri temporale. Carteba isi atinse in cele din urma scopul si dadu ordine grabite de oprire. Dar cu ce rezultate! Aproape trei sferturi din trupele de cercetasi erau decimati. Iar supravietuitorii cu greu mai puteau fi numiti soldati. Jalnicele aratari, acele schelete umblatoare care reusira sa se intoarca la centru, nu aveau nimic in comun cu glorioasele trupe imperiale. Ce se intamplase? Cercetasii atinsesera in cele din urma, conform banuielilor si previziunilor lui Carteba, marginea padurii. Planul marelui decarion deveni dintr-o data limpede tuturor si astfel optimismul reveni in intreaga flota. Carteba adoptase aceasta tactica de cercetare terestra din simplul motiv ca era unica sa alegere. Cele mai sofisticate sisteme radar si scanare laser existente in flota, nu furnizau nici o informatie. Ca si cum planeta invaluita de paduri era nelocuita. Carteba ajunsese la concluzia, neimpartasita nimanui, ca de fapt planeta era un organism viu, inzestrata cu impresionante functii mimetice. Era constient ca invulnerabilul scut planetar proteja de fapt un centru de comanda, o inima. Vie! Deci vulnerabila. Tot ce avea de facut era sa o gaseasca apeland doar la trupele infanteriei imperiale. Ochii nu puteau fi inselati. Nu avea nici o remuscare pentru pierderile umane inregistrate. Doar avea la dispozitie un intreg imperiu. Important era faptul ca orgoliul sau de conducator, ranit, putea fi acum mangaiat de distrugerea planetei. Din ceea ce aflase de la cercetasi era convins ca descoperise sediul inamicului sau. Desi primise confirmarea ca in acea zona padurea se termina, aceasta parea prelungita de o alta, dar cam stranie. O padure uriasa, din piatra, formata din copaci fosilizati. Nimeni nu indraznise sa se mai aventureze prin ea dupa ce constatasera ca orice grup inarmat care se apropia mai mult de cativa pasi se evapora. Cam in acelasi mod cum erau distruse crucisatoarele imperiale din apropierea scutului. Terorizati, cercetasii numisera padurea alba zona interzisa si usurati facura drum intors la baza, mai mult decat bucurosi. In mod paradoxal acesti supravietuitori nu patira nimic la inapoiere. Astfel incat, intreaga poveste parea cam incredibila. Carteba anunta incetarea oricaror cercetari si retragand trupele se multumi sa stationeze cu flota in spatiu, neputincios dupa parerea multor ofiteri, la o distanta sanatos de mare fata de planeta. Trecura saptamani si deodata bomba. Vestea ca Marele Decarion Carteba reuneste in sedinta deschisa intregul consiliu de razboi. Soldatii incepura sa comenteze infierbantati. Circula informatia ca se descoperise sediul inamicului si va fi distrus printr-o actiune fulgeratoare. Zvonurile abil plasate, din timp, de insusi Carteba, dadeau in sfarsit roade. Entuziasmul si moralul trupelor se refacuse. Infrangerile rusinoase din trecut fura date uitarii. Toti asteptau hotararile adunarii generale a decarionilor si ale aghiotantilor lor, de pe puntea centrala a distrugatorului imperial central, o nava care rivaliza in marime cu insasi micuta planeta ce le statea ca un ghimpe in coaste. Caleb, rusinat, isi amintea cuvintele Marelui Decarion. Printr-un norocos concurs de imprejurari, unul din consilieri se imbolnavise si la cererea expresa a aghiotantilor sai, decarionul nr. 4 aprobase in suita sa un soldat cercetas obisnuit ale carui sfaturi practice s-ar fi putut dovedi pretioase. Ca urmare fu ales un soldat tanar si istet, cu experienta. Adica el. Crezuse atunci ca norocul a dat peste el, mai ales cand, dupa cuvantarea sa, Carteba ii pomenise numele :

      - Blestemata planeta! Graunte de nisip in ochiul imperial. Il vom scoate si-l vom distruge pentru totdeauna, intr-u slava marelui nostru Nivelator Imperial. Universul sa-i dea sanatate si viata vesnica! Voi, bravii mei soldati, care ati dat piept cu cu hoardele zelatiene, barbarii de pe Pateria si Coleria si ati invins chiar si pe dusmanii nostri cei mai temuti: Siberienii, voi veti infrange si aceasta insignifianta planeta. Pentru ca nu puteti fi opriti din drumul vostru luminos si drept al cuceririi universului. Voua va revine gloria invingatorului iar mie onoarea de a va conduce la victorie. Dupa ce vom trece de acest mizerabil asteroid ne asteapta victoria finala, caci va spun acum ca suntem foarte aproape de a atinge limitele cunoscute ale universului nostru. Si vom infige stindardul imperial aici si oriunde, pentru ca nimeni si nimic nu ne poate opri.

      Caleb, acum amarat, isi aducea aminte cum izbucnise in urale si aplauze furtunoase la unison cu toti soldatii ce auzisera discursul transmis de circuitele holo ale propriilor lor nave. Dar nu apucase sa se manifeste, pentru ca fu napadit imediat de un sentiment de mandrie dar si de o imensa uimire, cand isi auzi strigat numele.

      - Iata, spunea Carteba, este momentul potrivit ca inaintea luptei finale, sa multumesc bravilor soldati cercetasi ce nu au precupetit nici un efort sau sacrificiu pentru a-si indeplini misiunea. Voi recompensa pe cei mai merituosi dintre ei. Iar dupa lupta, cand vom fi obtinut o binemeritata victorie, va promit ca va voi rasplati pe toti.

      In uralele cutremuratoare, Marele Decarion continua cu o voce puternica :

      - Soldat Caleb! Ridica-te!

      Din fotoliul de aghiotant, stupefiat si temator dar afisand masca serioasa a rutinei militare, Caleb se apropiase, ca in vis, la doar un pas de Carteba, fapt nemaintalnit pana atunci la un soldat.

      - Soldat Caleb, ingenuncheaza in fata mea! Pentru intreaga activitate si ca o recunoatere a meritelor tale in indeplinirea cu succes a misiunilor personale de cercetare, acum, in prezenta camarazilor tai de arme, vei fi recompensat. Decarion nr. 4, latra Carteba!

      Pasind plin de importanta, Decarionul nr. 4 se apropie de Caleb, inca in genunchi, si intorcandu-se catre sfatul consilierilor, spuse spre totala surprindere a celor prezenti :

      - Prin ordin de zi, numar 700xx32, azi, prin gratia Marelui Nivelator Imperial, Universul sa-i dea sanatate si viata vesnica, si la recomandarea expresa a Marelui Decarion Imperial Carteba, noi consiliul de razboi hotaram : se infiinteaza decada primara cu numarul 0, insarcinata exclusiv cu paza si protectia Marelui Decarion Carteba. Prin prezenta se modifica cu titlu de articol unic in regulamentul militar, dreptul conducatorului decadei primare de a avea si nume. Exact ca si Marele Decarion Imperial Carteba.

      In aplauzele si fluieraturile generale, Carteba se apropie de Caleb, ii puse o mana pe umar si-i spuse :

      - Ridica-te, Decarion Imperial Caleb! Felicitari! Le meriti cu prisosinta.

      Apoi, cu voce scazuta ii sopti :

      - Sa ma astepti la sfarsit. Am o misiune pentru tine.

      Acum, stand pe bancuta seculara a oaselor padurii Ghava, Caleb radea amarnic. Auzi, misiune! Parca i se ridicase o negura de pe ochi, iar creierul iesind brusc din amortire rationa cu o furioasa luciditate. Caleb avea impresia ca retraieste viata altcuiva. Cata greata si sila de sine insusi si de toti se ridica acum din noul Caleb, acoperind ca un nor mandria si recunostinta de atunci. Numai amintirile nu putea sa le stearga.

      - Te vei duce in secret, ii spunea Carteba! Numai tu.

      Sedeau la sfat de taina, comod, in apartamentul Marelui Decarion. O sticla de vin spumos de Beleron le facea vesela cu ochiul.

      - Esti singurul in care am incredere! De aceea te-am numit Decarion Imperial Primar. Iti dai seama, cred, ca esti singura persoana care are dreptul sa intre aici fara restrictie, la orice ora din zi si noapte. Prefacandu-se ca nu intelege, Caleb ii raspunse :

      - Ce sa fac singur? Eu

      Dar imediat realiza ce face si speriat se opri balbaindu-se. Tocmai il intrerupsese pe Carteba. Incurajat de privirea lui, continua, spunandu-si ca este totusi Decarion Imperial:

      - Nu stiu ce sanse am de unul singur! Ce trebuie sa fac?

      - Vei incerca sa te strecori in zona interzisa. In padurea de piatra. Acolo este ascuns inamicul.

      - Presupunand ca voi reusi, desi ma indoiesc, ce trebuie sa caut?

      Viclean, Carteba nu-i raspunse imediat. Ii umplu lui Caleb paharul pe care acesta il golise dintr-o rasuflare, ca si cum s-ar fi mirat de aceasta misiune imposibila. Apoi si-l umplu pe al sau, retinandu-si zambetul, observand tresarirea celuilalt la onoarea pe care tocmai i-o facuse. Ca sa-l tina in tensiune, se juca lent cu paharul, ridicandu-l in dreptul ochilor.

      - Un vin excelent, nu crezi? Savoarea sa unica este exceptionala prin aceea ca degustat pe indelete isi schimba mereu gustul. Mai mult intuind gafa facuta, Caleb nu se mai repezi la pahar. Apoi realizand ce a vrut Carteba sa spuna se incrunta si hotara ca pe viitor sa nu-si mai tradeze neincrederea.

      - Nu trebuie sa cauti nimic, ii raspunse in sfarsit Carteba. Misiunea ta nu este una de cercetare.

      De aceasta data, Caleb ramase tacut si se multumi sa-l imite. Sorbi din pahar si-l ridica in lumina placuta a camerei. Nemultumit, Carteba fu nevoit sa continue :

      - Ia acest dispozitiv! Este un prototip din clasa senzorilor pasivi. Dar de conceptie noua. Este imposibil de localizat. Tot ce trebuie sa faci este sa-l declansezi la momentul potrivit. Apoi te vei intoarce si noi te vom recupera.

      - Cum voi sti care este momentul potrivit?

      - Vei sti! Cu siguranta. Doar ai facut parte din patrulele de cercetare.

      - Da! Dar nimeni nu a trecut in zona interzisa.

      - Atunci tu vei fi primul! Nu stiu cum arata inamicul nostru. Si nici tu, desigur. Dar la momentul potrivit iti vei da seama.

      - Hm!

      - Din cate am observat eu, acest dusman ascuns in padure nu se atinge de singuratici.

      - Aha!

      - Mda! Deci ai inteles. O nava mica sau o avioneta poate strabate scutul. Nu si un crucisator. Prin comparatie, ce nu a reusit o patrula de cercetare poate reusi un singur om.

      - Inteleg!

      - Eu cred ca planeta este impanzita cu sisteme defensive care reactioneaza automat la un atac masiv. Probabil senzorii lor nu considera o avioneta sau un singur om ca pe un potential pericol.

      - Bun! Si sonda mea?

      - Nu strica sa ne luam masuri de siguranta suplimentare, nu? De aceea vei lua cu tine o sonda pasiva si in plus total nedetectabila. Doar nu vrei sa-mi pierd Decarionul insarcinat cu protectia personala?

      - Ce am de facut?

      - In momentul cand o vei activa, ea ne va transmite pozitia ta. Intreaga noastra putere de foc care va fi intre timp dispusa aleator pe intreaga planeta, isi va concentra tirul asupra inamicului. Va fi o victorie fulgeratoare, te asigur.

      - Imi inchipui! Dar eu? Intru in categoria inamicului?

      - Nici pomeneala! Sonda este prevazuta, special in acest scop, cu un dispozitiv declansator cu ceas. Tu insuti vei regla ceasul pentru a avea suficient timp la dispozitie sa te indepartezi. Vei fi preluat de o echipa de recuperatori.

      - Este o misiune foarte periculoasa!

      - Nu e deloc periculoasa. E doar o misiune banala. Vei fi tot timpul in siguranta.

      - Mare Decarion Imperial Carteba! Inainte de a veni aici am consultat toate datele si informatiile existente.

      - Cine ti-a!

      - Ca Decarion Imperial Primar insarcinat cu paza si protectia dumneavoastra si mai ales ca inlocuitor la comanda, am considerat ca am dreptul. Fara sa

      - Binenteles, dragul meu! Scuza-ma! Vezi tu, inca mi-e greu sa ma obisnuiesc cu noua ta functie. Binenteles ca ai acest drept. - Atunci ma vad nevoit sa insist. Am pierdut aproape doua decade. Au murit peste 700000 de soldati. Partea proasta e ca nu stim de ce. Nici ce ne-a lovit. Nici daca am reusit sa provocam si noi distrugeri inamicului. De fapt nici nu stim cum arata acesta. Si nici daca exista cu adevarat. Repet! Este o misiune periculoasa. La urma urmei nici nu stim cu siguranta daca acest plan va functiona! - Hm! Periculoasa, zici? O fi! Dar tu esti soldat! Ti-e frica Decarion Imperial Caleb?

      - Oricarui soldat ii este. Si trebuie sa-i fie de ceva. Cine nu recunoaste ca-i este frica e mai putin decat un barbat, deci in nici un caz nu va fi vreodata un bun soldat. Aceasta este masura puterii si a responsabilitatilor unui bun soldat.

      - Tie de ce ti-e frica, Caleb?

      Caleb statu cateva minute in cumpana, apoi raspunse decis :

      - Mi-e frica sa nu esuez in aceasta misiune.

      - Hm! Un raspuns cuminte. Nu-ti fa griji, nu vei esua. De aceea te-am ales personal.

      - Cuminte? Ma indoiesc!

      Acum, Caleb realiza ca nu instinctul il indemnase sa dea acel raspuns. Ci faptul ca inca de atunci i se paruse ceva putred in toata acea misiune.

      - Sau te indoiesti si de mine soldat, intrebase aparent manios Carteba?

      Evitandu-i cu abilitate cursa, Caleb raspunse calm :

      - Nu, Marite Carteba! Ai ales bine.

      Sesizand omiterea intentionata a titlului sau, Carteba realiza ca interlocutorul sau este vadit neimpresionat. Mai mult, dorise sa-i comunice subtil ca nu mai era soldat. Impaciuitor, Carteba surase si ciocnind paharul cu Caleb ii raspunse binevoitor :

      - Da, Caleb! Ai dreptate! Am ales foarte bine.

      Asezat comod pe bancuta de piatra alba din osuarul vegetal, Caleb ofta, constientizand abea acum la ce facuse referire Carteba. Se ridica hotarat si privi in jur, adresandu-se padurii sau copacului, nestiind nici el sigur :

      - Mda! Ai avut dreptate. Tot ce mi-ai deversat in minte, tot ce m-ai facut sa vad pana acum a fost adevarat. Dar acum vreau sa te vad. Vreau sa stiu cu cine vorbesc. Arata-te Ghava!

      - Ma bucur, Caleb, ca acum vezi lucrurile altfel!

      - Nu stiu daca altfel! Le vad asa cum sunt. Cum au fost. Si ma ingrozesc de ceea ce va urma.

      - Nu ai de ce sa te ingrozesti. Nu te pandeste nici un pericol.

      - Hm! Ma gandeam la soldati, la toti colegii mei. Nu la mine. Au fost necesare atatea morti?

      - Raspunde-ti singur la intrebare! Ghava nu doreste moartea nimanui. Dar sa sti ca nici nu o impiedica. Ti-am mai spus, moartea este de fapt nasterea vietii.

      - Mda! Arata-te! As vrea sa te vad.

      - Nu poti sa ne vezi, cel putin fizic, asa cum ti-o doresti. Nici chiar Ghava, copacul, nu este ceea ce crezi tu ca este el

      - Cine sau ce este de fapt Ghava?

      - Pentru poporul nostru, Ghava inseamna viata. Dar tot Ghava este si planeta aceasta. Si padurea, natura, copacii, apele si pietrele. Intr-un anumit fel si noi suntem Ghava.

      - Cine sunteti voi?

      - Noi? Noi suntem copiii ei. Noi suntem sangele care circula prin vinele ei. Noi suntem Ghavany! In limba noastra asta inseamna uneltele lui Ghava.

      - Atunci si eu sunt Ghavany?

      - Nu! Tu esti un Caleb! Desi intr-un anumit sens, caracteristic numai tie, si tu poti fi numit Ghavany. Dar nu acum. Poate mai tarziu.

      - Ma tem ca nu inteleg. Cum aratati?

      - Vrei sa ne vezi? Uita-te in jurul tau.

      - Pai nu vad nimic. Unde sunteti?

      - Intr-adevar! Nu vezi nimic. Nici nu ai cum. Deocamdata.

      - Vorbiti in enigme, spuse Caleb suparat. Daca vreti sa va ajut, trebuie sa inteleg si mai ales sa vad.

      - Interesant! Deci ti-ai acceptat statutul. Si destinul. Dupa incercare ne vei vedea, fi linistit. Toti Calebii au fost la fel. Mai ales la inceput.

      Ingandurat, Caleb se reaseza pe bancuta. Isi lasa barbia in piept si se inchise in sine. Apoi, vioi, spuse :

      - Nu pot sa va vad, dar as putea sa va simt.

      - Ahh! In sfarsit. Ai dovedit, ca un adevarat Caleb, ca ai o inima mai matura decat ratiunea.

      - Bine dar eu m-am gandit. Adica a fost un rationament.

      - Te inseli. De fapt nu faci decat sa ne intaresti convingerea. Nu ne poti simti decat cu inima. Noi nu existam fizic. Suntem umbre.

      - Dar aveti glas. Eu va aud.

      - Hm! Nu auzi sunete. Contactul dintre noi este telepatic. De fapt nu este nici telepatie ci mai degraba un contact empatic. Tu ne simti, nu ne auzi.

      - Ce prostie! Nu inteleg si nici nu cred o iota.

      - Nu vrei! Pentru ca apelezi la ratiune si nu la inima. Dar asta e realitatea. O vei accepta.

      - In fine! Cand voi vorbi si cu Ghava?

      - Si acum o faci. El te asculta!

      - Un copac? Extraordinar! Cred ca m-am prostit de tot.

      - Nu crezi ca si un copac te-ar putea asculta?

      - Cum dumnezeu! Hm! Doar daca

      - DA! Asa e. Doar daca! Spune Caleb, esti credincios?

      - Credincios? Nu stiu! Ce-i aia?

      - Crezi in ceva? Sau in cineva!

      - Cred in dreptate si omenie. In ordine si disciplina. Si am incredere in oameni. Asta inseamna ca sunt credincios? Poate! Dar in nici un caz nu cred in existenta unui Dumnezeu, asa cum lasati voi a intelege ca ma intrebati.

      - Frumos spus! Dreptate, omenie, ordine si disciplina. Nu crezi ca toate reprezinta atribute dumnezeesti? Apropo in dragoste nu crezi?

      - Nu! Adica nu stiu. In toata viata mea de pana acum nu m-am izbit de iubire. Nu stiu ce inseamna. Eu sunt soldat. Iar acele calitati la care faceati referire sunt omenesti. Intelegeti? Omenesti. Si nu altfel

      - Vedem ca nu are rost sa te contrazicem. Acum! Te rugam doar sa ai rabdare. Spune, ti-e foame?

      - Da! Cred ca da.

      - Bine! Atunci te invitam la masa.

      - Hm! Unde? Aici, in padure!

      - Oriunde vrei. Asta e casa noastra. Si a ta, daca iti place.

      - As vrea sa ma spal mai intai. Sunt obosit si murdar, plin de praf si transpiratie. Hainele sunt rupte si patate de sange.

      - Nimic mai simplu. Pofteste te rugam. Baia te asteapta.

      Mormaind un As vrea sa o vad si pe asta! Caleb, la indicatiile vocilor interioare, se apropie de copacul Ghava. Spre totala lui surprindere, in imensul trunchi se deschidea o usa. Plin de curiozitate intra intr-un hol primitor. Se descalta, isi arunca intr-un colt hainele si intra intr-o sala de baie din a carei usa deschisa ieseau imbietor aburi parfumati. Hei! Sa fiu al naibii daca asta nu-i viata, isi spuse Caleb oftand, cufundat in apa fierbinte! Il cuprinse o toropeala placuta. In scurt timp atipi, uitand de orice griji. Se trezi dupa un timp, nestiind cat trecuse: o ora, o zi sau mai mult. Se simtea excelent. Odihnit si proaspat. Constata uimit ca era intins intr-un pat tip baldachin, a carui marime impresionanta concura cu dormitorul. Indeparta voalurile protectoare si asigurandu-se ca e singur in camera, se dadu jos si facu cativa pasi. Dar se opri brusc. Era gol. Rusinat, isi cauta hainele. Disparusera. In schimb langa pat, pe un scrin, gasi un fel de halat. Il imbraca grabit, constatand ca este de fapt un chimono. Simtindu-se confortabil fara hainele militare, Caleb trecu la cercetarea camerei. Lipaind in picioarele goale deschise infrigurat usa si se trezi intr-un hol ingust care dadea intr-o alta camera. Intregul complex nu semana cu nimic cunoscut lui, dar avea o ciudata senzatie de siguranta. Asa incat se avata pe hol, pe urmele unor mirosuri imbietoare. Descoperi brusc ca-i este foame. In bucataria micuta, dar eleganta, gasi pe masa tot felul de preparate. Se napusti asupra lor si incepu sa infulece. - Poate vrei sa stai jos?

      Incremenit, cu gura plina, Caleb se intoarse brusc. In spatele lui, statea in cadrul usii un batranel. Surazand binevoitor acesta il ocoli si se aseza la masa. Incurcat si rusinat, Caleb realiza ca tocmai facuse cunostinta cu gazda sa. Nestiind cum sa procedeze, se lasa sa alunece pe scaunul alaturat si, inghitind cu noduri, incepu sa se scuze.

      - Stai linistit, raspunse batranul! Banuiam ca ti-e foame. De aceea m-am gandit sa pregatesc ceva. Te deranjeaza daca mancam impreuna?

      - Nu! Binenteles ca nu! Doar este hm! E casa ta?

      - Mda! Iti place?

      - Da! E foarte! Adica

      - Ha, ha! Inteleg. Bun! Hai sa lasam complimentele si sa mancam, ce zici?

      Blestemandu-se in gand pentru nepriceperea si prostia sa, Caleb incuviinta tacut si reincepu sa se indoape, nemaiacordand batranului nici o atentie. Acesta, in schimb abea ciugulea cate ceva, jucandu-se cu furculita, multumindu-se sa-l observe pe Caleb.

      - Ma bucur ca-ti place.

      - Ihim, raspunse Caleb, fara sa vada zambetul batranului.

      Apoi, terminand la fel de brusc cum incepuse, Caleb isi sterse gura cu maneca si indestulat ridica privirea din farfurie, descoperind cutitul si furculita care sedeau cuminti alaturi. Rosi usor dar se incrunta si cauta in jur pe masa dupa un pahar.

      - Ai vrea sa bei ceva?

      - Da, te rog.

      - Poate putin vin?

      - Sigur.

      Batranul se ridica, scoase o sticla si doua pahare dintr-un dulap nisa si il servi.

      - E foarte bun!

      - Mda! Nu e tocmai vin de Beleron, dar

      - Hm!

      Curios, Caleb se intreba de unde stie batranul de Beleron. Hotari sa-si pastreze intrebarile pe mai tarziu. Vinul era rosu si avea un gust foarte bun, intr-adevar.

      - Ce fel de vin este, intreba tanarul?

      - De fructe! Gnuaca, raspunse gazda sa.

      - Gnuaca? N-am auzit niciodata de un astfel de fruct.

      - Normal, nici nu aveai de unde. Creste numai aici. Pe Ghava!

      - Bun! Inteleg. Poate ar trebui sa ma lamuresti si pe mine

      - Cine sunt? Sti! Ai dorit sa ma vezi. Poftim!

      - Tu esti Ghava, se mira intrebator Caleb?

      - Tu ce crezi?

      - Parca spuneai ca esti un copac, sau o planeta, sau hm. Nu mai inteleg nimic.

      - Crezi ca ai intelege mai multe daca ai sta de vorba cu un copac?

      - De ce-mi raspunzi intotdeauna cu o alta intrebare?

      - De ce?

      - Vezi!

      - Pentru ca intrebarile contin intotdeauna si raspunsul. De ce ti-as raspunde eu daca tu nu vrei sa-ti raspunzi singur?

      - Nu inteleg! Pai nu stiu!

      - Dar intrebi! Deci sti!

      - Mi-e teama ca sunt depasit de situatie.

      - Poftim! Intreaba-ma, rapunse batranul zambind.

      In mod ciudat, Caleb isi dadu seama ca nu stie ca sa-l intrebe. Ca si cum izvorul nedumeririlor sale secase dintr-odata. Sau brusc, isi daduse seama de inutilitatea intrebarilor sale.

      - Excelent! Ai vazut? Inveti foarte repede.

      - Hm! Ma intreb ce am invatat de aici, mormai ingandurat Caleb.

      - Multe! In primul rand ai constietizat faptul ca nu are rost sa te framanti in zadar. Intrebarile sunt bune si-si au rostul lor. Dar trebuie puse la timpul potrivit. Atunci vor contine si raspunsul. Intelegi?

      - Nu stiu, zau, daca este o atitudine sanatoasa. Sa nu mai gandesc? Sa nu mai pun intrebari, sa nu-mi mai planific viata?

      - Da! Traieste-ti viata. In fiecare clipa. Altfel cum ai sa sti ca esti viu?

      - Dar asta inseamna E o prostie! O irosire absurda. Si nesanatoasa.

      - De ce?

      - Pentru ca este o gandire imatura si denaturata. Lipsita de responsabilitati si morala. Sa traiesc pur si simplu fara a-mi pasa de mine si de ceilalti? Fara sa stiu ce-mi aduce ziua de maine? Fara sa incerc sa Nu pot! Viata trebuie sa fie ordonata, planificata, organizata. Altfel nu are nici un sens. Fiecare om isi are rostul lui in viata. Si un loc al sau in societate.

      - Interesant! Vad ca accepti ca fiecare om are o soarta.

      - Soarta? Nu am spus asta.

      - Atunci cum isi ocupa locul in societate? Si cum isi gaseste rostul in viata?

      - Pai!

      - Nu ii este dat? Nu se naste cu ele?

      - Ba da, dar

      - Atunci e soarta!

      - Nu! Asta e ordinea si viata in societatea omeneasca. Si oricum el poate sa faca ceva pentru a-si imbunatati situatia.

      - Hm! Ce?

      - Sa lupte!

      - Sa lupte? Adica sa-si omoare semenii?

      - Vorbeam la figurat!

      - Si eu. In fine! Lupta! Si ce face? Isi depaseste conditia?

      - Poate sa o depaseasca.

      - Da-mi un exemplu.

      - Eu nu cred ca Si apoi

      - Un singur exemplu din societatea ta. Esti soldat, deci cunosti istorie.

      - Nu stiu! Nu-mi vine nici unul in minte acum.

      - Pentru ca nu exista.

      - Ba exista! Uite, eu de exemplu!

      - Tu?

      - Da, eu! Am fost soldat si acum sunt Decarion Primar Imperial. Este, dupa Marele Decarion Imperial, cel mai mare rang militar. De fapt, daca stau sa ma gandesc bine, sunt al treilea om ca putere din imperiu.

      - Foarte interesant! Putere! Ce-i aia?

      - Putere, pufni dispretuitor Caleb? E posibilitatea de a face ce vrei tu.

      - Crezi? Te inseli! Este dreptul de a face ce vrei. In societatea umana te nasti sau nu cu acest drept.

      - Uite ca eu l-am castigat!

      - Dar nu te-ai nascut cu aceasta putere. Ai fost toata viata un soldat. Ascultand ordinele altora. Mereu facand ce ti se spunea.

      - Si ce-i rau in asta?

      - Nimic, daca asta e tot ce-ti doresti! Dar spuneai ca viata trebuie sa fie planificata si ordonata. Ce fel de viata ai avut tu?

      - Viata de soldat este

      - Mda! Dar tu ti-ai controlat viata? Sau altii au facut-o pentru tine? De ce? Simplu, dupa parerea ta! Pentru ca tu nu ai avut acest drept. Nu ai fost stapan pe viata ta.

      - Acum sunt!

      - Te inseli! In aceasta misiune nu aveai decat un singur bilet: dus. Dar poti sa fi linistit. Post mortem ai fi fost decorat. Si binenteles ti-ai fi pastrat rangul. Dar nu si dreptul, pentru ca nici sa-ti alegi cum sa mori nu ai fi putut.

      - Nu inteleg!

      - Initiatorul acela

      - Nu este un initiator! E o bomba.

      - In fine! Cum doresti. Nu era prevazut cu ceas de intarziere.

      - Nu cred! Nu se poate. Carteba

      - Carteba te-a pacalit. Poftim! Convinge-te singur.

      Spunand acestea, batranul scoase sonda din faldurile mantiei sale si o aseza pe masa. Fascinat Caleb se uita la ea fara sa o atinga.

      - Hai! Ce astepti?

      - Nu putem sa ne convingem.

      - De ce? Porneste declansatorul. Acum nu te voi mai opri.

      - Dar vom muri!

      - Vom? Eu nu am de gand sa mor. Tu?

      - Esti sigur?

      - Am incredere in tine, Caleb!

      - Da? Atunci eu iti spun ca vom muri daca activez sonda.

      - Nu spuneai tu ca e prevazuta cu un intarzietor de reactie?

      - Esti nebun batrane!

      - Cum se numeste cel care se insoteste cu un nebun?

      - Iti bati joc de mine?

      - Nu! Ti-am spus doar ca am incredere in tine. Orice ai face, e bine.

      - Nu pot!

      - Dar ai vrea?

      - Da! Nu!

      - Hotaraste-te.

      - As vrea sa ma conving daca Carteba m-a mintit. Dar nu as vrea sa mor. Si nici tu.

      - Din pacate nu exista decat o singura posibilitate.

      - Din pacate? Deci

      - Caleb! De ce nu vrei sa intelegi ca tu ca si mine si dealtfel toti oamenii avem un destin. O soarta. Scrisa. Asa ne e dat. Sa murim sau sa traim. Crede-ma, inte cele doua nu este nici o diferenta.

      - Pentru mine exista. Eu vreau sa traiesc.

      - Ca si pana acum?

      - Nu! Vreau sa fiu liber. Stapan pe soarta mea.

      - Atunci activeaza sonda.

      - Nu am curaj. Daca

      - Ai pus o intrebare. Poftim! Ti-am dat un raspuns.

      - Acum imi pare rau ca am intrebat. Inteleg ce ai vrut sa spui. Unele intrebari nu au nici un rost. Contin in ele raspunsurile.

      - Excelent! Iar raspunsul la intrebare este: vom trai sau vom muri.

      - Nu vreau sa mor!

      - Atunci activeaza sonda.

      - Activeaza sonda! Altceva nu sti sa spui?

      - Sa o fac eu, in locul tau?

      - Ma inebunesti batrane! De ce sa activez sonda?

      - Pentru ca in viata unui om vine clipa in care nici o intrebare nu mai are raspuns si trebuie, cu orice pret, sa-l afle.

      - Nu sunt atat de disperat. Sa-l ia dracu pe Carteba! Chiar daca m-a inselat sau nu.

      - Ti-am spus ca eu am incredere in tine. Tu ai Caleb?

      - In tine? Nici nu te cunosc!

      - Nu in mine! In tine!

      - Am! Si asta ma indeamna sa nu o fac.

      - Asta inseamna ca nu ai!

      - Ba nu! Asta inseamna ca nu-s nebun ca

      - Ca mine?

      - Ca altii! Nu sunt inconstient.

      - Deci eu sunt inconstient?

      - Da! Habar nu ai ce poate face Carteba. Puterea sa de foc e imensa. Mult peste imaginatia ta.

      - A ta, poate. Eu imi imaginez destule.

      - Bine! A mea. Este curata sinucidere.

      - Vad ca ai totusi incredere in mine.

      - Adica?

      - M-ai crezut cand ti-am spus ca sonda nu e prevazuta cu ceas. Sta pe masa de ceva timp dar nu ai simtit nevoia sa ma verifici.

      - Am impresia Ce fel de joc e asta?

      - Nu e nici un joc.

      - Ce vrei de fapt?

      - Pe mine ma intrebi?

      - Iar incepi sa-mi raspunzi cu intrebari?

      - Vreau sa te ajut sa te eliberezi.

      - Cum?

      - Vad ca nu te mai intereseaza de ce?

      - Cum, intreba Caleb nerabdator?

      - Vreau sa te fac sa ai incredere in tine insuti.

      - Si ai impresia ca daca activez sonda si mor dracului, o sa mai am incredere in mine?

      - Asta numai tu poti sa sti!

      - Mda, raspunse iritat Caleb! Ce doresti tu de la mine in schimb?

      - In schimb? Nimic!

      - Nu cred!

      - E drept ca destinele noastre sunt impletite. Dar e la fel de drept ca daca activezi sonda si murim Deci, dupa cum vezi, nu vreau nimic de la tine.

      - Vorbesti serios! Tu chiar ai incredere in mine!

      - Ti-am mai spus. Esti un Caleb! Asta in limba noastra reprezinta o poarta. Poarta dintre viata si moarte. Dintre fiinta si nefiinta. Vreau sa te ajut sa-ti indeplinesti destinul, pentru ca nu poti scapa de el. Si pentru ca astfel ne vei ajuta pe noi. Pe mine. Asta-i adevarul. Ghavany nu poate redeveni Ghava fara ajutorul unui Caleb.

      - Nu mai inteleg nimic. Destinul meu este sa mor? Acum? Aici?

      - De ce tot vrei sa mori?

      Hotarandu-se brusc, Caleb smulse dispozitivul de pe masa si spuse:

      - Bine, batrane! Am s-o fac. Dar spune-mi care e adevaratul scop?

      - Pentru a deschide poarta e nevoie de energie. Multa. Vei intelege dupa. Acum nu pot sa-ti spun mai multe. Ai nevoie de pregatire. Eu te voi ajuta.

      - Si aceasta energie

      - Da! Vom folosi puterea de foc a flotei lui Carteba.

      - Cum?

      - Tu esti de fapt poarta. Pentru a te deschide, ai nevoie de un transformator.

      - Banuiesc ca tu esti acela.

      - Ai ghicit.

      - Care e scopul?

      - In momentul in care vei deschide poarta, civilizatia Ghavany poate trece in lumea asta. Se va implini astfel profetia si un nou ciclu de viata va putea incepe pe aceasta planeta.

      - Si pentru aceasta au trebuit sa moara in zadar atatia oameni?

      - Nu i-am chemat eu aici. Si nu au murit in zadar. Se vor reintoarce.

      - E o prostie! Sunt morti. Cum sa se intoarca?

      - Vei intelege totul la timpul potrivit.

      - Si eu? Ce se va intampla cu mine?

      - Din momentul in care vei fi deschis poarta, vei deveni de-al nostru. Vei fi si tu un Ghavany.

      - Foarte interesant! De ce stau si ascult asemenea prostii?

      - Nu prea mai crezi ca sunt prostii. Atunci de ce vorbesti asa?

      - Eu nu am de gand sa devin un Ghavany. Eu sunt om. Si toata povestea asta Cred ca visez inca. Aveam o viata linistita si cuminte. Imi cunosteam locul si rostul. Si acum apari tu si ma scoti din din tot ce stiu si cred. Din viata mea! Pentru ce? Ca sa-mi oferi o alta? Nu, multumesc frumos!

      - Dar deja ai o alta viata. Si nu eu ti-am oferit-o sau bagat-o pe gat cum vrei tu sa spui. Tu ai venit pe aceasta planeta. Asta a fost destinul tau.

      - Mai lasa-ma cu prostiile astea. Nu am venit aici ca sa mor. Am indeplinit un ordin. Si nu ma simt deloc vinovat.

      - Hm! Daca nu gandesti atunci nu ai nici o vina, intr-adevar. Dar nici calitatea de a fi uman. Dar ce-ai sa faci omule cand vei descoperi ca poti gandi? Si-ai sa-ti dai seama de ceea ce faci.

      - Ma indoiesc profund ca vei reusi sa ma convingi. Te voi ajuta, am promis, dar mai slabeste-ma batrane cu povestea asta cu ramasul pe planeta.

      - Te indoiesti? Hm! Ma intreb daca sti care este adevarata semnificatie a acestui cuvant?

      - Nu inteleg!

      - Ce-ai sa faci daca nu te mai indoiesti si vei crede. Adica daca te convingi. Ai sa te indoiesti la propriu in fata mea?

      - Ce tot bolborosesti acolo?

      - Mda! Ai dreptate! Destul ne-am jucat de-a ghicitul. Sa lasam cuvintele de-oparte. Esti soldat, asa ca tie-ti trebuie actiune, nu?

      - Nu nteleg!

      - Imediat vei intelege.

      Spunand acestea, batranul il prinse de maini pe Caleb si isi proiecta intreaga sa atentie aupra lui. Caleb simtea cum acesta ii patrunde in constiinta si-l face partas la mintea sa. Nu era tocmai o comunicare si nici o comuniune. Caleb nu gasea cuvintele potrivite. Era un raport brutal prin imposibilitatea lui de a-l evita, dar fara cruzime sau duritate. Nu era capabil decat sa vada cu ochii mintii ceea ce era in mintea celuilalt. Se plimbau amandoi printr-o padure inverzita. Alei se deschideau instantaneu in orice directie ar fi privit. O asemenea modificare permanenta a perceptiei era cam ametitoare, de aceea Caleb isi propuse sa nu se mai uite la ceva anume. Privea fara a privi. Si abea atunci il vazu: COPACUL GHAVA. Se apropie, temator, si intinse mana spre una din crengile lui. La intamplare culese un fruct. Il dadu de pamant pentru a-i sparge coaja tare. Dar nu era nimic in cele doua jumatati crapate, legate inca de o fasie subtire. Il desfacu de tot si in acel moment o lumina il invalui in haloul ei orbitor. Lesina. Cand se trezi, uimit, realiza ca sta inca la masa, in bucatarie. Batranul in schimb, nu mai era.

      - Acum inteleg cu adevarat. Nu mai are rost sa te intreb ce s-a intamplat pentru ca stiu.

      Nu-i raspunse nimeni. Doar ecoul caraitor al unui ras binecunoscut il izbi neplacut in urechi.

      - Unde esti batrane?

      Neprimind raspuns, Caleb dadu din cap resemnat si intinse mana spre initiatorul bomba care-i facea cu ochiul, asezat cuminte pe masa.

      - Mda! Deci mai este si bomba asta. O intrebare care-si asteapta inca raspunsul, nu? Sa inteleg ca eu trebuie sa-l dau? Tie ti-e frica? De asta ai fugit?

      Acelasi ras subtire si iritant fu singurul raspuns.

      - Bine, atunci! Hai sa vedem ce contine si acest fruct.

      Cu o miscari sigure, de profesionist, Caleb activa initiatorul. Imediat un cronometru isi incepu cursa sa electronica in sens invers. - Te-ai inselat, batrane! Timer-ul era fixat pe 180 minute. Mare scofala. Nu trebuie decat sa-l opresc.

      Dar in acel moment, cronometrul se opri brusc, afisajele sale electronice inghetara si apoi disparura cu totul. Cu un bazait rau prevestitor un alt timer se activa, dar cand isi arunca privirea pe el, Caleb ingheta. Nu avea la dispozitie decat 180 secunde.

      - Fir-ai al dracului sa fi tu!

      - Cu cine vorbeai? Cu mine sau cu Carteba?

      - Sa va ia dracul pe amandoi!

      - Mda, dar eu sunt totusi aici, cu tine!

      - De ce ai aparut? Vrei sa mori? Dispari cat poti de repede.

      - Ti-am mai spus ca nu am de gand sa mor. Din contra. Cate secunde mai avem?

      - 30! Mari si late.

      - Bun! Sa ne concentram

      - Ce!

      - Taci! Inchide ochii si aminteste-ti ce ai vazut.

      Supunandu-se tonalitatii poruncitoare a glasului batranului, Caleb inchise nervos ochii si instantaneu reajunse in padure.

      - Ce trebuie sa fac?

      - Culege un fruct si sparge-l.

      - Mda, dar mai intai sa-l gasesc pe Ghava.

      - Nu! Nu-l cauta. Aminteste-ti!

      Caleb deschise ochii si-i adresa batranului o privire mirat-intrebatoare. Acesta ii intoarse un suras ghidus.

      - Hai! Sparge-l ca nu mai avem timp.

      Ascultator, Caleb izbi fructul de pamant. Aceeasi lumina orbitoare il invalui. Constata surprins ca nu mai era in padure ci in bucatarie impreuna cu batranul. Haloul ii invaluia pe amandoi. Doua secunde mai tarziu bomba exploda. O mana nevazuta intoarse comutatorul si lasa peste cei doi intunericul.

      - Ce se intampla, intreba Caleb, spargand linistea?

      - De ce fluieri pe intuneric?

      - Nu inteleg?

      - E o figura de stil! Deschide ochii!

      Caleb, temator, deschise mai intai un ochi apoi pe celalalt si incepu sa se pipaie nedumerit in cautarea ranilor.

      - Ciudat! Ar trebui, la ora asta sa fiu un o pulbere dispersata de atomi. N-am nimic.

      - Atunci de ce te mai controlezi?

      Caleb ridica privirea asupra batranului, vazu ca nici acesta nu patise nimic si dadu din cap:

      - Bun! Explica! Cum ai facut asta?

      - Eu? N-am facut nimic!

      - Dar cine, ca doar nu eu!

      - Hm! Iar pui intrebari ce contin si raspunsul.

      - Vrei sa spui ca eu

      - De ce cauti raspunsuri in exterior. Uita-te in tine insuti!

      - Ce mi-ai facut?

      - Padurea aceea va ramane mereu acolo. Ghava te va insoti permanent.

      - Ce mi-ai facut!

      - Raspunde-ti singur. Acum sti. Acum esti cu adevarat un Caleb!

      - De ce mi-ai dat aceasta putere?

      - O aveai. Nu ti-am dat nimic. Eu nu am facut decat sa deschid poarta. Te-am ajutat sa te regasesti. Nu te bucuri?

      - Al naibii de mult! Nu se vede? Si acum? Pot oricand sa trec dintr-o lume in alta?

      - Oricand! Dar poarta se va inchide in momentul in care imi vei trece copiii in aceasta lume.

      - Si tu?

      - Eu? Eu voi ramane dincolo.

      - Adica vei muri!

      - Nu chiar. Voi astepta cuminte sa se incheie ciclul. Pana cand va fi iar nevoie de mine si de un alt Caleb. Asta-i viata. Ti-am spus ca nu e nici o diferenta intre viata si

      - Bine, dar vei muri!

      - si moarte. Nu voi muri. Voi inceta sa exist in aceasta lume. Lumea ta. Voi fi doar dincolo.

      - Dar dincolo In momentul in care voi inchide poarta, lumea cealalta va inceta sa mai existe. Asta inseamna

      - Caleb! E normal ca trebuie sa dispara. Cel putin din punctul de vedere al acestei lumi. Altfel nu are sanse sa continuie. Legatura dintre cele doua lumi ar determina distrugerea acesteia, daca cealalta nu dispare. N-ai voie sa permiti acest lucru. Trebuie sa distrugi cealalta lume.

      - Si sa te distrug si pe tine? Sa te las sa mori? De ce nu vii aici?

      - Nu pot si sti asta. Eu apartin lumii viselor. Acum tu esti real. Asta-i lumea adevarata.

      - Nu stiu daca pot sa fac asta. Ne vom mai intalni?

      - In aceasta viata si in aceasta lume? Niciodata! Dar exista speranta, nu? Poate ca nu voi muri dincolo. Poate ca si dincolo exista un Dumnezeu. Eu am incredere. Tu ai, Caleb? Tu ai?

      Cu aceste vorbe, batranul disparu brusc din fata lui Caleb. Acesta nu baga de seama. Ingandurat, cu ochii atintiti in podea, vorbea de unul singur:

      - Acum da! Nu numai in tine, ci si in mine. Acum inteleg. Si cred. Exista Dumnezeu. Vorba ta: poate de aia exista si speranta. Unde esti batrane? Ai si plecat!

      - Mda! Atunci sa nu uiti Caleb: pentru mine tu esti acum speranta. Iar pentru aceasta lume, nenascuta inca, tu esti pe post de Dumnezeu. Sa ti minte asta.

      Dand din cap, resemnat si trist, dar inarmat cum se cuvine pentru viitoarea lupta, Caleb se gandi pentru o clipa ce il astepta, unde ajunsese si mai ales de unde plecase. Instinctul de razboinic ii aduse pe fata un ranjet crud amintindu-si de Carteba. Lui, in primul rand, am sa-i demonstrez ca sunt un Dumnezeu!

      Un ecou mut ii rasfranse in urechi adierea abea soptita a unui ras subtire, caraitor si enervant: Nu uita cine esti. Acum tu esti Ghava!

      Un zambet duios ii aparu pe fata. Da batrane.Asa-i! Acum nu mai sunt nici macar un Caleb! Dar mi-e dor deja si de el, ca si de tine.

© Copyright Alex G. Andrei
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online