evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Manifestul de aur al desăvârşirii  -  Mutare disciplinară  -  Echilibrul  -  În vizită la psihiatru  -  Chat Room  -  Umbra  -  Tarsius  -  Răspuns fără întrebare  -  Dispariţia  -  Aici şi acum  -  Vrăjitoarea  -  Licuricioaia  -  Nopţi albe, zile negre  -  Cărăușul  -  Meduza (IX)  -  Acolo unde s-a oprit metroul  -  Cadoul  -  Zodia de apă - Niagara poetry  -  Sexibon  -  Dona  -  ªarpele Midgardului  -  Plastic  -  Pulbere de stele  -  Luminile oraşului XXXI  -  Fereastra din spate  -  Fragmentalism  -  Alfa şi Omega  -  Jocul Zeilor (II)  -  Luminile oraşului VI  -  Aripile din cer  -  Viziune  -  Lunea Maniacilor  -  Printre oameni  -  Dependent TV  -  Gândacul  -  Luminile oraşului XXII  -  Interviul  -  Fotografii  -  Acolo sus, vulbul  -  Jocul Zeilor (V)  -  O viaţă fără început şi fără sfârşit  -  Învingătorul ia totul  -  Lecţie de Umanitate !?  -  Vid imprevizibil  -  Cum să te fereşti de urs  -  Tocăniţa de ciuperci  -  Somnul  -  Fanfara municipală  -  Arta de a purta un război  -  Amintirile unei lumi departe, departe de tot


Un moment nou sau Cădere în cap spre cerul liber

teza mistico-filosofico-suprarealista cu pretentii de simplu delir

Bogdan Gheorghiu



Publicat Duminică, 9 Octombrie 2005, ora 20:45

      I.

     

      Fiecare sunet are un ecou nefiresc, e o vibratie joasa în toate lucrurile, ca un cutremur mocnit care a fost acolo dintotdeauna fara sa stiu, de parca lumea ar sta sa se termine, toata splendoarea lucrurilor mici, banale, necunoscute sau nu, si-ar anunta sfârsitul si eu l-as astepta cu o nerabdare calma, cu un zâmbet fix.

      Ma gândesc amuzat la obiceiurile amicului meu Victor. Omul scria câte o carte pentru fiecare "moment nou" prin care trecea. Asa le zicea el, momente noi. Si nu a publicat nimic niciodata, pur si simplu scria pe nerasuflate, a scris o data si doua sute de pagini în câteva ore, scria de parca era posedat. Tin minte ca l-am înjurat la telefon în dimineata aia, când m-a sunat sa ma anunte ca a mai scris ceva.

      Victor a murit acum mult timp. Asa îmi zice timpul, care e doar în mintea mea, ca e mult de atunci. Si ca nu din cauza mea a murit, ca oricum n-ar fi ajuns banii aia pe care mi i-a cerut, oricum nu mai putea fi tratat, oricum as fi plecat în excursia aia atunci si singura diferenta ar fi fost ca poate m-ar fi sunat sa-mi spuna ca e pe moarte si sa ma cheme sa-i citesc ultima carte, pe care tocmai a scris-o.

      N-a lasat boala sa-l macine. A murit pe patul de spital, zbatându-se si urlând înfundat, mai mult mârâind, dupa ce a înghitit rumegusul pe care îl strânsese în aproape o saptamâna de razuit cu lama noptiera de lânga pat.

      Traiesc un moment nou.

      Lumea sta sa se termine si eu sunt singurul care stie, care simte asta. Afara nu e decât uruitul ala, si oameni care îsi vad de treburile lor, care în felul lor nevinovat întregesc peisajul.

      Lumea sta sa se termine si eu traiesc un moment nou. Victor a înghitit rumegus, e mult timp de atunci.

     

      De la etajul cinci al blocului pe lânga care trec cade un barbat îmbracat în pijamale. Într-o secunda o sa loveasca asfaltul, la câtiva metri în fata mea. Urla într-un fel în care nu te astepti ca un om poate urla. Lumea se raspândeste deja, femeile si copii au început sa tipe, cineva da un telefon disperat, probabil la politie sau salvare, si eu nu ma gândesc decât la faptul ca trecând indiferent pe lânga toate astea as putea sa-mi atrag suspiciuni. Nici asta nu ma face mai implicat. E un moment nou, am iesit pe strada de câteva minute sau ore, nu stiu, realul e departe. Suspendat în aer pret de un pas de-al meu, barbatului în pijamale îi fâlfâie barba lunga si deasa, de preot. Atât.

      Sângele i se prelinge din cap, în urmatorul moment câteva ciori parasesc acoperisurile si iau locul multimii deja împrastiate. In zare, cineva vazut din spate fuge cu un copil de mâna. Cu cealalta mâna îl acopera la ochi sau îl sterge de lacrimi, nu îmi pot da seama. Ciorile dau târcoale cadavrului proaspat, care parca înca îsi mai încordeaza un deget, în spasme încapatânate. Miroase a carne, si prin spartura din capul lui se propaga înzecit fiecare sunet: un tren trecând prin gara din apropiere, vibratia tuturor lucrurilor, cutremurul lumii strâns între sina de cale ferata si rotile metalice, strâns acolo si de acolo nascut din nou. Soarele parca tiuie pe cer, arde asfaltul, carnea mortului în pijamale, vopseaua masinilor de politie care încep sa se strânga, tiuie prelung si arde tot, numai pe mine nu. Traiesc un moment nou. Victor a înghitit rumegus.

      De-a lungul strazii, cosurile de gunoi tremura pe masura ce le las în spate, cu o discretie aparte. Vântul stârneste hârtiile strânse în ele si le împrastie peste tot, si acelasi vânt pare a duce si oamenii în directii haotice, pe unii înspre mortul pe lânga care eu deja am trecut, pe altii departe de el, apoi pe fiecare spre treburile lor, în blocuri, în localuri, în magazine, în statia de autobuz care nu e departe. Nu cunosc pe nimeni dintre cei pe care îi vad. N-a trecut mult timp de când m-am mutat în cartier, si oricum majoritatea cunoscutilor mei au murit într-un fel sau altul. Deja ma gândesc la asta cu usurinta. De parca m-as astepta sa ma întâlnesc cu Victor si sa-l întreb ce gust are rumegusul, cu Diana care sa-mi spuna daca a reusit sa gaseasca placerea suprema pe care a cautat-o în durerea rotilor tramvaiului macinându-i carnea, cu George si cu doctorul care l-a operat treaz la insistentele sefului, când toata lumea stia ca nu poate opera decât beat, sau mai stiu eu cu cine.

      Undeva, la geamul unui apartament, mi se pare ca vad întuneric. Ca si cum ar fi noapte si cine locuieste acolo ar avea lumina stinsa. Numai ca e ziua, si întunericul ala e ca o gaura neagra. Inchid ochii si merg drept pe strada pe care acum se mai misca numai gunoaiele adunate de vânt, de pe care pâna si politia începe sa se retraga iar ambulanta pleaca în tromba cu mortul înauntru. Dupa câtiva pasi simt ca pasesc în gol, e o senzatie unica, o secunda în care piciorul drept parca îmi pluteste acolo unde ar trebui sa fie asfalt, apoi pierderea echilibrului si momentul caderii retrait de mai multe ori în acelasi timp. Cutremurul lucrurilor înceteaza. Atât, gata?

      Ma dau batut. Deschid ochii, sau încerc, dar lumina refuza sa apara. Poate ca asta a fost.

     

      Dupa care nu vad decât alb, totul e alb si stiu ca nu s-a terminat. Gândurile iau forme în spatele faptelor. Alb! Parerea acoperisurilor despre acoperisuri mi-a fost dintotdeauna neclara. Cerul se leapada de ele de fiecare data, fiecare punct de granita dintre un nor si o catacomba împutita e un gândac strivit sub rotile trenului. Tavalug! Tavalug alb, parolele vietii si mortii îmi par usi batante aruncate de vânzatorii de ziare în culisele fiecarui numar de acrobatie, zdrobite de capetele moi dar hotarâte ale noptilor ce nu sunt si nu au sa fie, ci au fost acolo mereu, cu husa vâscoasa a numelor si mirosurilor asternuta peste ele ca o pânza din corzi subtiri ghimpate, bice ghimpate întinse la maxim, asteptându-si prada. Curbe nesfârsite ale orizontului, mori de vânt ale noului holocaust, ursi putreziti ce stati la pânda de veacuri, nestemate, nu ma treziti! Traiesc un moment nou! Amarui e gustul plasticului din care suntem facuti atunci când credem ca suntem facuti din carne si lut sau din aer. Ventilatie a corpusculilor universali, morman astral de coropisnite sapând tuneluri unele în altele, adio!

     

     



     

      II.

     

      Paienjenisul de lumina alba începe sa se dizolve în forme vagi. Aerul e cald, îmbâcsit si miroase a animal transpirat. Îmi vine sa vomit. Cred ca sunt întins pe ceva tare, îmi simt hainele transpirate si aud un râs înfundat, în departare.

      Privirea îmi umbla pe ceea ce cred ca e un perete cojit, catre o pata de lumina. Mintea o ia înaintea simturilor, gata cu visul alb al caderii de deasupra lumii, acum nu ma gândesc decât ca m-am trezit ca dintr-o betie crunta, într-o camera de câtiva metri patrati, umeda si cu pereti mucegaiti. Si ca ar trebui sa ma îndrept spre usa aia, pata aia de lumina care nu poate fi decât o usa.

      Clipesc cu greu de câteva ori, inspir mirosul de animal si expir cu forta, tot organismul simt ca protesteaza contra locului astuia. Îmi dau seama ca ma uit în sus, acolo unde peretele se întâlneste cu tavanul. La baza câmpului vizual se misca usor ceva, nu înteleg ce e. Cobor putin privirea si dau de propriile picioare, întinse pe podea, cu un bot lung si rânjit rasuflând greu deasupra lor.

      Gata momentul nou. Gata ultimele urme de alb împaienjenindu-mi privirea. A mai ramas golul ala în stomac, care acum e si mai mare, dupa ce dau sa ma ridic în picioare agitat si ma lovesc cu capul de tavan la jumatatea drumului. Camera nu are mai mult de un metru si ceva înaltime, la dracu. Închid ochii si încerc sa stau calm, ce e cel mai rau la claustrofobie e ca stii ca o ai.

      Botul era de mistret. Cred ca n-am avut curaj sa ma uit la el mai mult de câteva secunde, acum îl aud respirând în continuare si aud iar râsul ala usor isteric. Undeva e o usa, am vazut-o mai înainte. Trebuie sa ma adun. Sa deschid ochii, sa ma târasc pe lânga mistretul care se aude respirând greu, prin ecoul dubios al unei camere atât de mici, dar goale, care face respiratia atât de grea si râsul sa se auda de peste tot, din jurul meu, sa ies pe usa aia, sa scap.

      Sunt iar întins pe podea si acum simt ca miroase a carne. E beton cald, si miroase a carne. O sa deschid ochii, trebuie sa înfrunt mistretul ala cu privirea. Cine ar pune un mistret sa pazeasca un prizonier, cine ar dresa un mistret sa nu lase prizonierul sa iasa? N-am timp de întrebari, sau le refuz. Cine m-ar lua prizonier pe mine, de ce? N-am bani, toti cunoscutii mei au murit, ce sa-mi ceara? Da, refuz. Macar îmi recunosc.

      O sa deschid ochii. Iar râsul ala. O sa-i deschid acum, sa nu-mi mai repet o data asta în minte.

      Mistretul. Imposibil sa râda asa un animal, la dracu, râsul ala isteric, ascutit...

      Mistretul rade, din când în când si respira greu. Daca m-as gândi ca un mistret râde, mi-as imagina un râs gros, aproape de râgâit, un râs gutural. Mistretul asta râde ascutit, un râs de psihopat, un râs inundat de o excitatie morbida. Se uita la mine si râde. Râd. Mistretii râd.

      Nu, e prea mult. Ma uit în jurul meu, înca unul, doi, trei, patru, cu asta cinci, cinci mistreti. Peretii miros a carne, aerul e încins, miroase a animal, miroase a cinci mistreti care fac cerc în jurul meu, se uita fix la mine, respira greu, freaca tavanul cu spinarile lor slinoase, pline de par în care sunt încâlcite tot felul de lucruri, si râd isteric.

      Nu e nici un ecou. Pur si simplu sunt înconjurat de cinci mistreti într-o camera înghesuita, înalta de un metru si ceva. Usa. Mai în dreapta, da, acolo era.

      Nu e nici o usa. La dracu, nu e nici o usa, e o lumina ca de la un proiector, e un spot albastru care strabate camera, care nu vine de nicaieri, imaginea unui om care îl apuca pe un altul pe la spate si îl înjunghie, îi spinteca burta cu un cutit. Atât, o secventa de câteva secunde care se repeta obsesiv, proiectata pe perete. Ma uit pe rând în ochii celor cinci mistreti, nu, nu se poate, trebuie sa fi ajuns aici cumva, trebuie ca ei sa fi ajuns aici cumva, trebuie sa fie o usa, o trapa, ceva. O lumina, din moment ce vad, o sursa de lumina, nu lumina asta care e pur si simplu aici. Tavanul e neted, varul e cojit, nu pare a fi nimic pe el.

      Dau iar sa ma ridic, neglijent. Asprimea tavanului izbindu-ma tare în crestet si râsul celor cinci mistreti deodata e ultimul lucru pe care îl mai percep. Ochii se împaienjenesc iar, si nu e albul unui moment nou, nu e albul cu care începe si se termina lumea. E albul disperarii, si ultimul gând îmi zice ca nu m-am lovit atât de tare de tavan, ca nu de-asta am lesinat.

     

      Albul se scurge iar în forme vagi, sunete, senzatii. Sunt undeva, si asta e bine. Pentru ca nu miroase a nimic deosebit, nu se aude nici un râs de mistret isteric, si pentru ca simt, când încerc sa-mi încordez mâna, ca degetele îmi sunt înclestate pe ceva. Ceva care, orice ar fi, înseamna ca nu mai sunt închis într-o camera goala. Nu ma obosesc sa ma întreb cum am scapat de acolo, sau cum am fost scapat.

      Astept.

      Astept sa-mi revina vederea, timp în care gândurile îmi sunt încet înlocuite de muzica pe care o disting tot mai clar, un tango acoperit de patina vremii ca de un praf pus pe sunet, un zgomot de disc vechi care se distinge printre zecile de voci, zgomote de pasi si de pahare ciocnite, râsetele femeilor si vioara care nu face parte din muzica, vioara care pare a se auzi printr-o crapatura din podea.

      O usa. De data asta chiar e o usa, degetele îmi sunt înclestate pe clanta ei. Ma sprijin în ea sa ma ridic si cad la loc, cu un zgomot pe care nu-l aud, pentru ca se lasa în jos si usa se deschide înauntru. E bine. Am o iesire, si acum ca am deschis usa aud mai clar muzica, vocile, pasii, paharele, tot, si vad, chiar daca tot prin ceata, culorile ireale ale unui coridor care mi se asterne în fata si care pare lung. La câtiva centimetri de capul meu începe un covor rosu. Tangoul ramâne la fel de monoton, doar vocea solistei pare a urca brusc si a creste în intensitate.

      E o amploare apocaliptica în felul în care suna si arata locul asta. "E ca si cum în mijlocul unui câmp imens te-ai încuia de buna voie într-o baraca de doi pe doi cu o singura camera goala si ai arunca cheia pe geam. Ca poate începe vreo furtuna, cândva." - asta am citit-o într-una dintre cartile lui Victor, cu toate ca nu mai stiu în care, nici despre ce era vorba. N-am reusit niciodata sa scriu ceva ce sa-mi placa. De fapt tot ce am scris am aruncat la gunoi sau am ratacit, tin minte, într-un sac plin cu haine vechi, pe care l-am vândut unui cersetor analfabet. Mi-a dat pe ele toti banii din cutia de pantofi în care i-i pusesera unii, altii. Sau cutia cu totul, nu mai stiu.

      La asta ma gândesc în timp ce ochii îmi fug dupa detalii, agatându-se cu disperare de un firicel de lumina în dreptul unui candelabru sau de miscarea faldurilor rochiei unei femei care pare a merge usor leganat, cu ceva în mâna - probabil un pahar, nu vad - înspre capatul asta al coridorului. Ma ridic, în sfârsit, aproape mecanic, fac câtiva pasi în afara camerei în care m-am trezit, cu o siguranta instantanee care mi se pare nefireasca, si ma uit înapoi. E o camera goala. Vad aproape clar acum, si ce vad e o camera goala cu pereti albi si parchet pe jos, atât de mare cât sa încapa în ea un om întins pe jos, în care usa masiva, din lemn, sta deschisa înspre interior. Întind mâna sa o închid, e un gest reflex. Nu se mai aude vioara, ci doar tangoul de pe un disc vechi si sunetele coridorului.

      Închizând ochii o clipa, ma imaginez din nou la masa mea simpla din lemn, de la care priveam lumea pe fereastra si îi ascultam vibratia, melodia prafuita se descompune si se aduna la loc într-un cântec vechi italian pe care îl ascultam atunci. Priveam lumea pe fereastra si luam ultima gura de vin alb din paharul care simteam ca sta sa se sparga acolo, pe loc, fara sa se miste nici un pic înainte. Aerul strângea totul din ce în ce mai tare, si simt exact ce simteam atunci, cum ceva ma cheama afara, pe strazi, sa vad cum se termina totul atât de firesc, cu o finete demna ca cineva mai priceput, mai iscusit în mânuirea cuvintelor, sa o simta si sa vorbeasca despre ea. Asa mi-am adus atunci aminte de Victor si de cartile lui. Poate si fiindca am vazut cum un paianjen din aia mari si subtiri, de casa, mi se urca pe picior. Victor avea fata de paianjeni o repulsie pur estetica pe care si-o cultiva cu buna stiinta si pe care si-o înradacinase în el însusi pâna într-acolo încât ajunsese sa fie amendat pentru ca sparsese odata un geam din simplul motiv ca cineva îl crapase înainte cu o piatra si crapaturile aduceau a pânza de paianjen.

      Parca vad crapaturile alea, si deschid ochii ca sa scap de ele. Acum disting clar fiecare contur, fiecare culoare, un dandy îmbracat în costum alb cu papion discuta cu un grup de femei între doua vârste si poarta tot timpul un zâmbet tâmp, în alta parte un personaj parca asexuat, cu chipul acoperit de o masca de carnaval, iese de dupa o mica perdea rosie si se îndreapta lent, leganat, spre una dintre usile întredeschise din capat, totul se confunda în sunetul vocilor ce se acopera unele pe altele, al muzicii ce acopera orice si al pasilor, al paharelor ciocnite si tavilor luate de chelneri ce se straduiesc sa fie inobservabili. Singurul cu adevarat inobservabil de aici par a fi eu.

      Coridorul e relativ lung, si în capat se curbeaza la dreapta, înspre un loc pesemne mai populat - de acolo vine mereu lume, într-acolo se duc multi dintre cei care trec prin fata mea, cu care ma intersectez. Avansez printre ei, din când în când cineva trece pe lânga mine, umar la umar, si pare a nu sesiza nimic. Un grup de barbati si femei discuta la o masa înalta, fara scaune, lânga una dintre usile ce duc, probabil, în saloane de tot felul. Din când în când par a se uita la mine. Barbatii sunt batrâni, cu par carunt, si vorbesc putin, iar femeile, îmbracate extravagant sau cel putin de gala, unele cu masti care acopera ochii sau toata fata, altele machiate în exces, sunt aproape impersonale, fara vârsta si fara trasaturi. Tangoul e mereu la fel.

      "Lumea e într-adevar un cadavru în putrefactie. Violonistul închide ochii strâns la fiecare miscare violenta a arcusului, gândindu-se la muste."

      În capatul coridorului se zareste un picior articulat, înalt pâna aproape de tavan, apoi, încet, în ritmul muzicii, apar si celelalte picioare care sustin corpul mic al paianjenului de casa imens, subtire si silentios, pasind printre grupurile de oameni adunate din loc în loc. O femeie ireal de alba, din cele fara vârsta, într-o rochie de un rosu aprins si purtând un fel de masca, râde un râs gros, obscen, si mângâie piciorul lung si fin al paianjenului. Pare fragil într-un fel, dar paseste în continuare de-a lungul coridorului si nimeni nu se arata surprins. Gramofonul îndepartat pârâie parca mai des si mai clar decât înainte, iar tangoul e acelasi.

     

      Apoi ceva ca o perdea rosie semitransparenta se lasa de jur împrejurul meu si începe sa se roteasca. Paianjenul se apropie, coridorul se deplaseaza înapoi, cu oameni, cu tot, ca si cum doar eu si paianjenul imens si fragil am avansa cumva fara efort. Dincolo de coridor sunt saloane imense cu candelabre si mese lungi, femeile cu masti danseaza cu barbatii inexpresivi pe acelasi tango, dedesubt stiu ca nu e decât un beci infect în care violonistul cânta pe masura ce moare linistit, fara durere. "Asculta mustele, amice, asculta, fiul meu, mustele."

      Nu e decât un drum prin cladirea asta în care totul e firesc si în care eu si paianjenul care vine mereu spre mine cu toate ca se duce în aceeasi directie pe coridoare si prin saloanele largi si înalte suntem nu invizibili, ci exact la locul nostru. Perdeaua rosie care se roteste în jurul meu si se deplaseaza o data cu mine pare a veni de undeva de deasupra tavanului, ca un con în care sunt dar al carui vârf nu îl pot vedea. E locul meu aici, parca toate astea ar fi un decor pentru ce mi se întâmpla. Nu o sa închid ochii. Paianjenul a ajuns lânga mine, decorul se duce în spate si în sus, cobor niste trepte de lemn, mici, de fapt treptele urca pe lânga mine, beciul în care acum aud violonistul cântând aproape isteric ultimele note pe care le compune pe loc, si care au deja o vointa a lor. Paianjenul începe sa se prabuseasca parca, sa se frânga încet ca sub un vânt ireal, venind drept de sus în jos, care l-ar zdrobi cu încetinitorul. Nu apuc sa vad, caci perdeaua rosie nu mai e transparenta. E doar rosie, peste tot în jurul meu, si nu mai e nici tavanul ci o distanta enorma pâna la vârful pe care înca nu-l pot zari. Apoi e neagra, perdeaua e neagra si e întuneric.

     

     


     

      III.

     

      Si mai era Diana. Frica ei de paianjeni era simpla, organica, venea doar dintr-un instinct de conservare pe care de multe ori îi placea sa si-l exploateze. Îsi folosea masochismul uneori exagerat ca pe o cale spre un fel de mântuire personala, prin durere, prin frica, prin placerea finala pe care a cautat-o tot timpul vietii. Asta se vedea atât de clar de câte ori avea de-a face cu paianjeni încât Victor facuse din ea, mascat sau nu, personajul principal în cel putin trei dintre cartile lui. Eu înca nu o cunoscusem pe vremea aia.

      Nu e timpul pentru amintiri, dar trebuie sa-mi ocup mintea cu ceva. Si asta doar fiindca stiu ca înca nu m-am trezit, si stiu ca nu trebuie sa intru în panica.

      "Norii se târasc înspre Noi de-a lungul cerului, pe lânga luna. Ba nu, nu se târasc. Se rostogolesc solemn, cu mândria unei invicibilitati premeditate. E un mars tacut care nu pare a putea sa se termine, au o siguranta numai a lor, atât de veche încât a ne-o arata mereu tuturor e ca un fel de bravada ieftina. De-asta prefer sa zic ca se târasc."

      Cuvintele lui Victor, din nou. Victor a fost doar un pion, asta îmi vine în minte acum, si nu ma obosesc sa ma întreb de ce. Pur si simplu stiu, în momentul asta, ca Victor a fost doar un pion într-un joc care nu e al lui. E Jocul meu, într-un fel.

      Si norii s-au oprit brusc, înconjoara luna ca pentru a mi-o arata clar, mai clar decât orice altceva. Sunt pe panta unui acoperis foarte putin înclinat, de bloc de la periferie, si abia am reusit sa ma ridic în fund. Probabil ca am tot corpul prea amortit ca sa-mi fac probleme din cauza ploii, care stiu ca m-a udat pâna la piele. Tot ce îmi sare în ochi e luna si strada goala de jos, unde ploaia se reflecta ca mici puncte aparând si disparând mereu în alte locuri, în baltile de pe asfalt, strada complet goala pe care un singur om, unul dintre betivii sau nebunii orasului, sta în mijlocul furtunii, cu mâinile spre cer, clatinându-se usor si urlând din toti rarunchii ceva ce suna a blesteme într-o limba pe care nu cred sa o mai fi auzit pâna acum. Un fulger aproape orbitor îmi ascunde totul pentru o clipa.

      Apoi privesc cerul, îl simt ca o revelatie, nu ca pe o cortina opaca trasa undeva sus, deasupra mea, ci ca pe golul infinit la baza caruia mi se pare ca stau. Vântul si ploaia îmi spala auzul, si atât. Nu mi-e frig, nu simt nimic altceva. Alunec.

      Alunec pe panta acoperisului si mi-e lene sa ma împotrivesc, de parca as fi deja sigur ca e înca o trecere spre altceva, ca jos nu o sa patesc nimic. Cad, si caderea nu se termina, si nu ma uit în jos pentru ca mi se pare ca nu pot. Aluneca pe lânga mine fatadele blocurilor, stele care nu se vad dincolo de nori, Marte - un punct rosu pe care încerc sa îl fixez, alunec printre umbre si culori, copaci si zapezi si capre de munte si pluguri si cosuri de uzina scuipând foc lichid ca niste fântâni arteziene, rani cauterizate si cruci, pentagrame, svastici, simboluri yin-yang si potcoave tapetate pe frunti rau-voitoare, totul ca o vena pulsând imediat sub pamântul unei paduri de la marginea marii, un gust de metal...

      Corpuri astrale sugrumate în aer de parameci supradimensionati si mâini vestede cautând fericirea si umilinta în globuri de cristal sparte sistematic de microbi ai mintii, pânze cu picturi neterminate agitate de militanti pentru drepturile vaduvelor transsexuale, din nou copaci si murmur verde mirosind a faguri usor mucegaiti, toate plutesc într-un craniu de vaca, si mereu gustul ala de metal, nu pot sa scap de el, cad si alunec pe lânga aerul pe care doar îl aud, si gustul de metal nu se amesteca nici macar cu gustul alunelor de padure uitate de un doctor pe o masa de operatie gândita special pentru detinuti condamnati la munca silnica pe o viata, doua, trei, toate. Gustul de metal, de otel ruginit, si o durere de dinti care începe sa se propage în tot corpul, din ce în ce mai clar. Singurul lucru pe care îl simt fizic, si aud caderea, si îmi aduc aminte cum am ajuns aici.

      Senzatia aia nenorocita persista, durerea de dinti si gustul de otel ruginit.

      "Asa, pur si simplu". Misto motiv. Pentru orice, pentru tot, dar mai ales pentru faptul ca am muscat cu pofta dintr-o bucata de metal.

      Asta e, sunt unele lucruri pe care trebuie sa le suport. Ce sa fac daca am uitat cum e sa privesc noaptea globul de iluminat din capatul unui stâlp îndoit si aplecat pâna aproape de asfalt, si sa ascult cum din el aceeasi voce sopteste mereu aceeasi poezie în araba, din care nu înteleg nimic?

      Tot ce îmi aduc aminte din vremea aia e amfiteatrul ala imens în care nu mai stiu ce

      explicam unui auditoriu de câteva sute de oameni, când toti s-au ridicat în picioare cu o coordonare perfecta, dându-si în cap cu ce aveau la îndemana si exclamând "Sa fiu al/a dracu"...", apoi ramânând cu gurile cascate, imobili ca niste statui, usor adusi de spate, si gata.

      Unde cred ca sunt acum e cald, si lânga un chiosc din carton abandonat, intrat în putrefactie, un grup de cersetori îmbracati în haine ca de eschimosi sorb voma cu niste paie lungi dintr-un castron imens. Unul dintre ei, pe care îl vad mai clar de aici, poarta ochelari de soare si râgâie zgomotos, din când în când. Nu se vorbeste.

      Gândacul traieste un vis japonez sub o talpa de guma si culmile sunt mov, sunt mov. Domnul Idaesatu, euro-asiatic, e de fapt un gaijin bine deghizat - numele lui nu cred ca înseamna nimic, nici macar când ma înjura de pe malul celalalt al marii, prin porumbei voiajori gânditi sa moara într-un punct fix si sa cada lânga mine, în picaj. A început lumea.

      Deschid ochii. Cred ca am cazut pe asfalt, si cred ca ce vad lânga mine e sânge. Se prelinge lent, pe o muzica pe care o aud pentru prima data si care nu vine de nicaieri. Acorduri de chitara si o voce ragusita care cânta în limbi necunoscute. Si striga blesteme spre ploaie, din toate puterile, cu mâinile spre cerul luminat din când în când de fulgere.

      Sunt cu capul pe o sina de cale ferata, si ploua mereu. Ploua de parca sfârsitul si începutul lumii ar fi totuna, si ambele ar trebui neaparat, dar neaparat amânate.

     

     


     

      IV.

     

      "Azi am trecut primul test al Cuvântului. Mergeam pur si simplu pe strada, si ochii mi s-au întâlnit cu ai unei fete de vreo douazeci de ani care statea singura pe treptele de la intrarea într-o scara. Ochi mari, negri, parul lung si drept, de un negru probabil nenatural lasat sa cada pe sânii nu foarte mari, îmbracata sumar, de o banalitate vulgara în sensul simplu, inocent, în care nimic din ce vedeam nu-mi spunea cu adevarat ceva despre ea. Ma privea fix. M-a întrebat daca am un foc, am scos bricheta din buzunar, m-am dus si i-am aprins tigara pe care o tinea într-un fel neobisnuit între degetele mâinii stângi. Mi-a multumit firesc, apoi un moment de tacere.

      -As fi putut sa ma asez lânga tine, sa te privesc la fel de fix cum ma privesti, si sa-ti zic raspicat Cuvântul. Mi-ai fi sarit de gât, m-ai fi sarutat, mi te-ai fi daruit cu totul, mâine te-ai fi trezit goala în camera mea de hotel fara nici o amintire care sa nu fie doar fizica, si fara regrete. Ai fi plecat fara sa spui nimic si nu ti-ar mai fi fost dat sa ma vezi vreodata nici din cea mai pura întâmplare.

      Fata a izbucnit într-un râs care putea fi deopotriva interesat si batjocoritor.

      -As fi facut asta, daca n-ar fi existat Ea. Dar n-o s-o fac, i-am zis.

      Am plecat fara sa schitez nici un gest, în timp ce dadea sa se ridice râzând necontrolat si reusind cu greu sa articuleze un "Stai, stai putin".

      -Cu placere, i-am mai zis întorcând capul, si am mers mai departe cu acelasi calm.

      A fost prima încercare. Cuvântul e puternic, stiu asta. I-am vazut efectele, stiu ce înseamna sa-l folosesti si stiu ca nu da niciodata gres. Dar puterea e a mea, nu a lui, si mai stiu ca Ea e acolo si ma asteapta, chiar daca nu stie.

      O sa fac to-"

      Aici se termina textul batut la masina de scris veche a lui Victor. E una dintre ciornele lui, pe care o tin în mâna si o recitesc. Acea "Ea" de care vorbeste e Diana, si mi-a marturisit ca n-a folosit niciodata Cuvântul asupra ei. N-a vrut, nu sunt sigur de ce.

      Mi-a zis asta, si mi-a mai zis ca o sa ma învete si pe mine Cuvântul, cândva. Ceea ce a si facut, mai târziu, când mi-a lasat-o mie pe Diana ca pe o ciorna care nu l-a multumit - sau, înclin eu sa cred, care l-a depasit, l-a speriat, cu care n-a stiut ce sa faca.

      Victor n-a folosit Cuvântul deloc, sau cel putin asa mi-a zis. Mi l-a spus, m-a învatat sa-l folosesc, si mi-a mai spus ca acel Cuvânt de care e vorba acolo nu e singurul. Cuvintele sunt multe, si exista Unul, un Singur Cuvânt, pe care îl stie dar nu poate sa-l pronunte. Pentru ca, mi-a zis, nu poate fi pronuntat.

      Diana a venit la mine, întâi îndrumata subtil de catre el, apoi sub puterea Cuvântului pe care i l-am soptit la telefon, i l-am scris inobservabil de mic pe o oferta de carte crestina pe care postasul i-o lasase la usa, i l-am insinuat ca pe o bâlbâiala inobservabila în fiecare conversatie. Am diluat puterea Cuvântului pentru ea, asa ca ea a diluat ceea ce cauta. Nu mi-a zis nimic în ziua în care a plecat si a sarit sub rotile tramvaiului. Dar stiu, stiu absolut sigur de ce a facut-o.

      I-am spus fiecarui por de pe pielea ei Cuvântul, cu grija ca nu cumva sa-l las sa intre de-a dreptul în ea, sa faca cu mintea ei ceea ce eu am urmarit, si se pare ca n-am reusit, sa fac nu numai cu trupul. Era doar trupul ei încolacit pe al meu în spasme de placere în noptile alea pe cât de calde, pe atât de reci, si doar mintea ei încolacita la fel pe Cuvânt. Dupa care s-a daruit sinelor, rotilor de fier, durerii.

      Eram la munca în ziua aia, ma angajasem o vreme chelner la un restaurant destul de select. Tocmai luasem comanda unui grup de straini care nu mai stiu cum aratau si ce limba vorbeau, dar pe care mi-i amintesc acum ca fiind scunzi, foarte guralivi, doi dintre ei purtând monoclu si cu totii îmbracati în trenciuri bej si cu sepci de marinari gaurite ca de molii. Mergeam spre bar când am simtit arsuri pe tot corpul, lent, întâi pe gât, pe umeri, pe spate, din ce în ce mai jos, apoi pe dinauntru, peste tot. Am aflat de moartea ei câteva ore mai târziu, si sunt sigur ca ea ma ardea în halul ala. Ori ea, ori pur si simplu Cuvântul nemultumit. Asta poate însemna ca a gasit ce cauta, sau dimpotriva. Nu stiu.

      E ceva timp de când m-am trezit din nou, si înca tin în mâna foaia din manuscrisul lui Victor - cu toate ca n-o citesc, pur si simplu ma uit la litere. Acum vad ce scrie pe verso: "George V. George, psiholog, psihiatru etc. cacator de melci agnostici, colonist german în timpul liber, degustator de lapte praf pentru sugari otraviti cu negi purtatori de boala vacii nebune de pe tulpinile parazite crescute din crusta nucleara de pe clitorisul prostituatelor apocaliptice ale mileniului patru, in contratimp."

      Dedesubt, o adresa. Se pare ca e exact pe strada unde ma aflu. Cred ca o sa-i fac o vizita.

     

      Motto:

      "Fiecare lucru e, în fond, un moment nou. Fiecare pasare, fiecare far de masina, fiecare fir de par si fiecare morman obosit de carne si fursecuri si apa peste fiare contorsionate, fiecare cuvânt si fiecare Cuvânt, fiecare viata care nu stii daca e prima la fel cum nu stii daca e ultima la fel cum nu stii daca e singura, fiecare Tot si fiecare bucata de hârtie uitata pe chipul cuiva de un alpinist iesit la pensie din vânzarea de peste vechi în suc propriu, fiecare fel de aer si fiecare nume. La fel cum oricare dintre lucrurile acestei lumi, sau ale oricarei alteia, poate fi descris ca fiind sau nefiind un cos de gunoi mov plin cu ambalaje Chupa Chups, la fel cum tot ce zboara se manânca pentru ca sigur exista cineva sau ceva care sa manânce, si care cineva sau ceva zboara în felul lui pentru ca e, pâna la urma, un alt moment nou. Fiecare moment nou e singurul moment nou."

      Autorul.

     

      Cabinetul doctorului arata a fi vechi, e mobilat foarte sumar si miroase a tutun iefin si a animal. Ma primeste cu un zâmbet contrafacut si ma invita sa iau loc.

      -Ce-ai mai facut? îl întreb.

      -E mult de-atunci. Un ritual, în orice caz.

      -Un ritual? Ai conjurat bisturiul?

      -Da, bisturiul. Si fulgii de zapada care au umplut paharul gol al doctorului. N-a baut nimic în ziua aia, vreau sa zic.

      -Stiu. Era vara.

      -Da, vara era. Stiu ca îmi transpirasera organele interne. M-a desfacut, si degeaba, tot le era prea cald.

      -Ce cacat.

      -Bine zis. Uite, hai sa-ti arat.

      -As prefera sa nu. Mereu mi-a fost frica de obiecte ascutite. Frica bolnava, patologica adica - întelegi, ca doar esti psiholog, psihiatru si asa mai departe.

      -Fobie.

      -Da.

      -Cu atât mai bine.

      Doctorul George V. George zice ceva, probabil un Cuvânt, unul pe care nu-l stiu. Nu pot sa ma împotrivesc, nu pot sa scot nici un sunet. Dar mi-e frica. La dracu, simt frica, simt deja cum intra bisturiul ala în mine, fara anestezie, si sper sa nu îmi arate pâna la capat ce a patit, sa nu uite nimic înauntru. De fapt, trebuie sa recunosc, mai degraba sper sa nu ajunga pâna acolo.

      Parca l-as întreba, daca as putea: "De ce ritualul? De ce n-ai încercat sa eviti moartea, sau macar sa te resemnezi cu ea? Chiar a trebuit sa o cauti, sa te asiguri de ea?". Si parca mi-ar raspunde, cu acelasi zâmbet, ridicându-se de pe canapeaua rupta si apropiindu-se cu bisturiul în mâna de masa de operatie din colt, care nu era acolo când am intrat si spre care acum ma îndrept împotriva vointei mele, ceva de genul: "Poate ca doar despre asta era vorba, mai stii? Ar fi cam simplu sa zic "poate ca trebuia sa mor", dar se poate zice si asa. Pâna la urma cine am fost eu, cum ma stiai tu pe mine, daca nu ca pe un oarecare, un om absolut banal, însurat de aproape treizeci de ani, cu doi copii, cu o slujba mediocra care nu spune nimic, blazat si fara nici un fel de identitate? Sa zicem ca exact despre moartea mea era vorba, si ce folos sa încerc sa o evit sau sa nu-mi pese? Macar atât sa fac si eu. Sa vreau. Uite, poate ca totusi mai era vorba si despre altceva, adica tocmai despre asta."

      Sunt întins pe masa de operatie, si durerea e un moment nou. O simt scurt, o durere universala, mai presus decât mine, mai presus decât orice. Apoi nu mai pot sa simt nimic, si nu vad decât cum din bustul meu despicat deja pâna jos rasare înspre tavan o cortina rosie pe care ma vad pe mine însumi târându-ma, cu maruntaiele lasate încet-încet în urma, greu de observat pe rosul ala aprins, sângeriu. Doctorul da din cap împaciuitor, cu acelasi zâmbet profesional. Cred ca lesin.

     

     


     

      V.

     

      Stau pe un scaun, într-o camera mare, cu dulapuri vechi, un ceas imens cu cuc, un candelabru si, în mijloc, masa lunga la care ma aflu. Pe toate celelalte scaune de la masa sunt asezate femei batrâne, îmbracate pretentios, cu parul vopsit în culori tipatoare si ochelari cu rame din aur. Nici una nu pare a ma observa, si nu disting clar ce vorbesc între ele. Simt sunetul ca pe o vibratie fizica, o forma redusa, timida sau îmbatrânita a vibratiei lumii, a vibratiei care stiu ca m-a adus aici. Aerul se misca subtil pe deasupra mâncarurilor scumpe si a cestilor cu cafea din servicii englezesti de asemenea scumpe.

      Apoi aud ce zice una dintre ele, si restul tac.

      -Sotul meu a murit de ciuma, în timpul epidemiei.

      Toate celelalte schiteaza pe rând un acelasi gest teatral de regret.

      -Si al meu, zice o alta.

      Apoi o alta:

      -Si al meu.

      Si fiecare dintre celelalte la fel, de parca si-ar aduce aminte un detaliu care le scapa.

      Toate, pe rând, la gramada: "Si al meu."

      Apoi la unison: "Si al meu!"

      Una dintre ele continua:

      -Al meu a murit de fapt tot de ciuma, dar taiat de bisturiu, de mâna unui doctor care a uitat în el o mâna de rumegus, un card bancar rupt, niste polistiren întesat cu oua de paianjen, câteva tampoane folosite de-ale asistentei si un deget.

      -Cum, n-a murit calcat de tren?

      -De tren? Ce vorbesti? Nu, în nici un caz. În-ni-ciun-caz.

      O priveste pe cea care a pus întrebarea ca si cum ar fi fost jignita cumva, o privire ofensata care are în ea o mustrare nervoasa specifica batrânelor de asemenea speta. Mai soarbe cu zgomot o gura de cafea.

      -Eu as vrea sa fi putut muri calcata de tren. Cred ca mi-a lipsit curajul, trenuri am vazut destule la viata mea, doar am locuit lânga o gara. Dar acum e prea târziu, nu mai are rost. N-as mai simti nimic la vârsta asta.

      Toate, la îngramadeala, apoi în cor: "Da, de acord. Întru totul de acord."

      Din ceasul cu cuc iese un baiat de vreo cincisprezece ani, slab si cu trasaturi feminine, care cânta la o harpa electrica legata la un amplificator sub forma de dulap englezesc vechi aceleasi trei note, pe care le tot repeta. Suna fals. La fiecare repetitie a celor trei note, cucul din ceas iese si anunta ora exacta cu glas de bariton. Batrânele privesc plictisite înspre baiat, care acum se transforma într-o masa vâscoasa de insecte si banda magnetica îndoita, bucati de lemn putred si guri de femei tinere, cu buze carnoase, urme de pantofi si pantofii însisi, cruci accidentale peste carti de tarot inversate. Harpa cânta în continuare, singura. Cucul din ceasul cu cuc iese din nou, fumând pipa. Se îneaca din greseala cu fumul si tuseste, la care batrânele râd ascutit, din ce în ce mai ascutit. Undeva o creta scârtâie cu un zgomot infernal pe o tabla de clasa, si elevii isterizati de zgomot scot pancarte cu sloganuri politice diverse, apoi arme semi-automate si se împusca, fiecare, în cap.

      Unul dintre ei ma împusca si pe mine, dar pe traseu glontul devine un batrân yoghin care tipa toate Cuvintele pe care le stiu, si câteva pe care nu le stiu. Sângele mi se prelinge din ceafa, baiatul cu arma se mai împusca o data în cap, ca sa fie sigur, si una dintre batrâne devine un batrân la fel de scrobit, care râde hâtru în timp ce se ridica de pe scaun, se scarpina în cur si se duce cu un mers greoi undeva într-un colt al camerei, de unde trage cortina.

     

     


     

      VI.

     

      E Purnus. Nita Purnus, pe care îl stiu mai mult din auzite. Omul e cunoscut fiindca poate sa ghiceasca în orice, putred de bogat din motivul asta, si, cel mai important, viu. Mi s-a prezentat politicos, distant, neutru, din masina lui pe care nu pot s-o identific, un model pe care nu stiu de unde si de când sa-l iau, a oprit pe strada pe care m-am trezit, obisnuit deja cu starea, de ceva timp, si mi s-a prezentat politicos, distant, neutru. Nita Purnus. Faimosul Nita Purnus, as fi adaugat eu, farseurul, salvatorul, profetul, clovnul, ar fi adaugat altii. Nu sunt în stare sa am pareri în momentul asta. Nou. Momentul asta nou, ca toate celelalte.

      -Ce-i cu tine aici?

      M-am obisnuit, nu ma mai mira nimic.

      -Cum "ce-i cu mine aici"? Sunt Nita Purnus, nu întelegi?

      -Ba da, dar ceva nu mi-e clar. Cred ca stii ce.

      Se uita la mine lung, nedumerit, apoi la reclamele la cola si la filme porno din spatele meu, de pe zidul iluminat de rosul aprins, ostentativ, al abatorului-supermarket de vis-a-vis, apoi iar la mine.

      -Ce?

      -Cum, ce? Esti viu.

      Râde înfundat, îngaduitor. Apoi, fara nici o avertizare, ochii i se întorc pe dos, înspre orbite, si gâlgâie din ce în ce mai tare, cu gura deschisa. Îsi revine si râde iar, la fel. Exact la fel.

      -Nu sunt viu, pur si simplu nu esti tu la curent.

      -Cum asa?

      -Simplu. Am ghicit în ce nu trebuia, pentru cine nu trebuia.

      Apoi îmi face semn sa tac, cu aratarorul la gura si un suierat oarecum fortat.

      -Nu întreba, îti zic. Am ghicit în dâre.

      -Ce dâre?

      Totul devine negru, apoi albastru, un albastru nenatural, ca un cer pictat, si pe albastrul cerului pictat se deseneaza dâre albe-fumurii si chipul vag conturat al lui Purnus.

      -Dârele alea.

      -Avioane?

      -Sigur, avioane, daca vrei. Avioanele conteaza mai putin. Ce conteaza sunt dârele. Avioanele, pilotii sau mai stiu eu cine n-au nici o treaba, nici o vina, nici o idee.

      Dârele avioanelor pe care nu le vad se încurca în forma unei spirale taiate de trei linii întâi drepte, apoi neregulate, care se întâlnesc într-un punct oarecare. Un alt avion contureaza mai clar chipul lui Purnus pe cerul ireal.

      -Si uite-asa am murit. Sincer, nu stiu daca pot sa zic ca-mi pare rau. Nu vad de ce.

      -Asa? Cum "asa"? Accident de avion, sau?

      Iar râde. Cred ca devine enervant, dar prea putin îmi pasa.

      -Nu pricepi. Stii cum e cu ghicitul?

      Acelasi semn, acelasi "taci" conturat de avioane nevazute pe cerul-iluzie.

      -Nu stii. Multi cred în destin, vad semnele din lucrurile de un fel sau altul ca pe o oglinda a destinului. Asta e comoditate, ca sa fiu blând.

      Pauza. Pentru o clipa, vad prin cerul brazdat de avioane macelaria de vis-a-vis, paianjenul de mai devreme si pe Diana, pe Victor, pe George asa cum îl stiam, pe doctorul George V. George, si pe altii. Ma simt cumva sigur, limpede, mai bine zis limpezit, cu toate ca nu stiu si nu am timp sau chef sa ma întreb de ce.

      -E exact invers. Faptele, coincidentele, tot ce pare sa fie întâmplare, e urmarea semnelor. Întelegi? Orice lucru ascunde semne pentru toate celelalte. Semnele nu sunt decât indicatii. Adevaratul ghicitor, în orice, nu e spectator. E autor, scenarist, regizor, compozitor, dirijor, ce vrei. Asta am înteles, si sunt singurul. Adica singurul pe care sa-l stii, la asta se reduce.

      -Ai murit?

      -Da. Vad ca te grabesti. Am murit simplu, eficient. Lectii de pilotaj, închiriat un avion, camere de filmat la sol cu transmisie prin satelit în carlinga si alte detalii. Am trasat dâre la întâmplare, sa vad ce se întâmpla. Testul meu final, întelegi? Ultima proba.

      -Asa, si? Accident de avion?

      -Nu întelegi ca nu? Ar fi fost prea simplu. Când mânuiesti coincidentele nu mai are rost sa fii pacalit de ele. Pur si simplu am terminat cu dârele, am aterizat, am mers si am baut relaxat o bere, m-am ridicat, m-a dus acasa si am murit. Atâta tot.

      Cerul-iluzie se desprinde în bucati de carne si material textil, hârtie creponata si sticla prafuita, brânza proaspata si dolari. Nita Purnus e macelaria de vis-a-vis. Macelaria de vis-a-vis e paianjenul, coala alba, cerul, arcul metalic extensibil la infinit de care trage un magar biped uitat de lume într-un colt de tara asiatica devastata.

      -Toti sunt indicii. Toti.

      Apoi rosu, albastru, curcubeu de cuvinte, nume si pulpe de pui cu gust de tutun, vesnice cântece bisericesti, viata congelata în subsoluri nemuritoare. Cad, la fel cum am cazut prima data, la început, dupa primul moment nou. Moment Nou. Cad într-un canal nesfârsit, o prapastie, între tevi de fier flexibile si totusi oarecum rigide, între margini de carne umeda.

      În fata ochilor mei o carte întinsa de mâna nevazuta a unui Nita Purnus inexistent are coperta de orice culoare cu textul "Nemurirea fara profesor" gravat în aur lichid, si paginile albe. Toate în afara de ultima, care stiu ca lipseste.

     

     


     

      VII.

     

      Parcarea imensa e de fapt un amfiteatru fara scaune, cu geamuri fumurii în partea de sus a peretilor înalti, pe a carui scena stau fara nici un fel de haine, încercând sa ma ascund pe cât posibil de privirile judecatorului. Judecatorul e în balconul din capatul opus al salii, aproape de tavan. E îmbracat în negru si ma priveste fix pe deasupra masinilor de toate tipurile, din toate epocile.

      Închid ochii prosteste, îi acopar cu mâinile, ca si cum asta m-ar feri de priviri. Vad chipuri cunoscute, si în spatele lor nimic. Revolutii de urmarit la televizor cu familia, grupari paramilitare formate din bolnavi de boli incurabile, fara nimic de pierdut, amintiri din perioada în care Diana nu mai putea avea orgasm decât facând bungee-jumping, obeliscuri sfarâmate de valurile marii si reconstruite de functionari scunzi, slabi, cu ochelari si costume gri, purtând în mâini mape cu statistici si rapoarte de lucru, mase de carne umeda înflorind sub catifeaua intrata în putrefactie care arata precum un trotuar în valuri, luminat de sus de becuri sparte în bataile interminabile dintre gastile de cartier si politie, vulcani erupând invers.

      Îl vad pe judecator din ce în ce mai clar, ca si cum as fi lânga el. Poarta o geaca de piele groasa, oarecum sobra, cu însemne militare, si fumeaza tigari Totenkopf lungi (pachet negru, sigla alba în relief).

      Sunet de caseta audio încetinita brusc. Oprita. Îmi întorc putin privirea si lucrurile lasa dâre în aer, precum avioanele lui Purnus.

      Simt aerul suspendat, cumva. S-a oprit timpul. Undeva, degetul mare al unei mâini striveste un paianjen.

      Nu stiu de ce, dar îmi amintesc cum citeam jurnalul Dianei, început de ea în adolescenta si în care a încetat sa mai scrie când l-a cunoscut pe Victor, care l-a continuat el, dupa care l-as fi continuat eu daca mi-ar fi stat în vreun fel în fire sau în putinta. Citeam în semi-întuneric jurnalul pe care mi-l încredintase înainte de ultima ei încercare, înainte sa gaseasca fiorul suprem. Citeam si ba o cunosteam, ba o recunosteam, ca si cum as fi pus cap la cap urmele primelor miscari ale puiului pe interiorul cojii sparte a unui ou. O cunosteam în lipsa si ma gândeam la trecut citit în amprente, suluri interminabile de hârtie iesita din seismografe care monitorizeaza permanent, arbori genealogici cu un singur nume repetat si ramificat si repetat si electrocardiograme la purtator, fara pauza, pe telefoane mobile (telefoane mobile primite de la nastere, crescute în buzunarul de la picior - zoom de prost gust pe taierea cordonului ombilical, nu si a celuilalt cordon ombilical).

      Nu mai simt nevoia sa ma ascund de privirea judecatorului. De fapt am impresia ca privirea judecatorului începe sa ma evite. Aud cum crapa tavanul.

      Sub curcubeul alb-negru, polonezi razvratiti schimba istoria prin vise lucide premonitorii. Bombardierele fabricate anul viitor brazdeaza cerul cu dâre în care Nita Purnus citeste PACE, apoi PACE = NIMIC, apoi vine Sfârsitul când tavanul salii crapa de tot, Judecatorul intra în panica pâna se dizolva si o masa de albine sub comanda mea ma ajuta sa-mi aduc aminte Cuvântul ultim, ploua prin tavanul crapat si urc, plutesc, ma înfig în aer si ma duc sa ma înfig în cer,

      cresc de la pamânt pe verticala într-un turn infinit catre cerul desenat, iluzia trebuie sparta, luna rânjeste si miroase ca lenjeria de pat a Dianei, ba nu, nu a Dianei pentru ca

      Toti Sunt Indicii, sapte coroane de flori mirosind a clor înainteaza încercând sa acopere vârful obeliscului de carne si spirit si gând si restul, care am devenit, dar sunt îndepartate de sapte roiuri de albine, viespi, muste, insecte tropicale necatalogate si îngeri razvratiti,

      ma apropii de cer, urc spre cer, spre luna, stelele se dau la o parte, sunt aproape acolo si judecatorul s-a dizolvat demult dar panica lui a ramas acolo si ma alimenteaza, nu mai e nici un pic de ura în felul în care cresc catre cer, de jos multimi de oameni tipa si aplauda si se dau la o parte si se roaga si mediteaza si masoara si împart pliante listate la minut cu Sfârsitul Lumii, dar nu, TOTI SUNT INDICII, indicii, nu e jocul nimanui, nu e jocul meu, nu e un joc, indicii, Indicii, O SĂ FUT LUNA!, cerul mi se deschide sau asa mi se pare, dar bolta transparenta trebuie sparta, o sa o sparg,

      am lasat pamântul jos demult, nu îi mai disting forma, nimic, doar înaintez în gol, nu mai e nici carne, nici spirit, nici gând, nici sapte nimic, nici luna pe lânga care am trecut pentru ca nici macar nu era acolo, nu se întâmpla nimic, doar urc si sunt puternic, ma simt puternic, dar degeaba.

      La dracu, nu cad, nu pot sa cad pentru ca nu mai am unde.

      Cum sa fi spart cerul? Care cer? Uitasem ca cerul e un gol nesfârsit, la dracu, îmi amintesc cum priveam cerul si stiam câte o data ca privesc de fapt în gol, ca deasupra nu e NIMIC, asta ma speria, apoi ma agita, apoi ma întarâta, apoi...

      La dracu, am uitat Cuvintele, sau nu le-am uitat dar nu mai înseamna nimic, în jurul meu nu e nimic si înaintez, dar înainte nu e nimic.

      Într-un bar ordinar dintr-un oras de provincie, un popa se îmbata si cade sub masa în coma alcoolica pentru ca asa a fost sa fie. Viseaza cum aluneca din rai în iad si înapoi si tot asa, iar în jurul lui oamenii se transforma în bancomate care sufla aer cald în loc sa scoata bani, pentru ca de bani se ocupa barmanul.

     

     


     

      VIII.

     

      Îmi aduc aminte primul Moment Nou pe care l-am simtit, pe care l-am trait asa, primul Indiciu, când trecusem pe strada pe lânga mortul ala, cu trenul rasunându-i prin gaura din cap si n-am stiut ce se întâmpla cu mine,

      cazusem într-un canal.

      Acum e gol, sunt eu si în rest e gol, si sunt puternic si domin vidul, dar îl domin degeaba, la dracu, as fi putut sa ramân în canalul ala, cine stie, poate mi-ar fi placut, dar stai,

      În golul de peste tot se deschide o usa, apoi alta, apoi alta, atâtea usi câte pot sa cred, sa VREAU, si pot oricâte, si toate duc oriunde, oriunde altundeva.

      Am uitat ce era de fapt cerul. Nu era o usa. Nu ma mai pot opri.

     

© Copyright Bogdan Gheorghiu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online