evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Genocidul  -  Corabiile lungi  -  Omu' nostru de "sus"  -  Creatorul  -  Drumul spre  -  Poveste cu un cui  -  Flida Flado  -  Inelele lui Saturn  -  Proză absurdă  -  Icoana  -  Păsări de pradă  -  O nouă zi  -  Jocul libertăţii  -  Anul 10000  -  Transcendere  -  Meduza (X)  -  Lumina neagră  -  Amintiri trecute şi viitoare  -  Nebunul  -  Exterminatorul  -  Lacrimi de stea  -  Asura Ni, Drahan - I - Bolte de Crini  -  Lumea prin ţeava puştii  -  Visul demiurgului  -  Meditaţie  -  Fata din vis  -  Uezen. Echilibrul lumilor  -  Locul pierdut  -  Cu preţul morţii  -  Tranzit  -  Metastază  -  Talent  -  Om vs. cyborg  -  În beci  -  Iza  -  Valoare reziduală  -  Hora Ielelor, Pensiune III  -  Meduza (XI)  -  În umbra deasă a realităţii  -  Partida de bridge  -  ªarpele de aramă (I)  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (VI)  -  Upgrade "Beyond 363000"  -  Eu şi Cu Mine  -  Luminile oraşului XXVI  -  Geneza  -  Omul invizibil  -  Un bilet de plecare de pe Soregaard  -  Legenda "OMU"-rilor  -  Capsula


Transcendere

Transcendere
  Costel Macovei
varianta print

Costel Macovei



Publicat Duminică, 6 Noiembrie 2005, ora 12:47

      Fie ca traiesc, fie ca mor, eu sunt. Eu patrund în tine si reapar dincolo de tine; pier în tine si cresc în tine...Eu acopar pamântul; fie ca traiesc, fie ca mor, eu sunt.... nu pot fi nimicit. Am patruns ordinea....Am devenit stapânul ordinii.....Rasar din trupul ordinii....

      Va reusi cineva sa inteleaga tot ce s-a întâmplat? Va fi cineva care sa creada? Va fi reluata povestea mea? Indoiala reziduala? Nostalgie? Etapa de tranzitie? Mesajul...o mâna întinsa?....Cui?

      Copilarie. Stop cadru. Imagine confuza ce se încheaga în jurul unui tânc ce-si pierde timpul rasturnând lumea cu mânute mici si nepricepute. Ca orice copil, mângâiam luciul si caldura pietrelor ce pareau nesecate tainite, pline de mistere si întrebari, dense ca întunericul noptilor.

      Chinuiam cu întrebari gâze si flori, încercând sa înteleg de ce nu pot zbura ca ele si nu ma pot ascunde sub pleoapa unor petale pline de vise. Sarutam si ma lasam sarutat de soarele dimi-netilor, mângâiam si ma lasam mângâiat de taina rece a mereu primelor zapezi. De fiecare data, când buna mea mama facea curat, trebuia sa arunce cele câteva pietricele ce ma fermecasera si se odihneau tacute sub pat. Au urmat anii buchiselilor chinuite sau chinuitoare. Dar de câte ori sca-pam, dadeam fuga pe malul apei, framântând nisipul cu întrebarile mele, scormonind fiecare cotlon, în speranta ca voi gasi piatra tainica, cheia tainelor si misterelor ce-mi era destinata. In speranta ca din obisnuitul travestind taina, într-o zi mi se va arata ea, cea sortita sa ma lumineze, adunam fiecare piatra care prin umbrele si tainicele culori ma atragea. Curând, aceasta vinovata pasiune, s-a transformat într-o mini colectie, oferita cu multa strângere de inima scolii. In tot acest timp citeam tot ce gaseam despre animale, pietre, insecte, flori. Cautam. Ce anume? Nu stiam si nici nu banuiam, dar cautam. Aceasta foame continua, aceasta dorinta de cunoastere a celor ce sunt si înca nu sunt, m-au împins printr-o poarta ponosita, în lumea mirifica a imaginarului fantastic. Am irosit mult timp, împotmolindu-ma în aceasta lume a viziunilor, credintelor si a posibilelor lumi viitoare, nebanuind ca de fapt viitorul se afla în imediata apropiere, aici. Nu stiu daca si cât de mult am regretat acest lucru, cert e ca nostalgia si curiozitatea nu m-au parasit. De câte ori puteam ma afundam în visare privind o piatra de caldarâm sau o stânca netezita de furia vânturilor sau apei. Odata, însotind un foarte bun prieten prin holurile Universitatii, am ajuns si în fata vitrinelor pline cu esantioane de roci si minerale. Am ramas mult prea mult timp, admirând exponatele si cerând noi farâme de timp prietenului. Nu stiu ce-am discutat, cum am ajuns acasa, dar stiu cu precizie ca noaptea aceea am plutit mult prin suvoiul viselor care s-au abatut asupra mea. O experienta similara a constituit-o si vizitarea colectiei de minerale si roci a muzeului. Nu mi-am explicat mult timp ce s-a întâmplat înauntru, dar odata ajuns afara mi-am dat seama ca strângeam ceva în palma. Priveam în jur cu spaima, asteptând ca-n orice clipa sa fiu strigat, sa fiu oprit de un lucrator al muzeului. Abia când am ajuns acasa am avut curajul sa privesc. In palma mea se odihnea un cristal de cuart, mult prea mare pentru a putea fi sustras, mult prea mare pentru a trece neobservat. Priveam si nu-mi puteam imagina cum si când a ajuns la mine. L-am strâns pâna când am sintit ca-mi amortesc si ultimile celule. Teama, spaima, mirarea, ma înconjurau într-un iures nebun, stârnind în mine patima nebuneasca de a-l pastra. Daca nu m-ar fi strigat la masa, cred ca as fi ramas înca multa vreme strângându-l, cautându-l, dorindu-l. Senzatia de posesie devenea tot mai puternica. Il aveam, era al meu si eram al lui în acelasi timp. Din acel moment, nu m-a mai parasit. La capatul patului, pe birou, mereu prezent, mereu alaturi.

      Cam în aceea perioada luase amploare fenomenul yoga la noi. Acest lucru nu putea trece pe lânga mine, nu puteam sta indiferent. La fel ca multi alti novici, convinsi de posibilitatile lor si plini de teribilisme, am început exercitiile. Am citit si recitit cartea de atâtea ori încât ajunsesem sa stiu cum cad virgulele printre cuvinte si cum se ordoneaza fotografiile si schitele în pagini. Repetam cu obstinatie si încredere exercitiile de respiratie, prima si de fapt unica sansa de a intra în lumea marelui spirit yoga. Prima reusita si de fapt primul lucru care m-a speriat a fost convingerea ca pot. Tinând cont ca sunt în vacanta si ca nu sunt probleme stringente, mi-am promis dimineata cu pri-cina exercitiilor. M-am trezit, am deschis fereastra, am facut miscarile de înviorare si am început exercitiile de respiratie. Am ales semilotusul, ramânând cu privirea agatata de seninul cerului. Am început sa respir, cautând sa strabat aerul, spatiul si lumina. La un moment dat am simtit ca albas-trul devine consistent, alcatuind un tunel prin care alunecam. Ma lasam absorbit. Gasisem un drum si oricâte temeri as fi avut stiam ca acela este drumul meu. Nu stiu unde, cât si cum am trait apoi, cert e ca la un moment dat m-am trezit palmuit. Am ridicat pleoapa ochilor deschisi si mi-am zarit tatal. N-am avut curajul sa întreb ce s-a întâmplat. Mi-a martursit ca se speriase. Mi-a cerut sa nu mai continui. Nu era nici joc nici gluma. Trecusem un prag si fara îndrumarea cuiva putea deveni periculos. Am promis dându-mi seama ca înaintam pe un drum plin de necunoscute, dificil si greu de controlat ca reactiile unui însetat în desert ce renunta la tot, afundându-se în raceala ucigatoare a izvorului. Fiecare noua zi îmi întarea convingerea ca voi gasi un îndrumator, un guru, astfel încât sa pot trece peste arsita ce-mi stapânea sufletul, spiritul......Toamna a cazut ca o lovitura de bici. Se in-terzicea orice forma de evadare, sub umbrela mincinoaselor efecte nocive ale miscarii trans-cedentale.... sau yoga.

      Acest lucru a facut ca toate încercarile mele de a contacta o persoana cunoscatoare sa esueze. O noua înfrângere, un nou abandon. Doream si cautam, visam pierzându-ma pe cararile tot mai întunecate ale esecului. Pluteam purtat din val în val, tot cautând ostrovul mult dorit. Un tarm sau poate doar iluzia sa mi-a zguduit existenta pret de câteva clipe. In casa colegului si prietenului Nae, statea, uitata de lume, o batrâna. Povestile ce le stia si misterul ce o înconjura au facut sa-i cautam prezenta si sa fim acceptati. Vieti si destine priveau impasibile din ramele patate de vreme. Nu-mi dau seama, dar mai mult ca sigur ca un anticariat veritabil trebuia sa semene cu acea camera. Draperii bogate si grele, piese de mobilier disparate, tablouri mari si mici, albume pline de încrus-tatii, portelanuri, cristaluri, decoratii si efigii, caftane si perne pufoase, putine dar totusi prea multe într-o singura camera. Batrâna pastrase cartile ce deschideau porti de mister si o masa. Simpla dar totusi nobila, modesta dar nu si înfrânta, rezista ca si stapâna vremurilor. Intr-o sears ne-a întrebat daca vrem sa participam la o sedinta de spiritism. Ideea era amuzanta, jocul era nou iar noi mult prea curiosi pentru a da înapoi.

      - Cred ca trebuie sa va dau sa cititi câte ceva.....

      - Mai bine încercam si pe urma citim, raspunse Nae.

      - Sigur vreti?

      - Da.

      Batrâna stinse lumina lasând doar o lumânare de veghe. Ne-am asezat în jurul mesei, unindu-ne mâinile în cercul ce închidea triunghiul nostru. Totul era o joaca. Batrâna întreba întu-nericul daca spiritul poate fi invocat, daca va raspunde chemarii... Un scârtâit de lemn ce-si plânge uscaciunea si masa începu sa se miste scuturându-si anii de nemiscare.

      - De esti cu noi si printre noi, ne da un semn, o spirit luminos.

      Lumânarea aflata undeva în spate îi aureola parul ofilit. Mirarea si nelinistea mea se oglindeau în ochii lui Nae. O noua tresarire a mesei ne convinse ca jocul nu e joc. Batrâna rupse cercul spaimei noastre si se întoarse, luând de pe o masuta o foaie împaturita si o caseta mica. Despaturi foaia pe masa si mâinile ei netezeau cutele, mângâind simbolurile, cifrele si literele înscrise într-o ordine necunoscuta. Semnele jucau în fata ochilor nostri cautând rosturi si rostiri nebanuite. Ne-a rugat sa refacem cercul fara a-i mai cauta mâinile, astfel ca ne-am sprijinit curiozitatea si nelinistea pe ume-rii ei gârboviti. A deschis caseta si a scos o aschie cu luciri de metal si straluciri de caldura si a asezat-o în centrul cercului de semne si simboluri. A luat un creion mic, ros de timp si de lame stirbe, sprijinindu-l într-un colt al unei foi rupte de dictando. Când totul a fost gata a mai mângâiat aschia odata si ne-a rugat sa ne concentram. Mucul de lumânare sfârâia, neacceptând sa se stinga. Valuri dense de spaima si mister biciuiau sufletele noastre. Flacaruia dansa, fugarind spaime nerostite. La un moment dat masa a început sa tremure, încurajându-ne si sprijinindu-ne temerile. Vocea batrânei, grava si profunda, a chemat spiritul luminos al omenirii. La întrebarea ei daca vrea sa raspunda, aschia s-a miscat, ramânând în fata literei D. Masa se legana ca o barca purtata de va-lurile molcome ale visului. Ochii batrânei se oprira asupra lui Nae, îndemnându-l si cerându-i o în-trebare. Ochii lui cautau cu disperare un sprijin. I-am facut semn sa se linisteasca, sa ceara ceva. Trebuia sa vedem ce va fi. Vocea tremurata scapa un sirag de silabe ce se tot împotmoleau. Batrâna prelua întrebarea lansând-o cu vocea ei grava: Care va fi cel mai important an? Aschia se cabra, dupa care se prelinse pâna în dreptul cifrei 8. Mâna batrânei ajutata sau ajutând aschia, croseta curiozitatea noastra. Abia ajunsa în centru, aschia se strecura pâna în dreptul cifrei 9. Glasul ba-trânei cazu ca o ghilotina: acesta-i anul? Ochii nostri fugeau, cautându-i mâna care sublinia doua ci-fre: 89. Aschia se prelinse pâna în dreptul literei D. Tremurul ce-o stapânea semana cu dansul unei albine. Ochii batrânei s-au înfipt în mine tintuindu-mi teama. Stiam ce voi întreba, nu stiam, nu stiam daca voi fi acceptat sau va trebui sa apelez la ea. Am întrebat calm, fara pic de frica, ce-mi rezerva viitorul. Batrâna privea mirata si încurcata de taria cu care rostisem întrebarea, nestiind daca mai trebuia repetata. Aschia prinse sa tremure, tresarind si cabrându-se, dupa care se îndrepta si ramase lipita de litera C. Priveam pierdut, hipnotizat aproape, mâna batrânei care alerga într-o miscare lina si gratioasa, pipaind, speriind, gâdilând aschia ce hohotea spasmodic de curiozitatea mea. Urmaream mâna, pierzând sirul literelor ce se asezau într-o ordine necunoscuta noua. Abia când glasul batrânei se auzi, repetând întrebarea, ochii mei s-au aruncat cu aviditate în cautarea înlantuirii de litere. Priveam si nu întelegeam nimic: cristalul este labirint! Priveam stupefiat, ne-stiind ce sa cred sau sa înteleg. Cu o ultima zvâcnire, glasul meu zbura, aruncând o noua întrebare: când si care va fi sfârsitul lumii? Batrâna ma privi speriata dar nu zise nimic. Frica, teama, curiozitate, asteptare, toate la un loc. Acelasi lucru îl observam si-n ochii mult mariti ai prietenului meu. Chiar daca as fi vrut, nu mai puteam da înapoi. Cautam cu aviditate aschia ce tremura, nestiind încotro s-o apuce. Ce putea spune? Ce avea voie sa spuna? La un moment dat, a început un dans gratios, fugind din mâna batrânei care o tot obliga sa revina la loc. Totul a durat.....nu stiu, cert e ca timpul nu mai avea nici o importanta pentru noi. O ultima zvâcnire si aschia a ramas nemiscata. La întrebarea daca acela este raspunsul, ea a cautat cu greutate, obosita parca, litera D. Mi-am dat seama ca nici unul nu avusese curajul sa urmareasca acea înlantuire; nici chiar batrâna care scrisese totul mecanic. Abia dupa confirmare, am devorat raspunsul naucitor prin simplitate : fiecare are sfârsitul sau. Poate ca batrâna ar mai fi vrut sa întrebe ceva, dar teama sau acel ceva greu de definit a destramat cercul spaimelor noastre. Chiar daca am fi vrut sa refacem cercul, vraja se spulberase. Poate altadata. Fusese prea mult si prea greu. Ne-am ridicat, privind fara a vedea, cautând fara a gasi, mergând fara a simti, tremurând de teama, slabiciune, sau cine stie? A fost prima si ultima încercare de a sonda necunoscutul. Dupa câteva luni, batrâna a murit lasându-i toate cartile prietenului meu. Curiozitatea noastra s-a spulberat. Tot ce stiu, e ca Nae le-a pus într-o ladita si le-a suit în pod. Chiar uitate si prafuite, ele continuau sa traiasca, asteptând alte mâini febrile si curioase. Nu mai stiu daca pentru restul acela de noapte somnul s-a ferit din calea mea sau eu am fugit din calea lui, cert e ca m-au prins zorii gândindu-ma la cele întâmplate. Drumul spre casa l-am facut ca o naluca, strecurându-ma printre primii oameni, furisându-ma pâna în camera mea fara întrebari. Abia aici ochii mei osteniti au gasit cristalul care strajuia noaptea sângerânda. L-am luat întrebându-ma care poate fi taina acelui raspuns. Daca pâna atunci îl priveam ca pe un camarad plin de presupuse enigme, din acel moment l-am privit ca pe singurul care mai putea face lumina în aceasta lume plina de taine. Din acel moment nu m-am mai despartit de el. Asteptam. Simteam ca altceva nu puteam face. Trebuia sa astept pâna când se va deschide ca o corola raspândind în jur....ce? Viata continua mai mult sau mai putin plata si anosta, fara nici o tulburare a apelor. Ca sa scap din aceasta mlastina, citeam tot. Citeam si cautam raspunsuri care nu mai veneau. Ori de câte ori îl zaream, gândurile alunecau, scufundându-se în marea asteptarii calme si senine. Seara, asezam cristalul pe tocul ferestrei privind licaririle stelelor ce se rasfrângeau si se rascumparau prin fetele lui. Il aveam. Aveam un prieten, tacut ce-i drept, ceea ce pentru multi din jur era o himera, un vis. Cenusiul, monotonia, inutilitatea, dispareau în preajma lui. Eram doar noi doi. Il cautam si as-teptam. Doream esenta. Nimeni si nimic nu mai conta. Eram. Dar mai erau si cei din jur si purtarea mea nu putea sa nu dea nastere rautatilor din partea colegilor sau a îngrijorarii parintilor. Orice dis-cutie începuta avea acelasi sfârsit. Tuturor le dadeam de înteles ca vreau sa fiu lasat în pace. Ci-team si visam. Restul ma obosea, ma irita. Figura mea radia un singur nume : Hirsutul. Au urmat altele : Ascetul, Pustnicul, Narcis. Da, de unde si pâna unde? Suportam. Imi construisem singur temnita, dar nu-mi parea rau. Chiar îmi doream detentia. Era mult mai placut în interior decât afara.

      Intr-o pauza de lectura am reluat cartea. Fructul oprit. Il doream si îl uram. Respiram. Dupa legi bine stabilite. Chiar daca mi-am calcat cuvântul dat, nu m-am mai aventurat ca în trecut. Doream sa stiu, sa fiu sigur. Alegeam pozitia acului magnetic, aschie în calea sau poate în cercul altor simboluri si aruncam în neant tot balastul existentei. Incercam sa fiu doar canal, receptor, conductor, emitator, sau chiar energie pura. Am reusit sa-mi fac simtite chakrele, cele sapte porti. Vechea dar mereu noua cifra. Simteam caldura, simteam viul si preaplinul energiei. Ma convin-geam ca exist, ca sunt parte componenta. Revin si spun ca n-am mers mai departe. Frica? Prudenta? Rusinea unei promisiuni uitate? Intelepciune sau poate inconstienta revelatie a lui : nu-i înca tim-pul? Cert e ca timpul îsi mesteca coada, învârtindu-se, târându-se, târându-ma, târându-ne, sim-taminte si asteptare. Noi doi. Eu si el, truditori la luntrea împlinirii.

      A trecut liceul, admiterea, statii traversate cu seninatate si detasare si am ajuns în fata statiei numita: armata. Asemeni melcului îmi caram închisoarea mea cea de toate zilele. De câte ori aveam prilejul, ma strecuram în livada unitatii dupa ora de stingere si-i priveam stralucirile reci ce-mi furnicau palmele. Era singurul mod de a ma detasa, de a fi liber. Il ascundeam cu patima avara de curiozitatea celorlalti. Imi era frica de orice privire straina, ma temeam ca o alta mâna l-ar putea pângari, l-ar murdari, furând ceea ce mi se cuvenea. Intr-o seara, dupa un mars istovitor, n-am mai reusit sa-i acord ora mea de taina si am adormit punând sub cap portâncarcatorul în care era. Trezi-rea a fost asa de brusca din cauza semnalului de alarma, încât n-am avut timp sa uit visul care ma stapânise. Eram mult mai odihnit decât oricare dintre colegii mei. Dupa exerctiile de înviorare, în prima pauza am rememorat visul, cautându-i sensurile ascunse. Marsul continuase si în vis, mult mai lung, chinuitor de lung, pâna când am simtit ca trebuie sa ma asez. Eram în mijlocul unei pajisti plina de lumina si caldura, stapânind un covor moale si mirositor. Cineva sau ceva îmi soptea ca acolo trebuia sa ajung. M-am întins, abandonându-ma unei binemeritate clipe de ragaz. Iarba se apleca sub mângâierea unei adieri, astfel încât, din când în când simteam mâna ei mângâindu-mi fata si trupul ostenite. Cred ca am adormit visând ca lânga mine se afla un batrân, ca însusi timpul neostenit, a carui mâna tainuia aerul din jurul tâmplelor, astfel încât fiece fibra a mea se relaxa, gasind pacea si odihna fara de sfârsit. In tot acest timp de vis în vis, bucla pierduta din mâna tim-pului pasager, simteam raze de lumina prefirându-mi trupul, soptind tainice chemari. La îndemnul lor m-am ridicat si am zarit în departare cristalul. Dimensiunile se încurcasera: eu furnica, la poalele muntelui cristal. Era maret, imens, învaluit într-o aura de lumina si pace. Nu stiu cât am stat sau cât as mai fi stat daca sunetul strident al trompetei nu m-ar fi aruncat prin cele doua praguri de vis îna-poi în realitate. Din acel moment am stiut. Vazusem si simtisem. Tep zepi, prima oara. Din acel moment exista o punte. Trebuia numai sa am rabdare. Ajuns la unitate, am reluat starea de veghe. De fiecare data, priveam intens cristalul. Incet, încet, buzele mele susurau litanii venite de nici-unde”invoc lumina cristalului, sunt suflet din sufletul sau si parte din întregul sau”. De câte ori ma retrageam în pat strângeam cristalul sub perna si asteptam. Asteptam trupul imaterial al luminii, asteptam pacea si linistea. Simteam ca trebuie sa se îmtâmple. Asteptarea devenea ucigatoare. Dar, asteptam. Paseam încet, înca nesigur, pe un drum nou, dar atât de mult dorit, cautat.

      Vestea mortii celui mai bun prieten a facut sa se produca ireversibilul. In ziua aceea eram într-o stare de surescitare greu de explicat, stare ce se amplificase de la zi la zi, asemeni bulgarelui de zapada. Dupa masa de prânz, ajunsi la dormitor pentru mica pauza, am cazut efectiv pe pat ca dupa un drum lung si greu. Eram distras, morocanos si artagos. Nici n-am bagat de seama când s-a apropiat de pat si mi-a întins scrisoarea. Explicatiile le-am ascultat cu gândul la noutatile pe care le voi afla din scrisoare. Am desfacut-o recunoscând scrisul alert al mamei. Imi dadea o însiruire de evenimente mai mult sau mai putin banale iar la sfârsit, printre rugaminti si implorari, îmi comunica moartea lui, tragica si incredibila. Fiecare cu sfârsitul sau. Daca se poate muri din cauza unei gripe rebele mai are rost lupta? Nu cred ca am plâns, dar obrajii îmi frigeau insuportabil. Am bagat mâna în valiza cautându-l. L-am luat, multumindu-i pentru încrederea si raceala ce-mi impru-muta. Il plimbam dintr-o mâna în alta pentru a-mi racorii obrajii care îmi ardeau. Brusc am simtit o pace si o liniste binefacatoare ca si când, firul de care atârnam deasupra acestei vieti s-ar fi rupt brusc, eliberându-ma de spaime si nelinisti, detensionându-se. M-am regasit pe aceeasi pajiste, sim-tind alaturi trupul batrânului. Aceeasi lumina se prelingea în suvoaie de pe crestele muntelui meu. M-am ridicat, sau am fost ajutat sa ma ridic si am pornit spre el. In tot acest timp vorbeam cu ba-trânul meu. Nu stiu ce i-am spus sau ce mi-a spus, dar fiecare particula se abandona linistii ce ma învaluia. Simteam ca limanul este aproape si cautarile mele luau sfârsit.

      Am ajuns la poalele muntelui si batrânul m-a oprit, spunându-mi sa astept. Nu puteam cere mai mult, cu toata nerabdarea mea. M-am auzit strigat, cineva ma implora sa ma întorc, îmi cerea ajutorul. Eram ca împietrit, într-o lunga si chinuitoare asteptare. As fi vrut sa pot alerga, sa ajut, dar stiam la fel de bine ca nu mai era posibil. Totul ramasese undeva în urma si stiam ca va pieri ca un sarpe de fum. Nu mai apartineam lumii, nici macar mie. Eram al lui. Tot ce era în urma se destrama ca un fum, în neant. Eram al lui, respirându-i lumina, îmbratisându-i pacea si linistea senina. Am ra-mas la poalele lui asteptând. M-am ridicat pentru a ma întoarce la pajistea mea dar mi-am dat sea-ma ca ma aflam în dormitorul cazon. Am privit ceasul. Tot ce traisem se strângea, înghesuindu-se într-un sfert de ceas. Din acel moment, ori de câte ori adormeam cu gândul la el, ma regaseam în preajma lui însotit de batrâna mea calauza. Când a considerat ca sunt pregatit, am început sa urcam pe poteci si carari doar de el stiute. Tot mai des cautam refugiu în aceea lume, doream dedublarea. Doream sa revin cât mai rar în adevarata sau poate falsa lume care se scurgea prin mine, cu mine. Nu pot si nici nu vreau sa fac traductibile senzatiile traite ti pacea cu care ma înconjuram. Nu stiu daca cel mai înalt vârf de munte terestru poate reda beatitudinea ce punea stapânire pe mine, ori de câte ori suiam potecile deslusite de calauza. Aerul devenea dens, astfel ca puteam pipai puritatea lui de cristal. Il simteam cum patrunde în cele mai adânci firide ale trupului, arzând tot ce era de prisos. Lumina. Lumina aceea nu poate fi descrisa. A spune ca avea consistenta albastrului pur, plin de miresmele nebanuite ale adâncurilor astrale, poate parea banal. Nu stiu cum pot descrie tot acel complex care îmi biciuia sufletul si spiritul prin noutatea si incredibilitatea sa. Tot mai des sufletul îmi era mângâiat de ritmuri lente dar sacadate de incantatie. Repetam si eu, prins si surprins de aceea litanie : om na..mah shi..va...ya, om na..mah shi..va...ya. Am spus ca îmi este foarte greu sa descriu tot ceea ce simteam, dar singurul lucru pe care pot sa-l sustin cu toata taria, este faptul ca de fapt, acolo, simturile nu mai functionau si ca de fapt sufletul meu era o membrana permeabila prin care se prelingeau toate semnalele fara nici o opreliste. Nu mai eram trup de carne ci doar lumina si caldura, fara remuscarile trecatoare ce alcatuiesc permanenta vietii.

      Zilele de armata s-au scurs, valuri ce se arunca în haurile cascadei, dupa care am ajuns iar acasa, în camera mea. Parintii s-au bucurat. Eram om cu armata, om cu capul pe umeri, drept care n-au intervenit în viata mea. Experientele mele capatau tot mai multa consistenta. Batrânul meu era tot mai multumit. Nu-mi spunea nimic, dar de multe ori simteam acest lucru. De câte ori ceream un ragaz pentru a privi în urma, îmi dadea de înteles ca nu-i înca timpul. Paseam fara a simti miscarea, urcam fara a trai efortul. Traiam si ma hraneam în si cu lumina. Totul se reducea la aceasta baie de lumina. Intr-o zi, recunosc ca e singura oara când n-am cum sa definesc acest continuu decât tot dupa vechile tipare, deci, într-o zi, am ajuns. Batrânul mi-a pus mâna pe umar soptindu-mi : aseaza-te si priveste. M-am asezat si am privit. Pe unde am urcat? Unde sunt potecile noastre? De jur împrejur perete vertical. Nici o urma, nici un suspin. Nimic. Priveam si nu regaseam nici macar pajistea verdelui de început. Eram doar eu si tariile si poate si batrâna mea calauza. Priveam sau simteam fara a vedea. Existam. Era singurul lucru de care eram perfect constient. Existam! Imbratisat, mângâiat, cautând mângâierile acestor noi senzatii. Stiam ca tot acest drum era mai mult decât un parcurs initiatic, era certitudinea si confirmarea acceptarii mele în acest univers. Eram primit în aceasta superlume, acceptat, integrat. Ajunsesem în vârf, parcursesem o etapa. Lasam în urma poteca ascunsa sau poate imaginara a regretelor si remuscarilor. Proba de foc? Test de vointa? Erau convinsi ca merit încrederea si sprijinul lor? M-am multumit sa privesc inexistentul ancorat în trecut, pâna când voi putea trece mai departe. Chiar daca as fi cautat n-as fi gasit nimic. Trebuia sa am rabdare. Fiecare lucru se reveleaza doar atunci când esti pregatit sa-l accepti, altfel privirile alearga fara a gasi punct de sprijin. Orice revenire în trista realitate ce încadra trupul în chingile sabloanelor sociale era tot mai dureroasa. Cu toate ca percepeam tot mai cenusie si terna aceasta realitate, nu lasam sa se întrevada nimic din ceea ce mi se revela. Dupa un timp de contem-plare a abisului inexistent de sub mine, am simtit mâna batrânului. Drumul întrerupt continua. Nu stiu daca aceste senzatii au bântuit multe suflete pâna acum dar acest lucru nu mai conta. Tot ce mi se întâmplase pâna atunci nu constituia decât preludiul. In fata mea muntele se termina ca retezat de o lama imensa. Muntele meu, cristalul meu se termina sustinând o pajiste aidoma celeilalte daca nu cumva total diferita. Fara a pipai, stiam ca moliciunea firului de iarba întrece cu mult ideea pufului sau chiar a fuiorului de fum. Culoarea verdelui era atât de proaspata, de noua, încât orice referire a ei la cealalta realitate era penibila si trista. Nu accept ideea divinatiei prestata cu fatarnicie de orice fals saman al lumii moderne, dar în acel moment am simtit nevoia sa îngenunchez si sa sarut dulceata si aroma acelui covor pe care se zbenguiau nuantele si parfumul multor necunoscute. Flori nevinovate mângâiau pajistea verdelui etern. Ma îmbaiam în parfumul si culoarea relevate, con-stient ca sufletul meu nevinovat nu poate face vreun rau. Repetam la nesfârsit : sunt pur....sunt pur... sunt pur....sunt pur....As fi ramas pierdut în îmbratisarile ei secole de visare. Nu-mi venea sa renunt. Intr-un târziu, dar oare timpul mai are aceleasi sinuozitati ca si dincolo? m-am ridicat. Pe aceasta pajiste strajuia cristalul meu. Templu, catedrala, piramida, sfinx, e greu de descris sau de asemuit ceea ce vedeam. Traiam, simteam, sorbeam, stiam, si vechi mistere revedeam, din haos, de nici-unde, la mine ajungeau. “Crezi ca asta e cetatea despre care am spus: In palma mâinii mele te-am zidit. Cladirea care-o vezi acum, nu-i ceea ce-n mine a crescut; aceasta e doar pentru voi, caci eu sunt înca mult prea sus”. Acestea toate au fost rostite? Sau poate numai auzite? Din ceturi doar, închipuite? Au fost, sau nu au fost traite? M-am apropiat si am pipait. Luciul si transparenta ascundeau caldura de fiinta. Am mirosit si suflul acelui mister mi-a revelat paloarea oricaror par-fumuri sau arome cunoscute. Am sarutat si gustul vesniciei mi s-a întiparit în fiecare fibra. Mângâiam inconstient, lasându-ma furat si îmbatat de lumina ce izvora din trupul lui.

      - “O sa respir dulceata rasuflarii gurii tale. In fiecare zi voi contempla perfectiunea, puritatea ta”.

      Acestea chiar de mine au fost rostite? Sunt vii sau sunt doar vorbe închipuite? Cum pot sa smulg un trup de pace si lumina, din pacea si lumina care ma-nconjoara?

      - “Cheama numele meu de-a lungul vesniciei; niciodata nu va lipsi de la chemarea ta”.

      Invoc lumina pura a cristalului si protectia creatorului divin. Lumina îmi era si calauza dar si sluga credincioasa. De fiecare data, reveneam oprindu-ma la hotarul peretelui. Simteam ca ma preling prin el, dar tot afara renasteam. Un ciclu astfel se închidea si nastere la altul da. Batrânul usa a deschis, cuvinte seci, gasi-voi ce mi s-a prezis? A închide a deschide e tot una, afara si înauntru e la fel, o usa verticala se scurge-n palier, misterul distileaza alt mister. Drumul se asternea, urmând al meu destin, din taina si lumina, noi porti trecute vin. Urcam când drumul cobora si coboram noi scari urcând, prin foste si noi camere treceam. Eram la limita peste care creierul meu nu mai putea reda în cuvinte trairea, extazul. De fiecare data ajungeam în aceeasi camera în care se afla un jilt ce închidea cercul altor unsprezece. Ma asezam fara teama si fara sfiala. Cu fiecare noua revenire apareau alte chipuri, niciodata mai mult de unu, niciodata cel precedent. Plecând de la calapodul gândirii mele, puteam spune ca partenerii mei erau atât barbati cât si femei. Fiecare îmi povestea altceva sau poate acelasi lucru rastignit în alta perspectiva, cert e ca totul se lega într-un tot perfect, armonios. Fiecare sedinta începea cu aceeasi litanie : invoc lumina cristalului launtric, sunt un canal curat si perfect, lumina îmi este calauza, în tot ce creez divinitatea sa-mi fie calauza, sunt pur, sunt pur, sunt pur, sunt pur, sunt pur......Un moment de mare tensiune a fost atunci când toate locurile au fost ocupate. Stateam în jilt înconjurat de cei unsprezece desemnati sa-mi fie calauze si judecatori. Un sentiment amestecat de umilinta si plenitudine punea stapânire pe mine. Incercam sa-mi înec trufia în umilinta, dar faptul ca eram centrul, creea un sentiment mult prea puternic. Abia într-un târziu am simtit ca nu eram pregatit. Pentru ce? Mai aveam de învatat. Cât? Ce e trufia? Ce-i dis-pretul? Ce rost au ele, când de fapt totul în tot îti apartine si esti egal cu ceilalti?

      - Om namah shivaya - invoc lumina cristalului launtric. Sunt un canal curat si perfect, sunt pur, sunt pur.. Am reluat plimbarile însotit de batrânul meu. Pasii descriau nestiute simboluri, porti de labi-rint treceam rascolind roua intrebarilor. Când pasii se opreau în fata portilor închise, ecoul vorbelor trecea, reverberându-se în mine.

      - Aici tu daca ai intra, stapân ai fi pe toate, deci ai putea manifesta orice pentru cealalta lume. Doresti masina, rang, puteri, femeia mult visata? Intra aici si vei avea orice, oricât, pe data !

      Astept, asteapta, asteptam. Puterea mi-o încearca.

      - Se poate orice? întreb pierit, cu temere crescânda, cu glasul tremurat voit dar viclenind izbânda.

      - Esti pregatit sa ceri ceva? si-l simt cum se-ncordeaza.

      In jocu-i am intrat cu tot, dar eul meu vegheaza.

      - As vrea, dar nu stiu daca pot. As cere. Cât pot oare?

      - Hai spune!

      Intra-n jocul meu, cercând sa ma-nconjoare. Ma las de el învaluit dar îmi ascund surâsul, batrânul meu, batrân iubit, mai stii în joaca râsul ?

      - As vrea un trup de lut sa-l las, sa-mi judece destinul, iar eu cu tine, aicea sus, sa uit ce-nseamna chinul.

      Un zâmbet sfredeli prin riduri, lasând lumina ca sa scape.

      - Stiam în tot ce vei voi caci pentru mine esti o carte, dar bucuria acestei sotii doream sa o traiesti deplin. Ai fost ales dintre alesi si când alegem nu gresim.

      - De stiti în totul cum va fi, de ce atâta asteptare?

      - Stiam ca esti cam naravas si foamea-i mult prea mare, mai ai rabdare, nu încerca, si aici ce-i mult de la-nceput, te gâtuie si doare.

      Usoara-i pace ma cuprinde si spectrul meu se-mbujoreaza. Aceleasi drumuri refacute, ace-leasi spatii renascute, aceeasi oameni ce nu sunt, aceleasi vorbe, alt cuvânt. Aud ce-mi spune si vad totul si noi conexiuni în mine se încheaga. O halta lunga cât uitarea în sala pasilor pierduti. Jur îm-prejurul punctului de centru, sfidând eterna lege a celor patru axe, cristalele multicolore, ascund în ele universul. Tot ce s-a spus si s-ar mai spune înca, cele nespuse si nicicând gândite. M-am apropiat si am mângâiat un cristal. Acesta sa palpite a început lansând tandre sclipiri de ametist. Simteam lumina lui palpându-ma, cautându-ma, recunoscându-ma, stapânindu-ma. Timpul, aceasta notiune stearsa, se-mpotmolise undeva prin jur. Precum albina însetata la altul si apoi la altul eu treceam, sorbind din soma întelepciunii infinite si setea arsita, cu greu mi-o potoleam. Dar peste tot si toate ce-n mine se preling, imensitatea, necuprinsul salii, încerc macar cu gândul sa-l cuprind. Când voi avea puterea? A lor încuviintare? Sa-mi las zalog tot timpul la intrare, sa pot trai aici vreo doua vesnicii. Am iesit sleit de fericire si deznadejde totodata. Cât mai aveam pâna la ultima etapa? Eram fericit pentru aceste revelatii si vibram la gândul deplinei libertati. Pentru prima oara am petrecut fiecare camera pâna am ajuns iar afara pe pajistea din jurul cristalului. Eram atât de sleit, atât de plin, încât orice parea fad. Chiar si pajistea parea fara lumina si suflare. Simteam ca pot zbura luând tot universul dupa mine. Am cazut sau poate ca fiecare celula s-a prelins, gasindu-si locul în întreg. Am simtit mâinile batrânului framântând aerul din jurul tâmplelor, la fel ca la în-ceput. Simteam ca explodez. Nu mai puteam suporta aceasta avalansa, dar la fel de bine stiam ca nu-mi voi gasi linistea pâna nu voi strabate întreaga încapere , împletindu-mi existenta cu fiecare dintre cristalele acelea. Era prea mult? Era o noua forma de îngâmfare? Sau totul se-ncadra în limi-tele stabilite? Batrânul framânta aerul, invocând pacea si lumina cristalului.

      - Esti mult prea lacom si prea multe vrei, dar vezi ca este greu sa le cuprinzi pe toate.

      Soptea batrânul sau era parere doar? Pierdusem batalia dar câstigam razboiul. Un suflu, o racoare, rastoarna-n loc vapaia si pacea încet revine, uscându-mi din ochii ploaia. Sa ma ridic m-a ajutat si în cristal am reintrat. Mergând eu pipaiam cristalul, la fel ca la întâia îmbratisare, lipin-

      du-mi sufletul de albastru, simteam aceeasi tainica chemare. Eu respiram simtind cristalul, privind vedeam sufletul sau si sarutând simteam cristalul, era în mine si eram în el. Dupa ocolite drumuri, sfredelind cristalu-n carne, am ajuns sa închid cercul cautarii care doare. Usile se-nchid în spate, alte usi mi se deschid iar batrânul meu protector ma îndeamna sa trec pragul, în alt nou sa ma cu-prind. M-am asezat pe piedestalul ce strajuia vasta încapere, pulsam intrând în alte ritmuri si su-fletul mi se înalta spre stele. Eram cuprins si cuprindeam suvoiul vesniciei, un drum în urma se surpa, topind urmele mele. Batrânul se aseza în fata mea si sfera lui cuprinde sfera mea. Eram în doi o sfera de energie si pacea vesniciei ne acoperea. In palmele-i caus statea chiar el, cristalul meu, supremul talisman. Pulsa, traia, întruchipând misterul, legându-si viata lui de viata mea. Din vârful slefuirii sale porni fascicul de lumina si caldura. Batrânul preumbla lumina calda, trezindu-mi trupul la vibrare noua.

      - Priveste ! spuse.

      Si-am privit, vazând cum taina chakrelor mi-o dezvelea.

      - Ceea ce vezi sunt chakrele sublime, ascunse porti în ochi de simplu muritor, priveste-le si îndeparteaza umbra inutilei îndoieli.

      Fascicol de lumina, ca vârf de lance alb, puncteaza prima chakra, al pubisului mal. El, punctul, se-nvesmânta cu cercul de lumina si cercul se învârte, rotindu-se mai tare. Sorbindu-si energia devine tot mai mare. Eram pe piedestal, batrânul eu eram, chirurg si pacient, divinu-n lut tradam. Sunt chiar sarpele ce-nghite, coada, recazând în cerc, cercul chakrei de lumina, aur retopit în cerc. Cercul chakrei se mareste ca a pesterilor gura, sorbind spirit si lumina, revarsând în jur caldura.

      - Intra !

      Susura ecoul si-am intrat sorbit, lumina, în lacasul chakrei mele energiile se-anima. Imprejur numai cristale, stralucind, plutind în umbra, licarind ca jarul tainic sau scaldându-se-n lumina.

      - Sarcina-ti si datoria e sa le înmuguresti, sa le dai la toate viata, toate sa le-nsufletesti.

      Suflul tainic se anima în lumina irizanta, mângâind tandru cristale, plin de viata se arata. Las în urma doar lumina, fericire eu redau, strabatând încet întregul, tuturor viata redau. Cristalul far, arde caus de palme si în cenusa ciclul îl închei, renasc stârnind în mine vagi ecouri, despre acela care mâine a fost ieri. Ajuns în punctul de-nceput, privesc în jur celesta feerie, las energia calda si echilibrata, sa se transforme-n imn de bucurie. Am iesit privind cum cercul, tainic se învolbureaza si se strânge-ncet si închide stralucirea ce vibreaza.

      Eram din nou batrânul ce purta fascicolul punctat asupra mea. Canalul dintre chakre îl urmez si acum pe cea de-a doua o punctez. Aceeasi boare care soarbe, acelasi cerc învârtejit, fascicolul arata calea, ma-apropii deci, lasându-ma sorbit. Acelasi spatiu plin de umbre si lumina, acelasi scump tapet de viata si cristal, cu bisturiul albului fascicol, îndepartez tot ce întuneca al vietii cald liman. Eram asemeni creatorului ce-n truda izbândeste, ma las sorbit afara si cercul se închide, în mine se topeste.

      Fascicolul de alba viata, sparge durerea carnii mele, a treia mare chakra se deschide, acelasi cerc sorbind în vajnica-i miscare, timp, spatiu, energii si-adânca întunecare. Patrund si acelasi ritual se desfasoara, presar doar stralucire si lumina, ma las îmbratisat de unda calda si ma îndepartez sorbit fiind de inima preaplina. Las ritualul sa se împlineasca, în baie de lumina eu ma scald, revin lasând ca cercul sa se închida si sunt batrânul care-n alta roata cad. A cincea odihneste acum în mine si vad cum se învârte nemilos, ma las sorbit de vidul ce se naste si urc Golgota, teama-i de prisos. A palmelor carbonizata carne mai strânge înca tainicul cristal, fascicolul de viata si lumina mai spala ce-a depus al vietii val. Revin sleit în fata celui ce sunt eu si stiu ca n-am momente de odihna, a sasea chakra, poarta fruntii, ma cheama si ma striga, nu-s al meu. Fascicolul adasta în mijlocul fruntii si cercul se mareste-n infinit, ma striga si ma cheama cu ardoare, caci creieru-mi se cere odihnit. Patrund cu teama si sfiala, caci totul e la fel si parca nu-i, iar amplul spatiu ce ma înconjoara, e sclavul ochiului ce doarme somn profund. Reiau povara drumului din mine, redând sclipire celor ce-au orbit, ocol dau tainicului spatiu, vibrând, vibrez cu ele-n infinit. Când totul nu-i decât lumina si iubire, când totul straluceste-n tainic joc, ma-ndrept cu tainica sfiala spre ochiul

      ce-si petrece în uitare somnul drept. Imensul ochi este acoperit de pleoapa groasa a negurilor ce-au trecut de când exist, rânesc rupând mici aschii de-ntuneric si stralucire dau încet acestui ochi ceresc. Toata mizeria e arsa si scrumita, sclipire si lumina am redat, cu acelasi alb fascicol de lumina, înlatur pleoapa, din chingi de somn deci ochiul îl desfac. Lumina din fascicol alb mi-o soarbe, cu setea plantei din desertul ars si dupa un rastimp ce-nghite universul, cu-n licar slab îl simt pulsând, o soapta-n infinit. Când totul nu-i decât parere, o falnica izbânda s-a produs, din ochiul adormit în vesnicie, un far nestavilit izbeste-n sus. Fascicolul acestui far topeste, e lava vesnicei eternitati, prin cea de-a saptea chakra se revarsa, sublimul energiei, aur pur, etern fara prejudecati. Ma las sorbit de cea de-a saptea chakra, chakra coroanei ce sublimul îl închide, privesc pierit la piatra pretioasa, ce infinitul si eternitatea le desfide. Pe piedestal de aur si lumina, se odihnese piatra în mii de fete si culori, îndrept fascicolul ce arde si topeste, lumina-drum fara erori. Incep sa mângâi fata dupa fata si piatra-ncet în juru-i se roteste, lumina spala si înmugureste alte lumini ce din fatete cresc. Miscarea capata aceea viteza ca pare nemiscat pentru ce-i omenesc. Când nu-i decât lumina si scli-pire, când piatra se-nfasoara-n curcubeu, ma simt atras, sorbit prin nemiscarea-i si redevin batrânul care-s eu. Din crestet se revarsa curcubeul, înmanuncherea celor sapte chakre, un val de nesfârsita bucurie, îmbraca trupul cel supus la toate. Spirala curcubeului ma încinge, cu aur pur, cu rosu de lumina, portocaliu scaldat în aur, verde si albastru-n purpura din cea mai lina. Pornind din crestet ma-nfasoara si coboara, în arcuita curba catre talpi, îl vad urcând din chakra-n chakra, eliberân-

      du-mi trupul de prejudecati. Ajuns în crestet iar coboara, pentru a urca din nou si pentru a coborâ, acestui vals de sunet si lumina, ma-nclin caci sunt si parca nu mai sunt.

      Batrânul reapare lânga mine, zâmbind pierit dar mult prea fericit, caci munca-i trudnica si anevoioasa isi afla un liman, curând va lua sfârsit. Ma poarta acum prin alte încaperi, urcând când ar fi trebuit sa cad si coborând ca raza de lumina când eu doar un urcus vedeam. Cu fiecare pas, eu ma lasam tot mai patruns de pacea si lumina pura si doar tacerii susurul i-l auzeam. Eram condus si conduceam cu aceeasi mâna. La întrebarile nepuse, cu grija si caldura raspundea, el cercul în spirala îl transforma si astfel totu-n infinit se prelingea. Imi spuse ca putini, foarte putini, au fost admisi în absolutul pur, lasându-si lutul legilor perfide, acum întreg si parti erau. Era de fapt chiar ultima etapa, caci dincolo de totul creator nimic nu exista, nimicul ce înseamna nefiinta, nimic ce-nchide infinitu-n infinit. I-am spus ca-s prea robit, ca setea-i mult prea mare, lasându-mi lutul as ramâne aici pe veci, caci nu-i durere-n univers mai mare, decât ca-n vis aceasta viata s-o petreci. Imi releva cealalta lume, viata, parintii si colegii ce i-as fi pierdut. I-am spus ca nu mai stiu ce-i suferinta, cealalta lume-i doar un vis urât. Ma asculta stiind ca sunt alesul si rodul muncii sale ne-ncetate, lumina curcubeului ce ma-nconjoara, se-apropie de rugul energiilor purificate. Am revenit în tai-nica-ncapere a celor doisprezece luminati, erau aceiasi, parca totusi altii, asa cum însumi eu un altul regaseam. Când toate scaunele au fost ocupate, stiam, da, am stiut ca sunt egal cu ei. Batrânul meu se transformase-n umbra, în lumina, învatatoru-mi aratase calea justa, în urma lui ramase doar îndemnul, de-a duce mai departe flacara nestinsa. Singur, umblam, vazându-i umbra luminoasa si gestu-i aratându-mi infinitul. Vorbea? sau poate spiritele noastre se-ntretaie: al tau este de-acuma totul, cristalul este labirintul.

      Inca doream a lui chemare, vestind din tot eternitatea, ultimul prag, mareata poarta, asteapta acum a mea intrare. Ma înalt împrastiind în jur lumina, ma las scrumit de taina primelor rostiri, din haos m-am nascut, ma-ntorc în haos, uitând eternitatea umanului pierdut. Dau neantului ocol cu bucurie, sunt pur, sunt pur, sunt pur, ecoul ma înconjoara, ma cuprinde. Cristalul meu ramâne-n urma, o lacrima ce straluceste-n ochiul unui zeu. Spre marea poarta sufletul curat ma-ndeamna , ma las sorbit de valuri de lumina, nimicul susura, palpita, rezoneaza, lumina se prelinge în lumina, în ea dispar si-n mine ea cristalizeaza. Din necuprins se întrupeaza constiinta, ca sunt ales între alesi : sunt creator, sunt necuprinsul, sunt parte si întreg pe veci......

     

© Copyright Costel Macovei
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online