evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Vară cu ciocănitori  -  Cojocul (Cujuh)  -  Delir  -  Toate celelalte popoare  -  "ªi caii se împuşcă, nu-i aşa ?"  -  Dl. Ics  -  Recreaţia  -  Sete  -  Cerc la persoana întâi  -  Satiră robotică  -  Tranzit  -  Luminile oraşului XXVII  -  Fotografii  -  Apocalipsa  -  O dimineaţă perfectă  -  Răscrucea  -  Icoana  -  Pasomii  -  Gender X  -  Meduza (V)  -  Darul divin  -  X Factor  -  Mămica şi El Diablo  -  Camera de la capătul holului  -  BO  -  Renaşterea...  -  Cruciada bucătarilor  -  Omu' nostru de "sus"  -  Viola  -  Casa libertăţii  -  Veşnic orizont  -  Ziua în care pământul s-a oprit  -  Comando Fox  -  Program de criză  -  Oglinda îngerilor  -  Visul demiurgului  -  Fabrica de vise  -  Trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii  -  Tânăr si încă nescris  -  Drum fără întoarcere  -  Ultima frunză  -  Atalia  -  Petrecerea  -  Luminile oraşului 2 (II)  -  Taxi  -  Nebunii lui Arrianus  -  Legendele Căutării (II)  -  La frontieră  -  Ciorna  -  Fără doar şi poate


În căutarea lacrimilor pierdute

În căutarea lacrimilor pierdute
  Ionuţ Pepenar
Prizonierul inimii mele
Liniştea şi inima mea
Carpe Diem
De ce a fost aşa?
Ţie ! ªi Mie !
varianta print

Ionuţ Pepenar



Publicat Luni, 6 Ianuarie 2003, ora 10:05

       Lacrimile ii curgeau pe fata.. Arata acum ca un simplu clown de circ care incerca sa faca lumea sa rada, intr-un mod patetic, vopsindu-si fata. Nimeni insa nu-si pune intrebarea daca nu cumva acele lacrimi sunt reale. Plangea gandindu-se la trecutul lui, la viata pe care o lasase pana atunci in urma.

      Tocmai citise Lorelei. Si se gandea ca a fost el insusi, cu el insusi, Lorelei. El insusi si-a jucat farsa vietii.

      Degetele ii alergau pe tastatura calculatorului, ca un urlet de durere care nu se mai opreste. Era sfarsit de an, un alt sfarsit de an pe care il ura, desi stia ca va veni un altul. Se obisnuise cu starile astea, stia ca va fi pesimist, nu ca asa ar fi vrut sau ca asa ar fi fost tot timpul, ci pentru ca asa il invatase viata lui. Stia ca nu se poate bucura de venirea unui nou an pentru ca nu putea sa-l arda pe cel vechi, asa cum faceau romanii in trecut. Stia insa ca isi doreste, era un strigat inlauntrul lui care ii spunea sa nu mai gandeasca asa, sa stea si sa traiasca. Era insa greu, si el simtea asta. Simtea lupta cu trecutul, simtea lupta cu viitorul, simtea dorinta si regretul in acelasi timp.

      Bau un pahar de vin rosu, care ii accentua simturile, care ii incanta mirosul. Il trezea la viata, il ajuta sa simta viata asa cum o voia el, sa-si traiasca viata in lumea lui frumoasa, fara rautati si fara lupte. Isi aprinse o tigara, urmarinfu-i fumul ca fumul vietii lui.. Stia ca nu o va fuma si ca va sta in scrumiera arzand asa cum isi simtea corpul arzand. Asculta la radio, pentru ca nu mai dorea sa aleaga muzica el, iar muzica pe care o avea o stia. Voia sa fie surprins de muzica, de cei de la radio, care acum alegeau pentru el, schimbandu-i starea si ajutandu-l sa se lupte cu el. Se uita pe geam. Vedea doar becul de stalpul din fata casei lui, restul era negru. Era singura lumina pe care o intrezarea atunci. Se gandea ca nu ar vrea sa se mai termine ziua aceea, nu pentru ca i-ar fi placut in mod deosebit ce se intampla, ci pentru ca nu mai voia sa mai vina o noua zi, o noua zi care sa-l apropie de inceputul unui nou an. Fugea de el. De noul an. Si de ce ii aducea. Stia ca nu-i aduce ce vrea el, cel putin nu inceputul.

      Era tanar. Era la o varsta la care multa lume isi dorea sa ajunga sau sa se reintoarca. 26 de ani si aproape jumatate. Insa el se simtea batran. Simtea cum a trecut viata pe langa el, simtea ca se ingropase, si nu voit, in munca de prea devreme. Regreta nebunia trecutului, a anilor de liceu, a libertatii inocente si fara de griji. Se visa tanar si plin de actiune. Acum nu se simtea decat batran. Si nu mai stia ce e aia actiune. Nu pentru ca nu ar fi vrut. Ci pentru ca nu avea cu cine. Era si vina lui. S-a retras, incet incet. Ar fi vrut sa nu se retraga, insa nu gasea pe nimeni ca el. Care sa gandeasca la fel ca el, care sa lupte cum lupta el ca sa trezeasca oamenii. Lupta de unul sigur, de guerilla, oboseste. Daca mai ai cu cine sa lupti e bine. Dar asa. Se trezea izolat, nu ignorat. Lumea glumea pe seama ideilor lui, pe seama idealurilor lui. Nu toti. Erau si oameni care apreciau ceea ce facea, insa nu-l sprijineau decat rar, cu cate o incurajare. Dar nu de asta avea nevoie!

      Stinse tigarea, zambind cand isi aduse aminte ca se gandise cu cateva minute mai inainte ca nu va fuma decat cateva fumuri din ea. Scria in continuare, cu gandurile alergand in cap ca trenurile care trec prin garile mici, de provincie. Din cand in cand astfel de trenuri mai si suiera puternic exact cand nu te astepti, cand trec chiar prin fata ta. Asa era si in capul lui acum. Se gandea la totul si la nimic. Se gandea la caisi care infloresc iarna, se gandea la Lorelei, se gandea la zapezile din copilarie si la placerea pe care o avea cand se juca, cand manca zapada de pe jos.

      Facu o mica pauza pentru ca tocmai realiza ca se terminase treaba pe care i-o daduse de facut calculator. Din obisnuinta isi mai aprinse o tigara, apucandu-se din nou de scris. Isi dadu seama ca iar nu o sa fumeze. Gandul ii zbura din nou la Lorelei si la sfarsitul de An. Ii fugea si mai departe, la inceputul anului, la vestea pe care stia ca o asteapta si in acelasi timp ca nu o asteapta. De curand, de cateva saptamani, luase o hotarare. Il duruse foarte mult si se gandea ca nimeni nu a inteles cat de greu i-a fost sa o ia, si mai ales, lucrul cel mai important, ca se va tine intr-adevar de ea. Nu era doar o decizie de a renunta la o iubire, era decizia de a renunta, pe langa iubirea neimpartasita asa cum si-o dorea . si cum trebuia sa fie . la viata lui dinainte. Era o speranta ca noul an ii va aduce acea pace interioara pe care si-o dorea. Desi mult timp nu ar fi renuntat la acea iubire doar pentru pacea interioara. Nu fusese o iubire oarecare, daca se gandea bine fusese chiar cea mai mare iubire de pana atunci. Tot timpul voia sa specifice .pana atunci., nu neaparat ca sa nu recunoasca de fapt ca a fost cea mai mare iubire, ci pentru ca voia sa spere ca va mai veni ceva care sa depaseasca ce avusese. Nu stia ce sa zica. Lorelei il bulversase, vazuse cum oamenii se pot schimba si nu ii placea deloc. Renuntase sa se mai gandase la iubire cand aparuse ea. Insa nu mai voia sa-si aminteasca nimic, nu ca ar fi fost ceva rau, tocmai, pentru ca fusese prea frumos. De aceea dorise sa .ingroape. aceasta iubire. Stia ca ii va fi greu sa-i ofere doar prietenie, insa mai mult nu avea ce face, decat sa ii ofere, sa renunte la ceea ce avusese. Prietenul cel mai bun ii spusese ca poate mai tarziu, peste cateva luni, va veni la el. Asa ii spusese si ea. Usor de zis. Insa ceea ce nu au inteles ei e ca nu mai putea sa sufere asa cum fusese pana atunci, asteptand. Tocmai din aceasta cauza hotarase sa o .ingroape.. Intr-un noian de amintiri.

      In cautarea lacrimilor pierdute. Se gandea la acest titlu. Ce insemna el? Insemna regretul renuntarii, al renuntarii la plans. Isi dorea enorm sa planga, sa PLANGA. Nu sa-i curga lacrimi, sa planga in hohote, sa arate si sa-si arate toata suferinta, sa o elimine, sa se scurga din el.

      Se uita la ceas. Nu era chiar foarte tarziu, dar isi dadu seama ca nu mai rezista. Mai lua o gura de vin si-si promisese ca a doua zi sa mai scrie. Il auzi pe tipul de la radio care spuse: .Ptiu, acum mi-am dat seama ca de fapt asta e ultima noapte din acest an!.. Mda, asa e.

      A doua zi nu a mai apucat sa-si tina promisiunea de a scrie. Si nu i-a parut rau, pentru ca asa alesese el. Stabilise sa se intalneasca cu Andrei si Andreea, pentru a merge la Razavn la Revelion. Hm, Razvan, un prieten pierdut si regasit. Era cel mai bun mod de a petrece inceputul noului an, alaturi de cei 3 prieteni ai lui. Toata ziua le-o dedica parintilor, cu care se distra de minune.

      Veni si momentul de a pleca la petrecere. Se imbraca, se aranja, isi lua la revedere de la parinti, si pleca spre statie, unde trebuia sa se intalneasca cu cei doi. Nu venisera inca. Se uita pe strada sa vada daca nu apar. Nu se vedeau decat farurile unei masini.

     

     



     

      Noul an i-a adus o surpriza foarte interesanta. De ce zic interesanta? Pentru ca lui i-a placut ce se intamplase, ceilalti ar fi spus ca a luat-o razna. A plans. A plans mult. Si nu pentru ca cea pe care o iubea el, Angel, a ales alt drum decat cel al lor impreuna decat ca prieteni, ci pur si simplu ascultand o caseta cu Vama Veche. Nu ca nu ar fi vrut sau ca nu ar fi simtit nevoia sa planga, ci pentru ca pur si simplu nu mai putea. Sufletul lui plangea cu lacrimi amare de crocodil, insa ele nu puteau iesi la suprafata, asa cum nu putuse, de-a lungul relatiei lor, sa explice prietenilor sentimentele si senzatiile pe care le intalnea. Insa Vama si soldatul Andrei nu era ceva asa intim, deci putea plange linistit. Ar fi putut fi ceva intim, daca ne gandim ca si el putea fi in locul lui Andrei, daca, atunci cand picase la facultate, nu aranja sa scape de armata, cel putin pentru o perioada. Dar cum nu era inca nimic stabilit legat de faptul de a face sau nu armata, mintea lui incerca sa goneasca aceste ganduri, parca pentru a se putea pacali ca e ok asa, parca de teama sa nu vorbeasca despre asa si ceva si apoi sa se intample.

      In fine. Incepuse un nou an. Asa cum va fi el, mai bun sau mai rau decat anii trecuti. Asta nu avea cum sa o stie decat la sfarsitul lui. Pe care nu si-l dorea ca acest sfarsit de an. Angel ii trimisese sms-ul cu acel cuvant, .PRIETEN.. Motivase ca e mai bine sa fie o veste proasta in anul care tocmai se inchiea decat una in noul an. Intr-adevar, un lucru foarte frumos, un gest la care nu se astesptase. Mai atenuase un pic din tristete. Nu mult, dar atenuase.

      Acum ii treceau prin fata ochilor cuvinte pe care le scrisese in diferite momente ale vietii, insa cele mai proaspete erau din ultimele luni, de cand o cunoscuse pe Angel.

      .Ninge afara, si, desi nu e ploaie, ca in poezia mea, ninge si in sufletul meu. Si e prima oara, dupa mult timp, cand primesc ninsoarea in inima mea. Si nu e vorba de viata reala, de tine sau de altcineva. E vorba de partea fericita din mine care stiga cat iubesc, cat de iubesc....Desi stiu ca vine, ca dupa orice ninsoare, si partea care nu-mi place, noroiul pe care il fac oamenii, nu numai pe strazi, ci si in viata... Ce ciudata minte am acum, cat amestec de idei, de fericire si de durere, de iubire si... nu, nu ura, poate disperare....

      .Imi aud copilul nenascut care ma cheam sa-l duc cu sania afara, chiar daca a mai crescut, asa cum imi doream si eu sa ma duca tata pe afara. Si ii spun mereu, hai sa stam acasa, baiatul tatii, la gura sobei, sa iti mai spun povesti, sa mai citesti o carte... Dar, tata, nu vreau sa mai citesc, nu mai vreau sa stiu de viata frumoasa din carti, vreau sa o traiesc! Baiatul tatii, stai cu mine aici, pentru ca viata de care te vei lovi te va lovi ea de tot sau vei lupta cu ea tot timpul, pentru ca viata de acum nu mai inseamna sa traiesti cu ea, ci sa lupti.... Dar tata, mama unde e? Mama ta va aparea intr-un viitor, din pacate nu stiu sa-ti zic cand, dar va aparea. Dar tata, ea nu ma iubeste? Nu stiu, baiatul meu, pentru ca nici eu nu am cunoscut-o pana acum... .

      .Mai sunt pur? Cine vrea sa stie? Mai sunt inocent? Mare prostie... Pentru ca inocentii si purii sufera... Pe cand altii, care au invatat sa uite, sau pur si simplu nu mai stiu ce e aia, stau si le e bine la caldura, se simt comozi. Toata lumea cauta caldura, cauta comoditatea... Nu-si recunosc nici lor adevarul... Si ajung sa zica altora, asa cum mi se zice mie, ca "tu esti de vina, din cauza ta nu ai prieten(a), ca cauti prea mult (scuze cacofonia, dar scuze ma doare direct in...) si ceri prea mult". Asa o fi, poate chiar asa e. Dar asta nu inseamna ca nu gasesc si eu odata asa ceva. Nu ca as cauta nebuneste, dar nu inteleg altfel notiunea de intreg. Intreg? Unul? Pai stai dracu' singur in casa. Oricum te nasti singur si mori singur... Da' voi nu intelegeti ca nu asta vreau? Un intreg nu inseamna singur, nu inseamna nici jumate, nici 3 sferturi.... Inseamna un intreg sau ceva care tinde spre un intreg. Bai, boule, ai mai avut discutia asta odata, nu ti s-a mai spus ca aberezi, ca daca vrei iubire te duci la Vama si acolo gasesti pizde gramada? Da? Asa vedeti voi totul? Bani, pizde si masculi prosti, topiti dupa voi? Sau pizde proaste pe care sa le prinzi cu niste bani sau niste vorbe frumoase si gata? Ok, eu sunt boul, eu sunt nebunul si idealistul, eu mor prost si singur, dar stiu ca nu m-am prostituat o viata intreaga. Stiu ca am luptat pentru tot, chiar daca nu am castigat. Macar stiu ca am luptat....

      .Nici eu nu mai stiu ce si de ce scriu. Stiu doar ca in sufletul meu e un ocean agitat, cu pescarusi urland si tipand in cautarea unei insule virgine, pure, in care sa-si traiasca viata... .

      .De iubit de voi iubi pentru toata viata, deja ai o bucata din inima mea, deja in sufletul meu ai un loc pe care nu o sa-l ia nimeni. Repet, te voi iubi toata viata. Dar nu pot sa mai astept, asa cum iti ziceam, gandidu-ma ca tu esti in fiecare zi langa EL. Pur si simplu nu pot, oricat de tare as fi. Te-as fi asteptat oricat in alte conditii, la fel cum tu m-ai fi iubit in alte conditii... Mi-ai spus ca ai vrea sa ramanem macar prieteni.. Va fi si asa, iar daca te voi iubi nu vei sti asta, decat ca asa ti-am zis eu acum... .

      Nu stia daca sa-l apuce plansul sau sa zambeasca. Sa zambeasca? Avea motiv? Da, de doua ori. O data era vorba de un zambet amar, un zambet trist pentru ca realiza cata iubire avusese pentru ea si a ramas cu prietenia. Nu ca nu ar fi vrut-o ca prietenie, nu ca nu-si dorea prietenia ei, dar era cu totul altceva decat iubirea. Un doilea zambet era unul plin de speranta, plin de dorinta pentru perioada care venea, pentru promisiunea pe care si-o facuse de a incerca sa traiasca viata, sa lupte pentru fericire si sa ajunga iar sa rada.

      Avea un chef nebun de a face orice, dar in acelasi timp nu avea chef sa faca nimic. Asculta muzica ca un disperat. Cum se trezea, de ceva timp, deschidea calculatorul si dadea drumul la muzica. Atunci cand nervii se acumulau periculos de mult, oprea muzica si juca Quake. Alesese pentru fiecare joc o limita de 50 de frags. Tot timpul termina la o diferenta de 20-30 de frags. Omora tot ce-i statea in cale, cu un calm si o liniste teribila. Insa asa se linistea.

      Se uita la lumanarea albastra, de relaxare si nu numai, pe care o primise cadou de la Razvan. Nu voia sa o deschida, insa se gandea cat de repede ar fi desfacut-o daca ea ar fi venit la el. Era ceva trist, pentru ca stia ca ar fi putut veni pe la el in continuare, puteau sa continue ceea ce avusesera si pana atunci. De ce nu se mai putea insa? Pentru ca el hotarase sa termine o data pentru totdeauna acest chin, toata suferinta pe care o indura. Nu mai voia, desi stia ca o iubeste. Nu mai putea lupta cu el, si nici cu celalalt. Ii ajunsese.

      Insa cine era el? El era Ortis, dupa cum am mai spus, un tip tanar care se simtea cam batran. Avea 26 de ani si jumatate. Nu prea inalt, facuse in ultimul timp si o mica burta pe care se lupta cu toate mijloacele sa o dea jos. Avea parul cret, insa niciodata, incepand cu varsta de 15 ani, nu il mai lasa sa creasca. Se tundea scurt, cu masina, o data la o luna de zile. Nu iesea cu nimic in evidenta, era un om banal, fizic vorbind. Ceea ce-l evidentia era stralucirea ochilor. Orice ar fi facut, avea o lucire in ochi, uneori jucausa, alteori tremurand de tristete, dar era acolo. I-a zis cineva ca atunci cand se va intampla sa nu-i mai straluceasca ochii va insemna ca se intampla ceva rau de tot. Avea insa un fel de a gandi ciudat, ciudat pentru marea parte a lumii. Nu era ceva rau, el lupta pentru ideea de puritate, de libertate a mintii, pentru oameni si pentru a-i face pe acestia sa gandeasca. Visa la eroii din copilarie, se bucura la comediile romantioase. Era insa foarte puternic atras de ratiune si de calculatoare. In acest domeniu lucra, desi teoretic era .domnul economist., licentiat in marketing. Contrasta insa cu ideea de puritate a lui limbajul pe care il folosea. Era foarte vulgar, insa stia sa fie si foarte civilizat si sa vorbeasca linistit si frumos cand voia. Dar doar cand voia. Insa stia ca desi vorbeste vulgar, e pentru un anumit scop al lui. Nu voia sa epateze, asa voia sa fie. Stia ca ceea ce spunea el, si toate bancurile lui, provoaca pe fata o repulsie, insa el se lauda tot timpul ca stie ca .eu spun ceea ce gandesc toti, numai ca pe mine ma doare undeva si spun cu gura mare, nu stau sa ma ascund dupa un paravan de onorabilitate. Nu vreau..

      Dupa unii nu era independent, pentru ca alesese sa stea cu parintii. Deja ura sa intre cu altii in dispute pe aceasta tema, pentru ca el stia mai bine cum e el, si stia ca e independent. .Treaba altora ce cred despre mine, Angel, eu iti zic clar ca sunt independent si nu mai stau sa ma justific, pentru ca pana una-alta e viata mea si eu zic ca ma cunosc mai bine.. Asa i-a zis o data cand au avut o discutie pe tema asta.

      Se lupta din toate puterile sa explice ca romanii se trag doar din daci, cu mici influente romane, nu cum fusesera invatati oamenii ca dacii fusesera romanizati. Facuse in acest scop si un site, unul din cele 4 pe care le facuse din placere pentru a ajuta oamenii. Era foarte fericit cand primea cate un mesaj pe Internet de la oameni pe care nu-i cunostea si care ii multumeau pentru ceea ce facuse.

      Cam acesta era Ortis, in linii mari.

      Poate ar mai trebui spus ca tot timpul era in cautarea Fericirii si a Iubirii. Nu le cauta cu disperare, dar si le dorea si incerca sa faca tot ce sta in puterea lui pentru a nu le lasa sa treaca pe langa el in cazul in care se intalnesc la un moment dat in viata.

      Si ii placea mult sa scrie. Nu scria des, dar cand scria era profund. Sau cel putin asa simtea el. Nu ca ar fi scris mari chestii, dar atunci cand scria cel mai frumos era sa lase degetele sa alerge pe tastatura, sau pixul pe hartie. Atunci scria exact ce gandeste. Era ceva frumos.

      Se uita prin sertarul lui prafuit de amintiri si gasi ceva ce scrisese mai demult.

      .Desi sunt tot aici, nu sunt. vreau sa ma joc cu cuvintele. vreau sa le-arunc, sa le imprastii. Nu va raneste tacerea mea? Chiar nu simtiti? Aceasta raceala? Aveti poate obrazul gros si pielea si mai groasa. Ma trec fiori. Aiurea! Vorbesc singur. Strig spre stele! Poate ele ma asculta! Aici nu am sanse... Chiar toti? Pe rand se duc, lasand in urma lor ... nimic! Cum as putea sa va aduc inapoi? Ia stai putin! Am gasit! Iti pun eu o-ntrebare! Tu chiar vrei? Mai vrei sa ii aduci inapoi? Mai vrei sa fii ce-ai fost? Sa-ti zic ceva: sunt de acord cu acest raspuns nerostit.

      Inima mi-e departe. A ramas aruncata undeva, intr-un colt prafuit. Se pierde in uitare. Costa ceva? Nu, nici macar nu doare. Toti o calca in picoare.

      Iubire? Ce-i asta? Nu stiu. Explica-mi! Ce simti? Sa-ti zic eu ce simt acum? Ok. Durere si gol si ganduri amare. Ah, da, si vise desarte. Altceva? Nevoie de cineva, de ceva, de-o intrebare! De o alta realitate.

      Ce gust amar simt ... E infrangerea. Simt cum ma indepartez. De cine? Eu as intreba: de ce?

      Intrebare fara sens. Am folosit-o mult in Franta. De ce eu? De ce asa? De ce distanta etc etc. Ha ha ha!

      Rad. Dar nu se vede. Pe fata e tristete. Deci e un ras amar. Tot n-am aflat. Ce era iubirea? Lasa. Daca vrei, iti zic eu altceva. Stiu ce-i infrangerea, indepartarea, durerea si tacerea, visarea si speranta. Iar amintirea... Ce sa mai zic? Traiesc din ea.

      Ce om voiati s-ajung? Asa? Nu cred! Ma compar cu o broasca testoasa. Nu la viteza! La carapace. Da! Acum sunt inca pui. Nu s-a intarit inca. Dar cand ma voi maturiza, nu veti avea cu ce vorbi. De ce? Pentru ca eu sunt inauntru. Sau voi fi. Cum vreti.

      Cum zice francezul: Encore un jour sans amour! Mare paguba-n ciuperci! Ce te cramponezi atat de o chestie ca asta. Iubirea! Chiar ai nevoie de ea? la ce-ti foloseste? Si asa multi o interpreteaza aiurea sau, si mai rau, nu stiu ce e.

      Tu si cu mine. Doi sentimentalisti. Ce va uitati asa crucis? Ah, nu stiti de ce zic doi. Unu si cu unu fac doi. in cele mai multe cazuri.

      De ce sa fim romantici? Ce-s ala sentimente? De ce iubire? Nu crezi ca ceri prea mult? Sau ca ai cerut?

      Cat de greu era sa pui o intrebar?

      Si uite asa totul se destrama. Incredere, iubire, sentiment.

      Sa intri si tu in randul lumii! Se pare ca m-am asezat la alta coada. Asa e! Randul lumii e la 10m mai departe. Nu? A, acolo e randul animalelor. Pai atunci eu la ce rand m-am asezat? La carne? Interesant. Pai atunci mai stau un pic, poate prind si eu o bucatica.

      Dar nu va suparati ... Randul la noroc stiti cumva unde e? S-a terminat? Iar n-am apucat! Stiti cand mai aduce? Peste o luna? Si-atunci mai putin ca acum? Asta e... Da' randul la iubire? Ala e? Da' nu e nimeni! Cum se poate asa ceva? E prea ocupata lumea cu alte randuri? Cel putin mai trece cate unul si pe-acolo. De obicei sunt d'astia care nu au ajuns inca in randul lumii. Si nici n-o sa ajunga. A, trebuie sa se duca intai pe la alt rand ca sa-si vanda iubirea si sentimentele? De ce? Nu poti as intri in randul lumii daca le ai la tine? Interesant!

      Discutie la rand la carne. Unde dai si unde crapa. Ce-i aia poezie? Sau sentimentalism. Ceva uitat sau nebagat in seama.

      Iau o stea. Asa cum tu iei metroul, eu iau o stea. Sa vad! Unde ma duce steaua mea? Cred ca-i cam mica. Asa ca mine! O avea puterea sa ma care in spinare? Sau mai bine o iau in mana si o duc eu sa vada lumea?

      Te miri? Si eu ... Ce-i asta? N-am explicatii.

      As vrea sa fiu in al noualea cer. Nu neaparat de bucurie. De placere. Sau degeaba. Sa nu mai simt nimic. Sa nu va mai aud.

      Banalitati. Altceva nu stiti. Chiar si discutiile "docte" sunt banalitati.

      Viata. De ce traim? Ce e viata? Care e scopul nostru? N-ai ce face? N-are rost sa cauti raspunsuri. Cand le gasesti iti dai seama ca ai pierdut niste ani ... degeaba. Asa cred eu. Sau ... noi doi. Cei doi aiuriti.

      O lume. A mea. Aici traiesc. Aici vorbesc. Aici visez. Totul e posibil. O realitate ireala. Posibilul e imposibil. Si mai ales invers. Irealul e realitate, iar imposibilul, normal, devine ... si mai imposibil cand ma trezesc.

      Dar, cum eu acolo traiesc, cred ca am ales: in curand ma duc sa traiesc!.

     

      Incerca oarecum sa lupte cu soarta, sau nu, mai exact cu resemnarea. Mereu incerca sa le explice cunoscutilor ca nu e chiar asa cum cred ei.

      .Spuneam pe vremuri ca nu suntem ghidati exclusiv de soarta. Mi se parea daca nu ilogic, cel putin aiurea. Speram atunci ca putem sa ne controlam soarta, sa stim ca putem sa luam noi deciziile importante din viata. Poate eram doar copil. Sau poate eram doar un copil plin de sperante sau de vise. La un moment dat mi s-a spus ca visez prea mult. Alta data mi s-a spus ca gadnesc foarte mult. Ma voi lega de data asta de vise. Am considerat tot timpul ca omul este obligat sa viseze, pentru a putea sa supravietuiasca in zilele acestea pline de stres si de disperare de a fi cineva si de a face ceva. Poate ca totusi m-am inselat si nu ne mai dorim sa visam. Poate nu ne mai intereseaza sa ne conducem viata. E chiar mai bine cand poti da vina pe altcineva, pe soarta. Chiar daca in unele momente de liniste si de singuratate ne intrebam cu ce am gresit noi fata de soarta pentru a trai asa. Am vazut multe chipuri in ultimul timp din care se revarsa o resemnare fata de ceea ce simt si ceea ce traiesc. Am vazut cum multi s-au multumit cu ceea ce fac, desi nu asta isi doreau atunci cand inca mai puteau lupta. S-au multumit cu ceea ce au, desi ceea ce au inseamna doar obisnuinta, si nu realitatea la care se gandeau acum cativa ani. Poate sunt un visator, insa ma intreb: oare nu e bine sa avem totusi iluzia ca ne putem controla viata, sa ne punem intrebari legate de ce putem si ce vrem? Chiar trebuie sa ne multumim cu ce ne e dat? Oricum, nu va ganditi ca nu am ajuns si eu aproape, foarte aproape de aceasta concluzie. Dar resemnarea asta e mult mai grea decat lupta impotriva sortii, impotriva tuturor. Asa ca, daca mai exista cineva care citeste aceste randuri si crede ca totusi lupta e mult mai importanta, il rog sa lupte in continuare si sa incerce sa convinga cat mai multi oameni de nevoia de lupta. E mult prea important, altfel ne stingem...

     

     

     


     

     

      Afara, desi era frig, cerul era de un albastru pur iar soarele lumina zapada alba, atat cat mai ramasese ea de alba, fara sa reuseasca sa o topeasca cu caldura razelor lui. Doar o mangaia. Brusc ii veni o dorinta nebuna de a iesi afara, sa se plimbe pe strazi. Chiar si singur. Sau mai ales singur. Isi aminti cum odata, demult, scrisese ceva in acest sens. Ceva de genul ca, desi singur, mai bine iese pe afara in loc sa se stea in camera care il sufoca. Mai bine iese sa se plimbe intr-un parc si sa se aseze pe o banca. Poate pe aceeasi banca se va aseza o alta persoana la fel de singura ca el. Si in loc sa fie singuri amandoi, mai bine stau de vorba si atunci nu o sa mai fie singuri nici unul. Stinse tigara si se imbraca, facandu-si curaj pentru o iesire. Se gandea sa meaga in baruletul in care mergea el de obicei, de cativa ani incoace, sa stea singur si sa bea un pahar de suc. Tocmai luase decizia sa nu mai bea, decat poate un pahar de vin la masa, dupa o friptura. Insa picioarele parca nu voiau sa-l asculte, pasii il purtau spre parculetul de langa casa lui. Se aseza pe o banca, aprizandu-si o tigara. Se uita cu nostalgie la doi copilasi veniti cu bunicul la joaca. Se zbenguiau in zapada, bucurosi de razele soarelui, se dadeau in leagane mangaiati de aerul nu prea taios de iarna. Aveau obrajii rosii nu numai de efort ci si de bucuria jocului. Se uita la batran cum ii urmareste cu atentie si cu o iubire pe care numai un parinte poate sa o ofere copiilor sai. Vazandu-l pe Ortis fumand, acesta se apropie de el, timid, si il intreba cu o voce stinsa, umilita parca:

      - Tinere domn, scuzati-mi va rog indrazneala de a va deranja cu o rugaminte.

      Pana sa continue, Ortis ii intinse pachetul de tigari si bricheta.

      - Nu vreti sa stati jos, sa urmarim impreuna nepotii dvs?

      Se uita in ochii lui. Avea in ochi o tristete adanca si iubire cand se uita la nepoti.

      - Iti multumesc mult, tinere domn.

      Incepu sa-i povesteasca despre nepotii sai cu o mandrie parinteasca. Ii spuse cum ii cheama pe fiecare, povestindu-i despre ei. Cum se jucau, cum unul din ei era in clasa I si era prima lui vacanta de iarna. Cel mai mare era in clasa IIIa. Erau intr-un fel copii lui. Parintii murisera intr-un accident stupid. Plecasera pentru prima oara de cand aveau copii singuri la munte, cu inca o pereche, cu masina. La o curba spre Sinaia un tir a dat peste ei, strivindu-i sub roti. Soferul, un turc ce tranzita tara, adormise la volan, pentru ca sefii lui doreau ca transportul sa vina mai repede in tara. In timp ce-i povestea toate acestea, lacrimile in curgeau ca raul de munte in care cazusera cei doi. Era un omagiu adus fetei lui si ginerelui. Un omagiu trist si pios, la care Ortis participa luandu-l de mana pe batran.

      - Nici tie, tinere domn, nu iti e prea bine. Vad in ochii tai. Desi stralucesc, au in ei o stralucire fada, o stralucire acoperita de un nor de tristete.

      Ii povesti prin tot ce trecuse in ultimul timp, ii povesti din viata lui. Batranul il aculta tacut, aruncand din cand in cand o privire spre copii lui.

      - Tinere domn, uneori viata e prea dura. Prea dura mai ales cu oameni cu care nu merita. Uitandu-ma la tine si ascultandu-te, stiu ca esti un om care nu merita aceasta duritate. As vrea sa te rog insa sa nu te intrebi de ce. Am stat mult timp si m-am gandit de ce, insa nu am gasit nici un raspuns. Poti sa incerci, daca vrei, poate gasesti raspunsul. Insa nu stiu daca te ajuta cu ceva. E mai bine sa nu te mai intrebi. Alege viata, daca nu viata ta macar viata altora, asa cum am facut eu cu acesti copii superbi. Merita, sa stii.

      Vru sa-i raspunda, insa brusc avu o tresarire. In minte auzea vocea lui Angel, care spunea ..Lorelei., .Luli, ..viata. Traieste, Ortis, alege viata.. Se scutura brusc si il vazu pe batran cum se uita cu atentie la el.

      - Ce ai vazut, tinere domn? Arati de parca ai vazut o fantoma a trecutului.

      - Mai rau, am auzit strigatul lacrimilor pierdute.

      Batranul se uita la el si nici macar nu zambi. Se gandea prin cate trecuse baiatul de langa el, care parea asa de tanar si totusi asa de matur. Il prinse acum el de mana si ii spuse:

      - Tinere domn, lasa viata sa patrunda in tine, lasa-ti sufletul sa alerge. E mai bine asa. Uita lacrimile pierdute si fugi in cautarea lacrimilor vietii, cele pure. Du-te-n lume, cauta-ti viata, nu te multumi asa cum e acum.

      - Incerc asta, sa stiti. Insa va multumesc mult pentru sfat. Se apleca sa se lege la siret, parca pentru a scapa de privirea batranului. Cand se ridica. Stupoare! Nici batranul, si nici copii nu mai erau acolo. Disparusera, parca inghititi de ceata densa care aparuse din neant. Auzi din nou vocea lui Angel care striga la el. .Traieste, Ortis, alege viata..

      Se scutura din nou ca sa alunge aceasta voce si se ridica spre casa. Cand sa faca stanga pentru a intra pe strada lui, se opri fulgerat. Nu mai era strada lui, sau . ce se intampla? Vazu plaja de la Costinesti, asa cum si-o amintea el. Vazu valurile care spargeau de mal. Si nu era nimeni pe plaja.

      Inainta spre mal, uitandu-se vrajit la valuri. Nu mai intelegea nimic. Cand se ciupea pentru a vedea daca traieste, auzi in spate vocea batranului din parc, care-i spunea sa renunte la intrebari. Se intoarse sa-i spuna ca nu-si mai pune nici o intrebare, cand ii vazu pe cei mai buni prieteni pe care ii avea atunci, Andrei si Andreea. Ii faceau cu mana, chemandu-l la ei. Se bucura vazandu-i, insa cum se apropia de ei vazu ca erau incordati, emanau o veselie trista.

      Inainta spre ei vesel, insa contrariat de ei. Insa auzi brusc din stanga lui vocea lui Angel, care striga: .Iubitule!.. O vazu alergand spre el. Inima incepu sa-i tresalta de bucurie vazand-o cum se apropia. Deschise bratele larg, pentru a o primi in sufletul lui, asa cum o vedea atunci, cu parul fluturand, cu ochii stralucind de incantare.

      Cand o vazu ca trece pe langa el, ramase inmarmurit. Se intoarse incet, mirat, surprins, nepregatit. Vazu in departare un barbat. Intelese ca Angel nu fugea spre el, Ortis, ci spre acel barbat. Sari in bratele lui, il saruta, apoi se intoarse spre Ortis zambindu-i si facandu-i cu mana.

      .Imi pare bine ca te vad, prieten drag!.

      Aceeasi ceata care il invaluise si in parculet aparu brusc. Totul disparea in jurul lui, iar el se lupta cu disperare cu ceata. Primii disparusera Andrei si Andreea. Apoi disparu si barbatul de langa Angel. Incepu sa auda din nou vocea batranului, in timp ce o vedea pe Angel departandu-se, desi nu se misca de loc.

      .Lupta cu viata, tinere domn. Lupta cu intrebarile. Stai tu cu tine si gaseste-ti pacea interioara!.

      Inca mai auzea vocea batranului cand totul in jurul lui se facu negru. Se opri pe loc, negasindu-si echilbrul. Nu voia sa orbecaiasca. Se sprijina de ceva care parea a fi un trunchi de copac cazut. Apoi se facu lumina in jurul. Se vazu in aceeasi cutie de chibrituri, cum avea din cand in cand cosmar. Era ca un pui de pasare, lasat singur intr-o corabie neagra. Incerca sa strige, voia sa stie ce se intampla, cand brusc, o lumina puternic il orbi. Cazu in genunchi, simtind ca nu se mai poate ridica, ca nu mai poate respira. Apoi brusc se vazu inconjurat de prieteni. Apoi aparu aceeasi lumina orbitoare si se simti linistit.

     

     

     


     

      - De ce ii mai citesti, Angel, din Lorelei? Crezi ca aude ceva?

      - Nu stiu daca aude, dar mi-a promis ca pana la sfarsitul anului va citi cartea. Si stiu ca nu a citit-o, vreau sa-l ajut eu sa-si tina promisiunea fata de mine, fata de el.

      - De ce sa isi tina promisiunea? Fata de tine, mai ales! Doar nu aveai de gand sa-i trimiti acel sms cu .Iubit., nu?

      Angel se uita la Andreea cu ochii uimiti.

      - Si tie ti-a spus?

      - Da, si mie, si lui Andrei, pentru ca noi suntem prietenii lui, suntem alaturi de el oricand, si la bine si la rau!

      - Andreea, nu fi rea, stii si tu bine ca lui Ortis nu i-ar place, ca o iubeste pe Angel. Iar ea nu vrea sa-i faca rau in nici un caz. Chiar daca nu-l poate iubi, ii este o prietena la fel de buna ca noi. Gandeste-te ca e aici cu noi, in noaptea in care lumea sarbatoreste Revelionul, fara sa stie ca un om sta sa moara, in urma unui stupid accident. Eu i-as omori pe toti cei care beau si apoi conduc, mai ales in seara de Revelion, fara sa fie atenti.

      - Imi pare rau ca acum ma priviti ca pe un dusman, dar sa stiti ca i-am vrut numai binele. Si sa stii ca voiam sa-i trimit mesajul chiar in aceasta seara, am preferat sa-i dau stirea cea proasta in anul in care trece, si nu in anul care vine, pentru a-l ajuta sa treaca mai usor peste asta. Nu pot sti daca il iubesc pe Dan, nu stiu daca il iubesc pe Ortis mai mult decat pe Dan sau invers, insa mi-am dat seama ca nu pot sa-l aleg pe el acum, ca vreau sa-i fiu prietena. Prietena adevarata. Din pacate nu am mai avut timpul necesar.

      Fura intrerupti de parintii lui Ortis, care ii ruga cu lacrimi in ochi sa iasa din camera.

      .

      Cei trei stateau pe aceeasi banca, toti cu capul in maini, priviri in gol si gandindu-se la tot ce se intamplase.

      Din salon iesira parintii lui Ortis cu lacrimi in ochi, spunand doar .Nu mai e.. Se facu o liniste si mai adanca, daca se putea mai adanca decat ce era. Se auzi un raset strident, chiunuit, dar ras. Nimeni nu intelegea ce se intampla cu Andrei, de ce rade? A innebunit?

      - Doamna si domnule Panaitescu, Andreea, Angel, am in ochi lacrimi pierdute pe vecie. Am pierdut un prieten iubit, un frate. Insa nu pot sa nu-i indeplinesc o dorinta pe care mi-a spus-o nu cu mult timp inainte. Mi-a zis Ortis, ca, citez din memorie, .daca ar fi sa mor, sa nu plangeti dupa mine. Sa va ganditi la mine, sa nu ma uitati, dar sa nu plangeti. Sa dai o petrecere nebuna, cu multa bautura, muzica si distractie, in care toata lumea sa rada si sa se veseleasca. Ai vazut Phenomenum? Asa vreau sa fie si la mine. Sa radeti, sa petreceti, si sa stiti ca sunt si eu la acea petrecere cu voi.. Asa ca, desi rad acum, sunt si eu. in cautarea lacrimilor pierdute atunci cand i-am promis ca asa voi face.

     

© Copyright Ionuţ Pepenar
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online