evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Ultima ispitire a sfântului Anton  -  Damnarea numelui  -  Submarinul Roşu  -  Recreaţia  -  Lacrimi de stea  -  Uezen. Echilibrul lumilor  -  Luminile oraşului XV  -  Vizita  -  Stiinta si tehnica  -  Povestea knorgului care îşi caută mama  -  “Virusul”  -  La chambre quotidienne (fr)  -  Fântâna de iasomie  -  Sunet pentru suflet  -  Taina norilor  -  Luminile oraşului XIV  -  Lunga vară  -  Arta fugii în cinci acte  -  Coşmar  -  Luminile oraşului XIII  -  Viola  -  Colecţionarul  -  O lumânare pentru mama !  -  Paznicul grădinii de piatră  -  Omul invizibil  -  Meduza (XI)  -  Proză scurtă  -  O dimineaţă perfectă  -  Aniversarea  -  Arta de a purta un război  -  Je t'aime mélancolie  -  Furnizorul de vise  -  Darul divin  -  Ultima frontieră  -  The Alien Revolution  -  Război obişnuit  -  Archeopterix  -  De o sută de ori Adrian  -  Pendulul municipal. "La dolce vita"  -  Călătorie în spaţiu-timp  -  Asaltul  -  Mărturisirea lui Abel  -  Omega  -  Aedes  -  Eu sunt viu, voi sunteţi morţi !  -  Homus trolEIbuzus  -  Muzica  -  Somnul uitării  -  Îndelunga aşteptare  -  ªarpele Midgardului


În căutarea zborului

În căutarea zborului
  Cătălin Sandu
Acolo sus, vulbul
A şaptea faţă a tăcerii
Cerşetorul
Arta de a purta un război
varianta print

Cătălin Sandu



Publicat Joi, 23 Ianuarie 2003, ora 10:05

      Ceea ce nu au stiut ei niciodata a fost ca pe mine m-a durut. De fapt, le-am spus chiar eu mai tîrziu, însa cred ca n-au tinut cont de asta. Au uitat, fara îndoiala.

      A început printr-o mîncarime a umerilor, iar primii care au aflat, au fost, natural, parintii mei. M-au dus la doctor, chiar de a doua zi, îngrijorati, însa analizele n-au lasat sa se vada ce-ar fi fost cu mine. Asa ca ne-am întors acasa, dar eu am continuat sa ma plîng. Pentru ca chiar asa era: simteam cum umerii ma dor, ca si cum cineva invizibil ar fi stat tot timpul la spatele meu, atingîndu-ma cu un fier înrosit.

      Si cînd, în cele din urma oasele au început sa creasca, abia atunci lumea s-a ocupat de mine. Umerii mei ascutiti i-au facut pe copii sa-si rîda de mine, pe doctori sa ofteze neputinciosi, iar presa. ah. presa a pornit sa bîzîie la usa casei noastre. Tata îi înjura, dar n-avea ce sa faca împotriva lor. Imi simteam oasele cautînd sa iasa din învelisul subtire al pielii, iar eu plîngeam mai mereu.

      Asta pîna cînd m-am obisnuit. Dupa un timp, nu mai simteam nimic acolo, nici un ins pregatindu-si fierul deasupra cine stie carui foc. Sora mea rîdea în continuare de mine, dar nici cuvintelor ei nu le mai acordam prea multa atentie. Insa lucrurile s-au agravat la doar o luna mai încolo, cînd nebunul invizibil aflat în spatele meu a hotarît sa-mi înfiga durerea mai tare în umeri, iar pielea a cedat. Nu stiam cît de grav urma sa fie.

      Aripile mi-au aparut de dedesubt, în locul sîngelui care ar fi trebuit sa curga puternic din rana. Parea ca cineva s-ar fi jucat cu trupul meu, desenînd în locul lui o caricatura, un fel de încrucisare dintre cel care fusesem si aripile unei pasari. Ce-i drept, dupa asta, niciodata nu m-a mai durut ceva.

      însa lucrurile erau cu adevarat grave acum. Copii, e drept, nu mai rîdeau, acum ma evitau ca pe unul a carui boala ar fi amenintat sa îi atinga si pe ei. Parintilor mei nu le venea sa creada (dar oare eu credeam?), iar sora mea arunca în mine cu tot ce-i cadea în mîna atunci cînd ma vedea. M-am retras în camera mea, sperînd sa ma ascund de toti acolo, dar presa a aflat rapid de aripile mele care îmi ajungeau pîna la pamînt. Gaseau mereu o cale de a ajunge la mine, indiferent daca tata a acoperit fereastra din camera mea, sau orice altceva ar fi încercat.

      Pe urma, firesc, au intervenit autoritatile. Nu în felul în care ma gîndeam eu, la un fel de protectie, sau sa îndeparteze vulturii aceia cu aparatele lor de fotografiat. Nu, nimic de genul asta.

      Mai întîi au trimis pe cineva de la armata, scuturînd în fata mamei hîrtia aceea prin care li se dadea dreptul sa ma ia de acolo si sa ma închida undeva, fara îndoiala ca printr-un laborator de-al lor, din acela ascuns în cel mai îndepartat si necunoscut desert. Am plîns, ma tineam de tata si spuneam ca nu vreau sa plec, pîna si sora mea statea într-un colt, trista, privindu-l cu ura pe generalul acela. Nu c-ar fi tinut la mine, nu îmi faceam vreo iluzie. Acum eram un fel de jucarie personala a ei, iar omul în haine kaki i-o smulgea acum printr-o simpla fluturare a hîrtiei aceleia în directia mamei.

      M-au suit într-o masina blindata, care m-a facut sa ma gîndesc pentru o clipa la propriile mele jucarii, la autobuzul rosi pe care îl primisem odata de Craciun si la soldateii mei de plumb, vopsiti în verde. Mi-a trecut atunci prin minte un gînd fugar, îl comparam pe generalul mustacios din dreapta mea cu unul din soldateii mei de acasa si am reusit sa zîmbesc. Generalul m-a vazut si m-a cuprins pe dupa aripi, soptindu-mi ca, de acum, totul va fi bine pentru mine.

      Am ajuns într-un spital cum nu mai vazusem eu niciodata, nici macar atunci cînd a trebuit sa stau pentru o luna la spitalul din orasul meu, dupa ce îmi fracturasem piciorul dupa o cazatura zdravana de pe bicicleta. Chipuri grave m-au întîmpinat, doar o infirmiera a strigat usor, surprinsa de aripile mele mari, albe. Cineva mi-a smuls curios o pana si eu am strigat de durere. Bineînteles ca toti au rîs. Mai putin generalul, care dupa aceea a plecat si pe care nu l-am mai vazut niciodata.

      Au început de atunci tot felul de experimente. Ma puneau sa urinez într-un pahar ciudat, de plastic, îmi luau sînge aproape zilnic si îmi dadeau o groaza de pastile de toate culorile. Mie îmi era din ce în ce mai rau de la toate astea, pîna cînd un chel îmbracat într-un halat albastru, probabil cel care ma avea în grija, a hotarît ca asa nu aveau sa ajunga nicaieri. Nu stiam unde ar fi trebuit sa ajung si nesiguranta asta ma facea sa îmi închipui lucruri din cele mai nastrusnice. Ma gîndeam c-o sa ma urce într-o racheta, sa ma trimita pe luna, asa cum visasem de multe ori odata. Sau sa ma antreneze pentru cine stie ce misiune secreta, pentru care aveau nevoie neaparat de cineva dotat cu aripi. Sau un milion de alte gînduri. Erau totusi contrariati ca nu puteam sa zbor. Chiar si eu eram putin dezamagit de asta. As fi vrut sa ma înalt usor, sa plutesc deasupra spitalului, sa-l vad ca un punct alb de deasupra pamîntului, sa planez pe deasupra casei mele si s-o strig pe mama, care ar fi aparut la fereastra si mi-ar fi facut cu mîna. Pe sora mea nu voiam sa o vad.

      Trei tipi ma pazeau zilnic, sa nu care cumva sa plec de acolo fara sa anunt pe nimeni. Inalti, cu chipuri grave si ei ma faceau sa ma gîndesc la soldateii mei de plumb cu care tare as fi vrut sa ma joc acum. Pentru ca tot ceea ce îmi lipsea în ultima vreme erau jucariile mele. Autobuzul rosu primit de Craciun.

      Dar doctorii se pare ca n-aveau de gînd sa ma ajute, ba chiar ma tot întrebau nervosi: oare cînd am de gînd sa zbor? Cineva avu ideea sa ma arunce de la etaj, poate instinctul pasarii din mine s-ar fi manifestat în caz de pericol si as fi reusit sa zbor. M-am speriat, dar ei chiar au crezut în ideea insului cu pricina si mi-au dat drumul sa cad, cei-i drept doar de la primul etaj si, pentru orice eventualitate, au pus si o saltea jos. Au adus si cîteva elicoptere, doamne fereste, cumva, în caz ca chiar puteam zbura si sa fug de acolo. Dar n-am zburat si piciorul mi l-am rupt din nou, nu stiu cum am cazut pe salteaua aia a lor, mi-am rupt acelasi picior ca atunci cînd am cazut de pe bicicleta.

      Am stat o luna în spital. Imi vine sa rîd, doar tot în spital eram si înainte de a-mi rupe piciorul si tot acolo am ramas si dupa ce mi s-a vindecat. Macar în tot acest timp, soldatii aceia n-au stat chiar mereu sa ma pazeasca si nici nu mi s-a mai luat sînge.

      Dar pîna la urma, experimentele s-au reluat si nu stiu cum a trecut un an de cînd sosisem acolo. Aveam ocazia sa ma uit în ziare si am constatat surprins ca presa continua sa scrie de mine. Vedeam fotografii de-ale mele în fiecare ziar de scandal, cu tot felul de titluri ciudate: conspiratie a statului, îngerii au venit pe pamînt, se apropie sfîrsitul lumii, sau dimpotriva, eram un rezultat al experientelor ascunse ale armatei. Nu-mi venea sa rîd. La urma urmei, scriau despre mine.

      Si ceea ce am constatat cu durere, dupa tot anul acesta, era ca doctorii renuntasera în buna masura sa se ocupe de mine. Nu puteam sa zbor, asa ca nu îi interesam. Dar tot nu ma lasau sa plec acasa. Militarii aceia îmi pazeau în continuare usa si se parea ca singurii care se mai uitau la mine, oarecum cu invidie, erau chiar ei. Mai trecea din cînd în cînd cîte un medic, dar vizitele lor scadeau din ce în ce.

      într-o seara, ca niciodata de cînd eram aici, soldatii mei n-au mai stat în fata usii. Noaptea înainta, iar eu ma gîndeam daca n-ar fi fost bine sa plec, profitînd de absenta lor. Nu stiam daca mai aveau si alti paznici afara, la iesirea din spital, dar cred ca eram în stare sa risc. Am iesit pe hol si m-a surprins sa nu vad nici un halat al vreunui medic prin preajma. Nu stiam ce se petrecuse, dar inima îmi batea acum mai tare. Mi-am înaltat aripile de bucurie si le-am scuturat în aer. Nu m-am înaltat, asa cum poate ma asteptam. M-am grabit spre scara si chiar atunci am dat nas în nas cu soldatii mei.

      Miroseau a bautura, chiar atunci se întorsesera din cine stie care bar. Vorbeau tare, iar eu m-am speriat putin.

      Am dat sa ma întorc în camera mea, dar unul din ei m-a prins de o aripa, smulgîndu-mi cîteva pene. Am cazut la pamînt, fulgerat de durere. Ei rîdeau în continuare, iar unul a scos de undeva un cutit a carui lama a stralucit albastru în lumina neoanelor. M-am ridicat si am dat sa fug, dar celalalt s-a repezit la mine, înjurîndu-ma.

      M-au bagat în camera si au deschis fereastra. Doi ma tineau, iar cel care scosese cutitul mi-a spus ca sunt un baiat rau pentru ca nu le dadusem doctorilor ceea ce voisera de la mine. Spunînd asta si-a apropiat lama de umerii mei. A taiat rapid, însa, spre uimirea mea, nu am simtit nici o durere. Poate doar o mîncarime.

      Parea ca cel care cîndva îsi trecuse fierul înrosit pe deasupra umerilor, acum ar fi aruncat o pînza peste aripile mele, oprindu-mi durerea. Dar sîngele curgea si eu am tipat, ca si cum as fi vrut sa nu dezamagesc pe nimeni. M-am zbatut, dar ceilalti doi nu îmi dadeau drumul. Acum rîdeau si mirosul de bautura ma izbea în fata, facîndu-ma sa ma strîmb. Cutitul a înaintat, pîna cînd a ajuns la osul crescut. Celalalt s-a încruntat si a fortat nervos. Sîngele îi patase camasa verde, dar el nu tinea seama de asta si într-un tîrziu a strigat bucuros, cu aripa moarta în mîna. Cîteva pene zburau în jurul nostru, iar el se juca suflînd înspre ele.

      S-a oprit, apoi mi-a apucat si cealalta aripa, taind fara sa tina seama de strigatele mele. Mi-a taiat-o mai repede, dar eu simteam doar acea mîncarime slaba în spate. Au aruncat aripile pe fereastra, dupa care m-au ridicat. Am stiut atunci ce voiau sa faca si am încercat sa scap din mîinile lor, însa ei erau mai puternici. Zboara daca poti, jigodie, mi-au strigat. Zboara, daca poti, a repetat cel cu cutitul în timp ce îmi dadeau drumul.

      Nu i-am mai auzit. Aerul îmi vîjîia pe la ureche, iar pamîntul ma astepta jos, lînga aripile mele însîngerate. Ce chestie, gîndeam, îmi voi rupe piciorul iar, poate acelasi picior, si chiar asa a fost, m-am izbit de pamînt, fara nici o saltea care sa ma prinda în brate, n-am cazut nici macar pe aripi. Cutitul a sosit în aceeasi clipa, cazînd la cîteva palme departare, probabil ca soldatul acela mirosind a bautura ieftina îl aruncase dupa mine.

      M-am ridicat cu greu, doar pe piciorul sanatos, si m-am uitat înspre geamul meu. N-am simtit nimic împotriva lor, poate ca în sinea mea ma asteptam ca odata lucrurile sa se termine asa.

      Mi-am înaltat bratele spre cer si atunci a început zborul. M-am ridicat usor, speriat chiar si eu, apropiindu-mi cerul de frunte. Am ocolit fereastra, nu voiam ca cei trei militari sa ma vada, si am plecat în zbor. Durerea din umeri scazuse, la fel si cea din piciorul rupt, parea ca nu am avut acolo nimic niciodata. Nu stiam unde sa ma duc.

      Poate ca voi începe de la casa mea. O voi chema bucuros pe mama, iar ea va iesi sa ma vada, sa îmi faca semn cu mîna. Chiar si pe sora mea o voi chema.

      Si cine stie, poate ca vor veni cu totii într-o zi dupa mine.

© Copyright Cătălin Sandu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online