evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Întâlnirea  -  Lala  -  Poveste cu un zmeu  -  Luminile oraşului XX  -  Luminile oraşului 2 (I)  -  ªi vremea vine ca să plângi  -  Halta părăsită  -  Servisul Auto  -  În noapte  -  Toate filmele româneşti au un final trist  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (II)  -  Luminile oraşului XVII  -  Mamal - Beciul  -  Sclipiri de Soare  -  Călătorie la Muzeul Quale  -  Meduza meduzelor are dreptate !  -  O Poveste (?) modernă  -  Praf minune  -  Vatmanul - Anton şi Marcel  -  Proces neverbal  -  Nyprus  -  Vatmanul - Purificarea  -  Umbra  -  Uitare  -  Poveste cu un cui  -  Gondolierul  -  Ziua în care pământul s-a oprit  -  Oglinda îngerilor  -  Poporul perfect  -  Un bilet de plecare de pe Soregaard  -  Recreaţia  -  Aether pro narcosi  -  Drumul care nu se vede  -  Contrapaganda  -  Icoana  -  Lumina neagră  -  Atingeri sensibile  -  Luminile oraşului XXVI  -  Fotografii  -  Aici şi acum  -  Petrecerea  -  Fântâna de iasomie  -  Pânza de paianjen  -  Copilul gheţii  -  Omega  -  Cerşetorul  -  Curcubeul  -  Nebunul  -  Fluturi  -  Sender: High_Orbit_God


Pastel

Satul cunoştea noaptea
  Marian Coman
Vitrina literară II
Vitrina literară
Pacientul
Decablat
Dependent TV
varianta print

Marian Coman



Publicat Vineri, 14 Decembrie 2001, ora 10:05

       Satul cunoştea noaptea.

      Cu sute de stele aruncate undeva pe cer şi luna galbenă, imensă ca un zâmbet vertical, hepatic pe care norii, gigantice corăbii cenuşii, îl acoperă, lăsând câinii să latre pe întuneric şi vacile nemulse să mugească dureros şi doar tu, Zamfire, doar tu ştii că satul e pustiu cum pustiu mai este poate doar sufletul tău, imens deşert de cenuşă, agăţat cu tine aici, pe coama dealului, la poalele căruia tu vezi, nu-i aşa? zac cele zece-doisprezece case cu acoperişuri de ţiglă roşie; roşie da! ca ploaia de-a căzut când frate'tu a dat ortu'; ţi s-au întunecat minţile atunci şi i-ai spus maică-ti să-şi ia mortăciunea de pe masa din camera de oaspeţi, apoi, cînd l-au îngropat, l-ai auzit Zamfire ştii sigur asta l-ai auzit cum te-a rugat să-l răzbuni; bun băiat frate'tu ăsta: a vrut să plece departe, la şcoală, da' cu o zi 'nainte şi-a prins o mînă la batoză şi a rămas aşa, ciung, iar într-o altă zi, armăsaru' vostru I-a aruncat o copită-n cap şi frate'tu a orbit; a orbit şi spunea continuu că el vede, că vede altceva o poartă imensă, dincolo de care e doar lumină albă şi blândă, iar cei câţiva vecini duhnind a ţuică bătrână veneau la el: spune-ne şi nouă, Chiorule, ce vezi tu şi frate'tu se înflăcăra, Zamfire, şi le povestea de poarta înaltă şi largă dincolo de care aşteaptă lumina şi ei se prăpădeau de râs înecându-se cu fumul Mărăşeştilor, dar frate'tu continuă cu şi mai multă convingere, cu ochii pierduţi între cearcăne, pupilele mari, flămânde, căutând lumină, forme, culori. Şi într-o noapte o luase razna pe semne a zis că pleacă, aşa orb şi ciung cum era, dar l-a muşcat un dulău mare şi negru de făcea spume la gură frate'tu cînd a murit, şi-i clănţăneau dinţii să se spargă, şi horcăia teribil, şi-avea ochii stacojii, injectaţi.

      Ţi-a spus să-l răzbuni atunci, în groapă şi i-ai promis, deşi nici să vorbeşti nu mai ştiai toţi îţi spuneau Mutu', Zamfire fratele lu' Chioru a Frosinei şi ai ştiut pe cînd coseai că a venit vremea; ai auzit bondarul ăla bâzâind şi ai ştiut că e momentul Era o zi fierbinte de vară şi iarba cădea răpusă de lama coasei tale, 'colo, pe malul râului. Ai aşteptat apusul sub apăsarea căruia umbrele toate se lungeau şi coasa, o strălucire de fulger decupata parcă de pe cer a retezat gâtul maica'ti, scorpia aia care nu te lăsase niciodată să pleci, apoi ai luat la rând casele şi i-ai căsăpit pe toţi sclavii satului ăstuia şi ai fi vrut poate să omori satul, sufletul lui ce vă înmormântase în el viitorul, să omori viţele, fântânile şi casele, străzile prăfuite ce nu purtau pe nimeni afară, biserică şi cimitirul ce devenise mai mare decât cătunul în care vă târâseţi existenţa, dar nu ştiai cum şi asta te tulbura teribil. Ai încercat să aprinzi surele şi şoproanele în care animalele mârâiau a moarte, dar o ploaie măruntă şi rece ţi-a năruit planurile; apoi cu părul ud, cu figura şi hainele pline de sânge te-ai refugiat aici, pe coama dealului.

      Te-ai gândit să pleci, să laşi totul în urmă, să încerci să uiţi. Acum eşti singur; ai scăpat de nenorociţii ăia, de curva de maică'ta şi de toate lichele ce o înconjurau; satul e pustiu şi nu ai decât să faci ce ar fi vrut atât de mult frate'tu să facă. Acum poţi să pleci. Doar că ploaia parcă s-a oprit, a încremenit cumva între cer şi pământ, animalele au încetat să mugească ori să necheze, să latre, să behaie. S-au oprit toate, chiar şi limbile ceasului din turlă bisericii au înţepenit şi o linişte apăsătoare polenizează totul, îţi întortochează sufletul, mintea, inima. Şi nu mai ştii nimic, poate doar faptul că trebuie să rămâi, că nici o altă soluţie nu mai ai.

      O buhă a împietrit cu aripile desfăcute în aer iar mâna în care ţineai ţigara s-a oprit şi ea în drumul pe care-l făcea spre buzele tale, spânzurându-se cu fumul de cer. Ochii şi-au oprit clipirea şi paralizat nu mai poţi privi decât satul, cătunul care ţi-a deturnat plecarea, monstrul ăsta care ţi-a oprit timpul şi pe care o să-l vezi o eternitate.

      Şi ce mult ai fi vrut să pleci...

© Copyright Marian Coman
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online