evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Altă Poveste(?) modernă  -  Cerşetorul  -  În vizită la psihiatru  -  Frumuseţea numărului unsprezece  -  Variaţiuni pe o temă mai veche  -  Decablat  -  Război obişnuit  -  În tren  -  Elegie pentru Jeromed  -  Povestea (?) Pensionarului Incredul  -  Îngerul cenuşiu - Angela  -  Groparii  -  Călătorie la Muzeul Quale  -  Al nouălea iad  -  Fiii lui Rawser  -  Australia, ca o felie de pâine  -  !NFERNUL (fragment): Autistul  -  Vrăjitorul  -  La copcă  -  O faptă eroică fără de ecou  -  Tarsius  -  Ulysse şi Hector  -  Contrapaganda  -  Lala  -  Transcendere  -  Conştiinţa împăcată  -  Norul de argint  -  Nevastă rea  -  Luminile oraşului XII  -  Tânăr si încă nescris  -  ªi vremea vine ca să plângi  -  Un pahar de vin  -  Geneza  -  Aura urii  -  Pânza de păianjen  -  Luminile oraşului XXV  -  Poveste de mahala III : Foamea!  -  Poporul perfect  -  Zori  -  În beci  -  Viola  -  Luminile oraşului XXXII  -  Unii îmi zic Charon...  -  Cerc la persoana întâi  -  Povestea knorgului care îşi caută mama  -  Povestea unui ceas  -  Poveste cu un cui  -  Aici şi acum  -  Luminile oraşului XXX  -  Vânătorii de poveşti


Jocul

Angela Baciu



Publicat Sâmbătă, 15 Mai 2010, ora 17:23

      I
     
      Voi veni la miezul nopţii –
      o cenuşă ce va reînvia.
      sufletul
      încă zboară liber
      ca o mireasă tânără
      cu voalul alb de mătase,
      intrând pe uşa
      unei biserici vechi.
      acela a fost primul JOC al
      copilăriei, spuneam.
      iluzii vechi
      în grădina din spatele casei
      să ne jucăm ‘de-a mama
      şi de-a tata’
      multe urme
      în piatră am lăsat,
      departe de crinii înfloriţi,
      de ierburi
      pline de rouă
      de pe o zi pe alta
      nu te mai recunoşti,
      chipul parcă îţi seamănă,
      aceeaşi ochi,
      acelaşi zâmbet, te recompui
      până primul rid pe frunte strigă,
      suntem un stol de vulturi.
      să ne jucăm
      apoi ‘de-a mirele şi mireasa’
      aud şi acum,
      parcă nisipul
      curgând încet în clepsidră
      cearceafuri de mătase roşii ,
      femeia aceasta cu gura
      ei caldă, fără moarte,
      el cufundat pe de-a-ntregul
      în părul ei lung, negru. bărbat
      şi femeie nimeni n-o să-i audă departe de lume,
      fugari şi te întrebi ce faci cu
      atâta tristeţe, unde o aduni,
      ai vrea să risipeşti toate umbrele trecutului
      şi ştii, trebuie
      să tăvăleşti URA prin praf,
      s-o calci în picioare,
      s-o scuipi s-o drăcui,
      apoi
      să te ridici senină să nu mai laşi pe nimeni să răscolească rana,
      să dai drumul sângelui să rodească şi
      în faţa lui Dumnezeu singuri să ne rugăm.
      căte ferestre ai deschis pentru mine, iubite
      căte jocuri ai invăţat şi inventat pentru mine, iubite…
      toate le-am aşezat la un loc
      să-mi pun ordine-n gânduri –
      ştiu, nimic nu va mai schimba orizontul,
      curcubeul nu va mai fi acelaşi,
      pe cel în care am crezut l-am uitat –
      ştii, nu de tristeţe fug,
      nu de singurătate,
      fug de dragoste.
      de nu m-ar mistui prea devreme
      bătrâneţea..
      se furişează la urechea mea, mă mângâie gura sa,
      mă caută, ma muşcă să mă
      trezească, ar vrea să simt cum curge sângele prin vene
      ce joc mai e şi ăsta,
      cum se joacă jocul acesta ?
      de pe un picior pe celălalt sar ca într-un joc de şotron
      desenat cu cretă pe un asfalt imaginar.
      nu mai suntem copii, am ajuns oameni trişti,
      ei da, murim puţin căte puţin.
      să mă ascund în fundul pământului aş vrea,
      să nu mă găsească nimeni,
      să mă uite timpul în văgăuna vieţii,
      nu-mi place jocul acesta – e un joc dur
      al indiferenţei, al bolii, al nebuniei.
      au secat parcă toate izvoarele, cerul s-a închis,
      nu mai vedem nici luna,
      am închis fereastra să nu-ţi fie frig.
      măine va fi mai bine, iţi promit. îmi aşez
      din nou palma pe fruntea ta rece, ştiu, e mai bine aşa,
      voi fi şi măine tot aici lânga tine.
      basmul nu mai e basm,
      jocul nu mai e joc,
      simt miros proaspăt de magnolii.
     
      II
     
      mereu iţi spuneam
      amândoi înaintăm odată cu sângele ca un ecou,
      o umbră goală
      cu sufletul pe dos.
      lumea noastră curge din silabe ,
      uitarea va veni mult prea târziu
      m-am ascuns încet spre râdacini, am măngăiat
      neinţelesele tăceri.
      cu ce plătim durerea? acele cruci de piatră
      răsturnate peste morminte vechi ?
      vin către tine, ridică-te,
      mâinile acestea, pe care le iubeşti,
      te aşteaptă,
      te încarcă de viaţă
      îţi lasă urme adânci
      pe pielea ta încă tânără,
      urme care vor dăinui multă vreme de acum inainte.
     
     


     
      A JÁTÉK
     
      I
     
      Éjfélkor jövök – hamu, mely fel fog támadni. a lélek
      még szabadon repül mint selyemfátylas fiatal menyasszony,
      belibben
      egy régi templom ajtaján. az volt a gyermekkor elsõ
      JÁTÉKA. mondtam. régi illuziók
      a ház mögötti kertben papás-mamást játszottunk,
      sok nyomot hagytam
      a kövekben, távol a virágzó liliomoktól és a harmatos
      fûtõl.
      egyik napról a másikra már nem ismersz magadra,
      az arc mintha hasonlítana rád, ugyanaz a szem,
      ugyanaz a mosoly, újra összerakod magad,
      míg homlokodon az elsõ ránc kiáltja,
      egy sasraj vagyunk.
      aztán játsszunk mennyasszonyt és võlegényt, most is hallom,
      mintha a homok lassan folyna
      a homokórában
      piros selyemlepedõk,
      ez a meleg szájú nõ
      halhatatlan,
      õ meg teljesen beletemetkezik
      a nõ hosszú, fekete hajába. férfi
      és nõ. senki sem fogja hallani õket távol a világtól,
      szökevények és azt kérdezed magadtól,
      hogy mit kezdesz ennyi szomorúsággal,
      hova gyûjtöd össze,
      szeretnéd eloszlatni a múlt minden árnyékát,
      és tudod, hogy a GYÛLÖLETET porba kell tipornod,
      meg kell taposnod,
      le kell köpnöd, meg kell átkoznod,
      aztán
      emelkedetten, derûsen, ne engedd senkinek, hogy felszaggassa
      a sebet, engedd szabadon a vért, hogy teremjen és
      imádkozzunk Isten elõtt, magunkban.
      hány ablakot nyitottál ki nekem, szerelmem
      hány játékot tanítottál meg és találtál ki nekem, szerelmem...
      mindet egy helyre gyûjtöttem
      hogy rendet rakjak gondolataimban –
      tudom, már semmi nem fogja megváltoztatni a látóhatárt,
      a szivárvány nem lesz már ugyanaz,
      elfelejtettem azt, akiben hittem –
      tudod, nem a szomorúságtól futok,
      nem a magányosságtól,
      hanem a szerelemtõl.
      ha nem emészteném el magam túl korán
      az öregség...
      a fülemhez lopakodik, szája simogat
      keres, megharap, hogy
      felébresszen, szeretném érezni hogy folyik a vér a vénákban
      milyen játék ez,
      hogy kell játszani ezt a játékot?
      egyik lábammal ugrálok, majd a másikkal
      egy képzeletbeli aszfalton, krétával rajzolt ugrókötéllel.
      már nem vagyunk gyerekek, szomorú emberekké váltunk,
      hát igen, lassanként meghalunk.
      szeretnék a föld mélyébe rejtõzni,
      hogy ne találjon meg senki
      hogy az idõ az élet zugában felejtsen,
      nem szeretem ezt a játékot –
      a közöny, a betegség, az õrültség e kemény játékát.
      mintha minden forrás kiszáradt volna, az ég bezárult,
      már a holdat sem látjuk,
      becsuktam az ablakot, hogy ne fázzál.
      holnap jobb lesz, megígérem. tenyeremet
      ismét hideg homlokodra teszem, tudom, így jobb,
      holnap is itt leszek, melletted.
      a mese már nem mese,
      a játék már nem játék,
      magnóliák friss illatát érzem.
     
      II
     
      mindig mondtam neked
      mindketten együtt haladunk a vérrel mint a visszhang,
      egy üres árnyék
      kifordított lélekkel.
      a mi világunk szótagokból áll,
      a felejtés túl késõn fog jönni,
      halkan elrejtõztem a gyökerek felé,
      megsimogattam a meg nem értett hallgatást.
      mivel fizetünk a fájdalomért? azok a kõkeresztek
      ledöntve a régi sírokon?
      állj fel, jönnek feléd,
      ezek a kezek, melyeket szeretsz,
      téged várnak,
      feltöltenek élettel
      mély nyomokat hagynak
      még fiatal bõrödön,
      nyomokat, melyek mostantól fogva sokáig megmaradnak.
     

© Copyright Angela Baciu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online