evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Tata, ceasul şi căpşunile  -  Vrăjitoarea  -  Soldatul  -  Vinerea Rozinelor Timpurii  -  Clocitorul Josh  -  Ciorna  -  Arma secretă  -  Cursa  -  Chipul de pe Marte  -  ROV-27  -  Timpul schimbării  -  Cunoaştere  -  Canicula  -  Casa nebunilor  -  În căutarea lacrimilor pierdute  -  Jocul Zeilor (VIII)  -  Submarinul Roşu  -  Muribundul  -  Lumânărica se pregăteşte să trăiască  -  O faptă eroică fără de ecou  -  Lecţie de Umanitate !?  -  Cum s-a născut Dumnezeu  -  Follow-Me  -  Luminile oraşului XXIX  -  Duel în Lumea Visurilor  -  Babylon Five: Mercenarii  -  Întunericul vieţii  -  Drum bun  -  Felix II  -  Coconul  -  Brăduţul  -  O scânteie într-un ocean de linişte  -  Conştientizarea  -  Fragmentalism  -  Unde dai şi unde crapă!  -  Mimi, Momo şi Mumu  -  Jocul  -  Intoxicaţia. Investirea de novice  -  Luminile oraşului XV  -  Istoria spirilor de la începuturi până la trecerea munţilor  -  Obsesia  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (I)  -  Engel  -  Fortul  -  Fragile  -  Servisul Auto  -  Avatarul  -  Visul demiurgului  -  Salvatorul  -  Marea Neagră. Iulie


Perla vieţii

Poeme antir

  Stanislav Lacomchin
Viola
Lala
Gheşeft
Avertisment
varianta print

Stanislav Lacomchin



Publicat Sâmbătă, 11 Septembrie 2010, ora 18:40

      Pe firmamentul necuprins
      Al bolţii siderale,
      În jurul soarelui încins
      Sub razele astrale,
      De pe vremea veşniciei
      Tot hoinărind prin stele.
      În virtutea inerţiei
      Plutesc nouă mărgele.
      Mai mari, mai mici, apar, dispar,
      Rotindu-se într-una;
      Dar în clasorul planetar,
      O perlă e doar una!
      E simbol proslăvit în vers,
      E sevă şi e vlagă;
      E perla vieţii-n univers,
      E Terra noastră dragă!
      Ce nu găseşti la nici o stea
      Şi nici la opt surate,
      Mărgica noastră le avea,
      Din vremi îndepărtate.
      Avea căldură ce-a rodit
      Pământ udat de mare;
      Avea lumină ce-a-nflorit
      Al vieţii pom sub soare.
      Şi apăru pe-al scării timp,
      Maimuţa şi-apoi omul;
      Iar mai târziu, zei din Olimp,
      L-au botezat cu focul.
      Al vieţii val a invadat
      Târându-se-n milenii,
      Civilizaţii ce-au format
      Popoare şi imperii.
      A rezistat bătut de vânt,
      Sfidând până şi timpul,
      Piramidalul sfânt mormânt,
      Având drept paznic Sfinxul.
      În Babilonul milenaar
      În ceruri suspendate,
      Grădini cu-arome de nectar
      Împodobeau palate.
      Mai e şi zidul chinezesc
      Ce-n vreme şerpuieşte;
      Hotar de ţară-mpărătesc
      Ce azi mai dăinuieşte.
      Şi azi castele sunt pe glob
      Şi opere de artă;
      Şi astăzi omul este rob
      Al vieţii ce nu iartă.
      Nu iartă cerul ce-i smolit,
      De fum scuipat din coşuri;
      Şi nici pe cei ce-au otrăvit
      Şi apa din adâncuri.
      Avem şi noi un Ermitaj,
      Big-Bangul şi Florenţa;
      Avem. Dar nu avem curaj
      Să-nvingem violenţa.
      Sub semnul crucii, Ku-Klux-Klan
      Stigmatizează omul;
      Iar mafioţii an de an,
      Legiferează drogul.
      Dar pomul vieţii încărcat,
      Cu fructele iubirii
      Ne dă mereu un rod bogat
      Sub bolta fericirii.
      De moare unul, doi trăiesc
      Şi-mbătrânesc cu toţii:
      La rândul lor, copiii cresc.
      Şi leagănă nepoţii.
      Dar jungla vieţii-a dăruit
      La unii bogăţia;
      Din ce-a rămas, a împărţit
      La ceilalţi – sărăcia.
      Avem magnaţi şi cerşetori
      Şi câini cu guvernantă;
      Avem pungaşi şi muncitori,
      Şi societate-naltă.
      În timp ce unii huzuresc
      Având palate-o droaie,
      Mai sunt din cei ce se hrănesc,
      Tot zgândărind gunoaie.
      Avem cocioabe şi tripou
      Şi rampe de lansare;
      Avem şi blocuri şi ghetou,
      Şi mâţe milioane.
      Şi mai avem ceva de preţ,
      Ceva inestimabil;
      Ceva zburdalnic şi isteţ,
      Şi inimaginabil.
      Ceva micuţ cu părul creţ.
      Ce creşte fără teamă:
      Ceva gingaş şi iubăreţ,
      Ceva ce spune:Mamă!
      E mugur sacru ce-a plesnit
      Pe ramura în floare;
      E perla vieţii ce-a păşit
      Tot gângurind sub soare.
      E pruncul meu, al tău, al lui!
      E schimbul meu de mâine;
      Să nu dăm pruncii nimănui,
      Chiar de n-avem nici pâine.
      De-s galbeni, albi sau măslinii,
      Să-i creştem toţi în pace;
      Ei se vor duce-n galaxii,
      Şi-oraşe noi vor face.
      Dar mai avem. Ceva cumplit
      Cu iz de-ngropăciune;
      Ceva ce globu-a îngrozit
      Şi-a vieţii raţiune.
      Un holocaust nuclear
      Ce-ameninţă pământul;
      Blestem al ştiinţei planetar,
      Ce nu concepe gândul.
      E moartea celui însetat,
      Ce-i la un pas de oază;
      E spectrul morţii ce-a-nviat,
      În toga ei de groază.
      Avem pe orice continent
      Rachete nucleare;
      Avem spioni şi armament,
      Şi baze militare.
      Ciuperca magică avem,
      Şi ne pândim cu ură;
      Privind radarul aşteptăm
      Cu sufletul pa gură.
      Ei da! Avem şi aşteptăm
      Secunda mult râvnită;
      Butonul ca să-l apăsăm,
      În clipa sorocită.
      Un joc macabru şi stupid,
      Un joc ce nu se-nvaţă;
      Un joc al celor ce ucid,
      Jucându-se de-a viaţă.
      Un glob întreg de muritori
      Legat de-un fir de aţă;
      Ruletă fără jucători,
      Având drept miză – viaţă.
      De-i peşte, pasăre sau om,
      O inimă pulsează;
      De-i floare, grână sau e pom
      Sub soare fecundează.
      Atunci, de ce ne înarmăm,
      Când viaţa-i o sclipire?
      De ce atunci, să-nmormântăm
      A globului iubire?
      V-aş întreba, dragi consăteni,
      Din era nucleară:
      Vreţi pace între pământeni,
      Sau noapte glariară?
      Vreţi Terra mistuită-n foc?
      Sau…pâinea de pe masă?
      Vreţi genocid şi unda şoc?
      Sau…liniştea din casă?
      Voi, mame dragi, şi voi bunici,
      Ce vă iubiţi nepoţii;
      Vreţi să-i vedeţi cum cresc de mici?
      Sau…Nu!… Să nu-i dăm morţii!
      De rupi o floare nu-i păcat,
      În loc tot floare creşte;
      De moare-un prunc nevinovat,
      O mamă îl jeleşte.
      Şi-atunci, să-mi spuneţi, dragii mei:
      Cu ce-am greşit noi oare?
      De ce mai sunt pe glob pigmei,
      Ai morţii nucleare?
      De ce savanţii psihopaţi,
      Stăpâni pe-a noastră soartă,
      Cu ştiinţa morţii înarmaţi,
      Ne vor planeta moartă?
      N-ajunge oare ce-aţi făcut
      Din Hiroshima lumii?
      Când n-a rămas nici om, nici lut
      Nici geamătul furtunii
      Acum vreţi să-exterminaţi
      O viaţă de milenii;
      Iar Terra să o transformaţi
      În pulberea tăcerii.
      Aţi uitat, cu atâtea ştiinţe
      De un proverb cu mult temei;
      De sapi groapa altei fiinţe,
      Vei cădea în locul ei.
      De-aţi uitat saua nu proverbul,
      Noi am vrea să vă uităm:
      Să uităm până şi verbul
      Ce conjugă: ne-narmăm!
      Nu mai vrem crucişătoare!
      Nici rachete pe pământ!
      Vrem copii mai mulţi sub soare!
      Noi vrem viaţă! Nu mormânt!
      Să facem glastrele din căşti!
      Şi din grenade călimări!
      Să fie viaţa ca-n poveşti!
      Şi PACE-n cele patru zări!
     

© Copyright Stanislav Lacomchin
Nota :    Martie 1986
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online