evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Jocul  -  Cu preţul morţii  -  Theron Girradus  -  Aether pro narcosi  -  Tocăniţa de ciuperci  -  Cinci personaje în căutarea unor măşti vesele  -  Almateea  -  Children of mine  -  Luminile oraşului XXXIV  -  Ultima eclipsă (I)  -  Frumuseţea numărului unsprezece  -  Luminile oraşului XV  -  Strada Cosmos  -  Gheşeft  -  Al nouălea iad  -  Depozit.02  -  O scânteie într-un ocean de linişte  -  Sfântul  -  Mimi, Momo şi Mumu  -  Eu şi Cu Mine  -  Gândacul  -  Cosas de la vita  -  Alertă !  -  Engel  -  Curcubeul  -  Pasul craiului de munte  -  Perdeaua lui Simon  -  Uitarea  -  Apocalipsa  -  Visând cu ochiul deschis  -  Sentofagia  -  Vatmanul - Mass Media  -  Vinerea Rozinelor Timpurii  -  Lumină dublă  -  Stâlpnicul  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (V)  -  Meduza (II)  -  Mamal - Despărţirea  -  Sunet pentru suflet  -  Intoxicaţia. Investirea de novice  -  Nebunii lui Arrianus  -  Jocul  -  Disertaţie despre diferitele moduri de apreciere a inteligenţei  -  Nopţi albe, zile negre  -  Iza  -  Mamal - Oraşul  -  Proză scurtă  -  K  -  Jocul Zeilor (VI)  -  Din vitrină


Gânduri la flacăra inimii. Tratat de singurătate

Cezarina Adamescu



Publicat Duminică, 16 Ianuarie 2011, ora 10:02

      Să ne îngândurim, aşadar!
      Aerul stă închis
      între zidurile Singurătăţii.
      Să-l slobozim,
      să deschidem aerul larg
      până la zenit, împreună!
     
      Cineva de departe
      îmi trimite scrisori
      pe pereţii de aer
      ai iernii.
      Ibişii rozalii
      aplaudă tare din aripi.
     
      Mi-am lăsat gândurile
      într-o mare uitare de sine,
      aproape-n paragină.
      De pe ruinele lor,
      pămătufuri de fum alb se înalţă
      la fel ca pe acoperişul lumii
      când un cardinal elector
      strigă mulţimii:
      Habemus Papa!
     
      În crucea zilei
      soarele mursecat
      de vârcolacii Selenei
      îngrozit, se ascunde.
      Ziua se subţiază treptat.
      Am mai traversat o eclipsă.
     
      Custozii-s nevolnici.
      Îmi retrag grăbită averile
      nenumărate,
      necântărite,
      nemăsurate,
      (ne)preţuite
      şi fără urmă de bucurie
      sap o groapă cu unghiile şi
      le-ngrop
      pentru un timp mai prielnic.
     
      Timpuri prielnice nu-s
      şi mă-ndrept gândurată
      înspre apus.
      Înspre amurg
      apele mele lăuntrice
      curg, curg, curg...
      Ce fel de păzitori de comori
      mi-am aflat?
      S-a întunecat
      şi mişună furii.
      Mă-ndrept cu frică
      spre poarta pădurii.
      Nu-i nimeni aici de pază.
      Copacii-s orfani.
      Selene
      trece grăbită
      din fază în fază.
     
      Adevărul e că nimeni
      nu-şi poate măsura
      singur, puterile.
      De aceea nu-şi va cunoaşte nicicând
      limitele.
     
      Ne forţăm să ne întrecem
      alergători stingheri
      pe aceeaşi pistă,
      din astăzi până mai ieri,
      apoi o pornim pe trasee diverse
      spre linii de sosire necunoscute
      în timp ce metronoamele
      o iau singure razna.
      Câte jaloane doborâte,
      câte puncte de reper pierdute din vedere?
     
      Competiţie fără învingători, fără învinşi,
      lecţie de autodepăşire...
     
      Continui să mă minunezi,
      Minunato,
      cu irepresibila ta prezenţă-absenţă.
      Pleci şi te-ntorci
      de fiecare dată
      mai misterioasă
      şi eu te întâmpin surprinsă
      cu un buchet de luminiţe-n priviri,
      abia pâlpâinde...
     
      Singurătate,
      atingerile tale sunt
      înşelătoare, la fel ca
      acelea din vis...
     
      Doar flacăra ochilor tăi
      ca fosforul din ochii pisicii vecine
      trece prin zidul de nepenetrat,
      al inimii mele.
     
      Ne-nconjurăm de fantoşe
      ne însoţim cu ele adesea,
      mergând pe drumul
      prescris de altcineva
      dinainte de naştere.
     
      Mi-am pus
      picături în ochi
      ca să-mi limpezeasc gândurile.
     
      Ca lemnul de vioară sun
      când îmi atinge corzile
      Singurătatea-
      Iubirea mea cea de toate zilele
      şi de nopţile toate.
      Singurătatea care-mi oferă iubire
      pe săturate,
      pe înfulecate
      până la aplecate.
     
      Singurătatea-i geloasă pe mine,
      doar pentru sine mă vrea,
      de aceea mă bănuie
      de infidelitate.
     
      Unde mă duc,
      ţup, după mine,
      Nu mă slăbeşte din ochi
      nici o clipă.
      De altfel nici eu
      fiindcă n-o vreau a altuia.
      Am drept de posesie absolută.
     
      File frunzărite,
      gânduri risipite,
      un arcuş pe strună,
      ce patetic sună!
     
      Şi totuşi,
      avem nevoie de lotuşi,
      de florile lor diafane
      din icoane...
     
      În odaie la mine
      Singurătatea devine
      fără hotare.
      Mă lungesc lângă ea
      printre pernuţe, pe canapea,
      două pisici în călduri,
      nescărmănate.
     
      Vină, ruşine, păcat, penitenţă?
      Îmi port singurătatea
      ca pe o legătură cu morţi
      în spinare
      la fel cum îşi poartă bătrânii
      legătura cu vreascuri culese
      din pădurea întunecoasă.
     
      Le cărăuşesc fiindcă ştiu că,
      o dată ajunsă acasă, o să le azvârl în foc
      şi o să-mi dezmorţesc mădularele.
     
      Va fi iarăşi bine la vară şi cald
      şi eu voi ispiti somnul cu o poveste
      la gura vetrei încinse.
     
      În singurătate,
      chiar şi gândurile putrezesc,
      visele se descompun
      şi miros a nămol şi a stridie moartă.
     
      Da, Singurătatea e o artă.
      O artă sublimă.
      Arta de a şti să pleci la timp potrivit.
      De a şti să dispari. Să te spulberi în vânt
      ca o cenuşă lustrală.
      De a şti să părăseşti scena la aplauze.
     
      Arta de a disimula,
      de a-ţi ascunde
      orice urmă de grimasă amară,
      orice urmă de rid,
      Arta de a pătrunde cu gândul în vid.
     
      Singurătate,
      noapte majusculă,
      noapte supremă,
      anatemă!
     
      Nu-i singur acel ce învinge
      fantoma de frig din cuvânt
      rebele ninsori pe meninge
      potcoave-azvârlite în vânt...
     
      Chiar,
      ce s-a ales de norocul meu ruginit,
      azvîrlit peste umăr?
     
      Sinistră comedie a încurcăturilor
      în această noapte de carnaval
      ce a pus stăpânire
      de o viaţă - pe mine?
     
      Singurătate – Lumina mea răsărită,
      Cupă plină ochi de cucută!
      Fii binevenită!
      Am să te ţin legată de pat,
      cu funia ploii am să te bat
      până te zvânt
      până intri la mine-n cuvânt...
      Până îmi intri din nou pe sub piele
      să-mi cureţi păcatele grele
      şi cele veniale.
      O să-ţi cânt osanale
      până te-nduplec să stai
      de bunăvoie cu mine.
      Tu eşti singurul pai
      de care m-agăţ cu disperare
      ca pentru o definitivă plecare...
     
     
      Singurătate,
      dansezi minunat ca o almee egipteană
      înfăşurată-n nisip
      ca-n voaluri de purpură
      până la sugrumare.
     
      Eşarfa Isadorei
      înconjurând tiptil
      Floarea de câmp a Poesiei...
     
      Singurătate,
      pasăre migratoare
      revenind iar şi iar
      pe aceleaşi meleaguri;
      cuibarul meu pufos
      te aşteaptă...
     
      Singurătate,
      cal de dârvală,
      cal de cursă lungă,
      mă porţi prin lume
      nepotcovit,
      neţesălat,
      costeliv,
      cu scaieţii în coadă.
      Tare ţi-ar mai prinde bine
      un făraş cu jăratic
      să prinzi puteri
      poate chiar aripi
      ca vărul tău Pegas,
      visul poeţilor tineri
      şi al fetelor de măritat.
     
      Eşti credincios peste poate
      dar ai îmbătrînit
      o dată cu mine şi devii inutil.
      Şi o să te împuşc la capătul drumului
      drept în frunte („Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?!”)
      Şi-mi vor curge
      râuri de sânge din degete
      când voi apăsa pe trăgaci,
      că tare mai suntem unul!
     

© Copyright Cezarina Adamescu
Comentarii (2)  
ionut caragea
Sâmbătă, 26 Martie 2011, ora 05:46

Cezarina este un autor care care are atata energie creatoare incat nu sta niciodata sa-si traga sufletul si sa culeaga laurii poetici, ea continua sa scrie si sa ne surprinda pe noi cei care ne "nimerim" sa rezonam cu mesajul sau. Din punctul meu de vedere, poezia sa este mult mai generoasa decat critica sa. Cezerina chiar este un poet profund si cu mesaj puternic, pacat ca nu se pricepe foarte bine sa-si popularizeze textele. Dar, pana la urma, poezia, ca si adevarul, iese mereu la suprafata. Eu o astept pe Sfera si cu ingerul acela Esteban, o creatie de mare valoare....

Olga Al. Diaconu
Vineri, 25 Martie 2011, ora 22:41

Toți oamenii sunt singuri când gândesc, dar sunt cu toți oamenii despre care gândesc. Deci, tu nu poți fi niciodata singura. Olga

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online