evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Catedrala  -  Apariţie editorială: Victoriţa Duţu - "Ilinca"  -  Povestea ţării Nucalanoi  -  În căutarea lacrimilor pierdute  -  Pojghiţa subţire a conştiinţei  -  Boaba de spumă  -  Amintirile unei lumi departe, departe de tot  -  Omul - cu - sacul, Timpul şi... Eu !  -  Primăvara nucleară  -  Panica  -  Fata mării, Poliana  -  Stăpânul - Volumul I : Răpirea zeilor  -  Ultima frontieră  -  Nu deschideţi uşa  -  Peştele albastru  -  Valea însângerată  -  Cunoaştere  -  Bodaproste  -  Nevastă rea  -  ªarpele Midgardului  -  Conştiinţa lui Uezen  -  Somnul uitării  -  Proză scurtă  -  Norma  -  Duhovnicul  -  Variaţiuni pe o temă mai veche  -  Concurenţă neleală  -  Ultima frunză  -  Pasomii  -  Cum să te fereşti de urs  -  Bătrânul, literele şi noaptea  -  Jazzonia : Cartea Cruciadelor  -  Tentaţia continuă  -  Lala  -  Ancheta  -  Drum bun  -  Câmpurile magnetice ale lui Belizarie  -  Jeopardy  -  Pure Evil  -  Avocatul celui care a vrut să mă omoare  -  Dl. Ics  -  Lumânărica se pregăteşte să trăiască  -  Oglinda  -  Experienţă pecuniară  -  O faptă eroică fără de ecou  -  Icoana  -  Pacientul  -  Greaţă  -  Noapte bună, Andrei  -  Luminile oraşului 2 (II)


Întâlniri providenţiale. Un personaj de seamă al exilului românesc

Nicolae B

Cezarina Adamescu



Publicat Sâmbătă, 11 Septembrie 2010, ora 17:20

      Dincolo de noapte nu poate fi decât aurora care anunţă ziua, Lumina, speranţa. În virtutea acestei aşteptări, noaptea devine suportabilă. Titlul acesta este deosebit de sugestiv.

      Există, fiecare dintre noi a experimentat, momente faste în viaţă, care sunt menite a rămâne încrustate în suflet şi care constituie pietre de hotar pentru că dincolo de ele se întrevede o schimbare, o creştere, o înălţare, un punct de reper. O astfel de întâlnire a fost pentru scriitorul Nicolae Băciuţ, cea cu Nicu Caranica, la Freiburg, în Germania, socotită “sub semnul Providenţei”, care a exercitat pentru ambele persoane, ceea ce se poate numi, “fascinaţie la prima vedere”.

      Deşi strămutat pe alte meleaguri, Nicu Caranica s-a dovedit un român autentic care, aşa cum spune Nicolae Băciuţ, „a rămas însă nestrămutat din patria limbii române, în care a continuat să viseze şi scrie, aproape fără nicio perspectivă ca opera lui să se poată integra vreodată în spaţiul ei matrice.”

      Încercarea de recuperare şi reintegrare a lui Nicu Caranica în literatura căreia îi aparţine de drept şi de fapt, este pentru Nicolae Băciuţ, meritorie, o responsabilitate majoră pe care şi-a asumat-o de bună voie, cu simţământul că împlineşte o datorie de onoare pentru ţară şi pentru neamul său.

      Nicu Caranica – un destin tulburător, ca însăşi viaţa lui.

      Autorul îşi structurează materialul în mod chibzuit, scoţând la iveală întâmplări şi informaţii inedite, scrisori, interviuri, mărturii, o fişă de portret, poeme inedite şi o addenda.

      Preţuirea reciprocă a fost terenul propice pentru o frumoasă recoltă de epistole păstrate cu grijă de către Nicolae Băciuţ, pe care acesta a considerat că trebuie să le pună la dispoziţia cititorilor români care vor să afle lucruri inedite despre această personalitate a culturii româneşti. Astfel a luat naştere un florilegiu de cuvinte înmiresmate care au prins rădăcini, au crescut şi au dat la rândul lor muguri, pregătiţi să-nflorească şi să rodească seminţe.

      În „Fişă de portret” alcătuită cu răbdare şi afecţiune, Nicolae Băciuţ oferă date importante despre Nicu Caranica, pornind de la mărturisirile acestuia:

      „Poezia e respiraţia mea. Nu pot trăi fără poezie. Heidegger citează pe Hölderlin, care spunea dichterisch wohnt der Mensch, adică omul trăieşte poetic lumea asta. Şi eu condiţia aceasta mi-o trăiesc. Pentru mine nu există în momentul de faţă decât poezia…” – îmi spunea, într-un târziu de vară a anului 1993, nu departe de Freiburg, la poalele Munţilor Pădurea Neagră, Nicu Caranica, despre care la acea dată ştiam destul de puţine lucruri”.

      Nicolae Băciuţ afirmă la rândul său:

      „Am realizat atunci câtă nedreptate i se face lui Nicu Caranica prin nerestituirea operei sale cititorului român. De aceea, gestul de editare a volumului Noapte şi iar noapte este un prim pas.”

      Mai mult decât o simplă prezentare, ori de o carte omagială, Nicolae Băciuţ şi-a asumat sarcina de a-i publica acestui scriitor, „pentru prima oară în România, după stabilirea acestuia în străinătate, o carte purtând semnătura lui Nicu Caranica. Dar cred că nu greşesc când afirm că Nicu Caranica a trăit toată viaţa întru limba română, având mereu, după cum îmi mărturisea la Freiburg, Germania, "încredere în vitalitatea poporului român, care ştie să trăiască dichterisch”.

      Este vorba de volumul: "Noapte şi iar noapte", Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 1995, o carte importantă a exilului românesc despre care, însă, se vorbeşte foarte puţin.

      Câteva coordonate biografice ni-l fixează pe Nicu Caranica în memorie, date oferite în “Fişă de portret”:

      „Nicu Caranica s-a născut la 18 ianuarie 1911, la Bitolia, în Macedonia.

      Tatăl lui, Ion Caranica, profesor de muzică, dirijor şi compozitor, a fost premiat, la recomandarea academicienilor George Enescu şi Dumitru Caracostea, cu Marele Premiu "Năsturel", pentru lucrarea sa "130 de melodii populare româneşti", apărută în 1937.

      Mama sa, Sevastia, era sora academicianului Theodor Capidan.

      Eta Boeriu, sora poetului, a fost ea însăşi poetă, traducătoare remarcabilă din literatura italiană veche şi contemporană.

      Nicu Caranica a urmat şcoala primară şi liceul la Turda (1919 - 1928) şi Universitatea la Cluj (1928 - 1932). A urmat un prim an de studii în Franţa, la Universitatea Catolică din Lille, unde îl are ca profesor, pe academicianul de mai târziu, Henri Pierre Simon. Şi-a luat licenţa cu teza "La critique plastique de Baudelaire", în 1932, profesorii comisiei fiind Yves Auger, Gheorghe Bogdan Duică şi Sextil Puşcariu. Între 1935 şi 1936, studiază la Sorbona şi Ecole Normale Supérieure, (unde a primit « á titre d’hôte étranger ») din Paris, lucrând la o teza de doctorat despre critica totală (plastică, muzică, literatură) a lui Baudelaire, teză rămasă, din păcate, neterminată, din cauza neprelungirii bursei şi a vicisitudinii vremurilor care au urmat.

      A fost, pe rând, profesor în ţară, din 1932, apoi, din 1937, titular la Arad. În 1940, e numit de către Sextil Puşcariu colaborator la marele Dicţionar al Academiei. În acelaşi an, e numit ataşat de presă la Legaţia Română din Quirinal.

      Fiind rechemat din postul de ataşat de presă în ţară, la 1 aprilie 1941, refuză întoarcerea şi optează pentru condiţia de exilat. Timp de zece ani a trăit în Italia, în perioada 1943 - 1945 fiind asistent pe lângă profesorul Ramiro Ortiz, la Institutul de filologie romanică a Universităţii din Padova.

      Din 1951, s-a stabilit la Paris, dar a murit departe de el, în 2002, în urma unui atac de cord, în Statele Unite, la Fairfield, Connecticut, unde participa la un Congres de Cultură Macedoniană-Română.

      A debutat în presă la 16 ani, în "Propilee literare", dar adevăratul său debut e considerat cel din 1932, din "Gând românesc".

      În volum, a debutat cu "Poeme şi imnuri", Editura Miron Neagu, Sighişoara, 1940, despre care a scris elogios Perpessicius, în Curentul literar (1940).” (...)

      „A mai publicat volumele "Povestea foamei", Destin, Madrid, 1945, "Naşterea tragediei", Destin, Madrid, 1968 (carte renegată mai târziu de autor), "Mouvement irreversible", Editura La Pensee Universelle, Paris, 1972, "Anul 1940”, Editura Ethos - Ioan Cuşa, Paris, 1981, "La lotta con l'angelo", (traducere din franceză de autor), Editura U.N.U.P.A.D.E.C, Roma, 1992, "Capiro Luzi", Roma, 1994.

      La Roma a prezentat un amplu studiu exegetic despre opera lui Mario Luzi, important poet italian contemporan.

      În manuscris au rămas „Chemarea marea”, poezii, în limba franceză, teatru: „Le rendez-vous (un acte), „La lutte avec l’ange” (3 actes), L’homme qui avait avalé une soucoupe volante (comédie, 3 actes), „Père et fille (un acte), teatru în limba română: „O, ce veste minunată!”, colind dramatic în două nopţi, (un fragment a fost publicat în revista Steaua nr. 11-12/1992).

      După 1989, a colaborat la "Steaua" şi "Vatra".

      Prezent în antologiile "Tineri poeţi ardeleni", a lui Emil Giurgiuca, (Editura Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1940) şi în cele două antologii ale lui Horia Vintilă, "Antologia poeţilor români în exil", Buenos Aires, 1950, şi "Poezia românească nouă", Salamanca, 1956.

      Membru, din 1950, la "Centre Roumain de Recherches", Sorbona, Paris. »

      Pagini admirabile de corespondenţă ni-l readuc pe Nicu Caranica din Paris în Ardeal, acolo unde şi-a regăsit prieteni care-i cinstesc acum memoria.

      Formulele de adresabilitate trădează înalta educaţie şi cultura profundă a acestui om.

      Printre fraze pline de afecţiune, Nicu Caranica strecoară şi un poem inedit pentru revista « Vatra », în aprilie 1993 :

      CURGE PE LUME TRISTEŢEA

      Curge pe lume tristeţea

      ca o goană de vânturi albastre,

      ca o goană de gânduri albastre,

      ca o ceară amară,

      ca o seară amară,

      curge pe lume tristeţea

      pe suflu, pe suflete,

      tâmple şi cugete,

      curge tristeţea cu reptile de aur,

      încolăcinde, nemilos de blânde,

      aur trist, aur trist în sânge

      curge tristeţea.

      La rândul său, Nicolae Băciuţ îi scrie cu reverenţă lui Nicu Caranica despre interviul realizat împreună la Freiburg:

      „Sigur, el nu este realizat în condiţii tehnice corespunzătoare, dar are un farmec deosebit, atât prin modul în care a fost realizat, dar mai ales prin densele, consistentele şi, pe alocuri, emoţionantele Dv. mărturisiri. Interviul este, în consecinţă, montat şi pregătit spre a fi difuzat pe post şi sper ca lucrul acesta să se întâmple cât de curând. Cred că e mai bine aşa, pentru că, în primăvară, când veţi veni în ţară, şi eu şi alţi reporteri vor avea de unde să „înnoade” firul mărturisirilor. Revăzându-l de câteva ori, pot să vă asigur că interviul este „miezos” şi cred că el va avea o bună primire prin difuzarea pe postul naţional.

      În altă ordine de idei, poemul pe care mi l-aţi trimis o să apară în numărul 11 (noiembrie) al Vetrei. Tot în Vatra o să apară şi transcrierea interviului realizat la Freiburg, pentru că, nu-i aşa, „verba volant”. În acest sens o să vă rog să-mi trimiteţi şi o fotografie.

      În ceea ce priveşte editarea unei cărţi purtând semnătura Dv., m-aş bucura să am şi eu acest privilegiu. Cu atât mai bine, dacă îmi veţi oferi un manuscris inedit – poeme, memorii, teatru etc. Până atunci, orice colaborare a D-voastră la revista Vatra ne va onora – critică, evocări, memorii, orice consideraţi Dv. mai potrivit pentru cititorii din ţară.”

      Întâlnirea şi schimbul episolar al celor doi au lăsat, aşa cum era firesc, urme benefice în cultura românească şi a scriitorilor din diaspora pentru că a recuperat pagini importante de literatură. Ea s-a concretizat în cărţi, în interviuri şi în inserarea într-o carte de interviuri scrisă de Nicolae Băciuţ, unde Nicu Caradina este la loc de cinste. Şi pentru aceasta, Nicu Caradina i-a fost recunoscător confratelui rămas în ţară:

      “Îţi mulţumesc, de asemenea, şi pentru cinstea care mi-o faci de a mă include în cartea dumitale – al doilea volum cu interviuri. Bineînţeles că sunt gata să răspund la întrebările pe care mi le vei trimite şi la care îmi îngădui să-ţi sugerez una: Faceţi politică? (Sugerez, bineînţeles, ideea întrebării, forma o s-o alegi Dumneata, pe cea mai potrivită.) Asta pentru că vreau să pun odată lucrurile la punct: toată lumea ştie ce politică am făcut în tinereţe şi ţin să precizez că din 1950 nu am mai făcut nici un fel de politică şi că sunt numai al poeziei, dar fără să-mi reneg trecutul, ci urmărind ca tot ce a fost frumos şi sfânt în acest trecut să-l sublimez în arta mea. Bineînţeles că nu e vorba decât de o sugestie. Dacă ea nu-ţi convine, poţi să nu-mi pui întrebarea”.

      Faptul că Nicu Caranica nu se ferea de trecutul său şi că dorea chiar să vorbească despre acest subiect, este dovada certă că el a păstrat pentru România aceleaşi simţăminte şi acelaşi dor.

      Proiecte de colaborare, conexiuni spirituale, afinităţi elective, relaţii de prietenie literară, proiecte de publicare se derulează în scrisori, dar sunt şi concretizate în perioadele următoare, spre bucuria tuturor.

      Citind corespondenţa celor doi, pătrundem într-o dulce intimitate şi prietenie creată pe premise spirituale între un scriitor în vârstă şi un tânăr jurnalist român, revendicat de cel mai în etate, drept fiu spiritual, deşi aici ar fi multe de spus. Dar în orice caz, se prefigurează relaţia: maestru-discipol aşa cum au existat de-a lungul secolelor, marile afinităţi elective de care vorbea şi Goethe în scrierile sale. Atitudinea preventivă, grijulie, paternă a lui Nicu Caranica faţă de tânărul scriitor, poet, gazetar şi editor ardelean este certă şi naturală şi amândoi o iau ca atare.

      În acest sens, Nicu Caranica nu se sfieşte să-l mustre blând pe mai tânărul confrate, pentru întârzierea răspunsului la o epistolă.

      Vibraţia care se simte în cuvintele amândurora este o dovadă a trainicei legături spirituale care s-a creat. Aceeaşi vibraţie şi suflu cald răzbate şi în interviurile luate în 19 iulie 1993 la Freiburg, cel de la Paris în 10 noiembrie 1996, ca şi cel din 1994 tot de la Paris.

      Interviurile vizează tematici majore ale condiţiei scriitorului român din diaspora după mai bine de cinci decenii de exil. În ele, Nicu Caranica îşi formulează şi declină Crezul creştin ca şi cel artistic, coordonatele fundamentale ale personalităţii sale, determinările care l-au silit să părăsească ţara în 1940. La întrebarea interlocutorului, ce înseamnă poezia pentru el, distinsul artist răspunde:

      “- Poezia e respiraţia mea. Nu pot trăi fără poezie. Heidegger citează pe Hölderlin, care spune „dichterisch wohnt der Mensch“, adică omul locuieşte poetic lumea asta. E o condiţie a omului. Şi eu condiţia aceasta mi-o trăiesc. Pentru mine, în momentul de faţă, nu există decât poezia şi tot ce, natural, se leagă de poezie şi de spiritualitate. Altfel, pentru mine, poezia, în afară de aceasta, poate să fie, la un moment dat, un început de trezire a conştiinţelor într-un alt spaţiu decât cel pe care-l trăim acuma. Eu am foarte mare încredere în vitalitatea poporului român. Să ştiţi că nu vă vorbesc formule şi cunosc unele lucruri în adâncime. Eu ştiu de toată mizeria din ţară. Şi cum trăiţi, ştiu câte spirite sunt rătăcite”.

      “Suflul metafizic” al poporului român, de care pomeneşte Nicu Caranica este sinonim cuvântului “dor”. Astăzi ar fi numit “brand românesc”, care e o formulare nefericită întrucât expresia “brand” nu e românească şi e alăturată cu ceva specific naţional cu care poporul se confundă. Autorul explică (dacă poate fi explicat, sau atât cât poate fi explicat) – motivul care l-a determinat să scrie cartea “Anul 1840” – care pentru mulţi nu înseamnă nimic, dar reprezintă un an hotărâtor în cultura românească:

      “Există un suflu metafizic al poporului român. Ajunge să pomenesc doar de cuvântul dor, care a fost atât de exploatat, şi nu o să fiu eu acela care să mai adaug ceva, la tot ce s-a spus, de la Tudor Vianu şi alţii dinainte, despre cuvântul dor şi despre noţiunea dor care e mai mult decât o simplă nostalgie de cineva. Dorul e expresia unei dezmărginiri a eului, a unei dezmărginiri a firii româneşti. Corespondenţe nu sunt – poate acel zensucht german să spună ceva, dar totuşi, nici acesta nu corespunde perfect cuvântului dor. De aceea spuneam că acest fel de a trăi, dichterisch, al poporului român, în mod natural, această respiraţie metafizică pe care o are naturală, ca un dar înnăscut, mă face să cred mult, într-o zi, în renaşterea poporului român. Şi, în sensul acesta, bunăoară, în cartea mea de bază, Anul 1940, care instaurează un fel de carmen secularae, care corespunde Anului 1840, a lui Grigore Alexandrescu, instaurează un fel de carmen secularae al cântăreţilor români din o sută în o sută de ani, în fiecare an 40, o cântare a omenirii. Ceea ce face originalitatea Anului 1840 a lui Grigore Alexandrescu este că nu vorbeşte doar despre români ci despre tot neamul românesc. Încrederea aceasta în viitorul poporului român eu mi-am exprimat-o în cartea mea Anul 1940, prin instaurarea acestui carmen secularae, care merge până în depărtări, la anul 10.000, natural, cu virtutea cunoscută a hiperbolei. Această viziune a unui fel de dinastii poetice româneşti, care se repetă din o sută în o sută de ani, răspunzând primului cântec al umanităţii al lui Grigore Alexandrescu, îl văd prin virtuţile hiperbolei, care a fost întotdeauna una din instrumentele marii poezii, din toate timpurile, îl văd până la depărtări în timp, de necrezut. Dar problema e că, din toată această viziune, ceea ce rămâne e încrederea absolută în firea poporului român, care poate să trăiască şi să treacă prin multe alte încercări, însă din punct de vedere al poeziei eu îi văd un foarte mare viitor, pentru că, după mine, e singurul popor care are o respiraţie natural metafizică. Este în firea lui. Şi vorbesc mai ales de daco-romani, spre jena mea de macedo-român. Noi suntem mai mediteraneeni, mai raţionalişti; în sfârşit, totuşi, cu toată firea asta am încercat să înţeleg şi să-mi asum această sensibilitate a daco-românilor.”

      În privinţa dorului de casă, Nicu Caranica afirmă: “am preferat să-mi trăiesc dorul meu de casă asumându-mi poezia românească, trăindu-l pe Mihai Eminescu, pe Grigore Alexandrescu, şi în felul acesta să-mi exprim dorul de casă.”

      Despre exilul său şi ce a însemnat el în viaţa scriitorului Nicu Caranica, acesta declară că l-a ajutat să pătrundă cultura universală:

      “Înainte, când eram în ţară, nu juram decât pe literatura franceză şi nu cunoşteam altceva decât pe scriitorii francezi. Când m-am stabilit în Italia şi am putut să-l pătrund pe Dante, Leopardi şi toată literatura italiană, care începe cu cântecul unui sfânt, Cântecul creatorilor al lui Francisc de Asisi, care-i o minune, am simţit că renasc. L-a tradus şi Eta. Dar, ca să completez răspunsul la întrebarea dv., pentru mine exilul se împarte în două capitole: zece ani Italia şi restul Franţa. Însă partea cea mai importantă rămâne Italia, tocmai pentru că m-a smuls din acest provincialism românesc pe care deja îl acuza Mircea Eliade cu mult înainte.”

      Demersul scriitorului român Nicolae Băciuţ în ceea ce priveşte apartenenţa lui Nicu Caranica la spaţiul cultural românesc care trebuie circumscrisă continuităţii, este remarcabil. Acest efort este răsplătit cu mulţumirile adresate de Nicu Caranica pentru publicarea şi difuzarea în România şi în străinătate a plachetei “Noapte şi iar noapte”.

      În al doilea interviu, Nicu Caranica are o frază edificatoare pentru starea poporului român, chiar dacă sună cam dur: “Când ne vom curăţa de jegul fanariot şi comunist, sufletul românesc traco-latin va răsări peste lume ca o lumină încă nemaivăzută”.

      E trecută în revistă problema traducerilor, despre care Nicu Caranica spune:

      “- Exprimarea într-o altă limbă decât cea românească înseamnă – oricât de bine ai cunoaşte limba respectivă – parcurgerea unui teren semănat de hârtoape. Aceasta în ceea ce priveşte proza. Poezia e un teren interzis. Până şi la Rainer Maria Rilke, poeziile scrise în limba franceză sunt palide faţă de cele scrise în limba germană. O excepţie pare O. W. Milosz, care marchează o dată în poezia franceză, dar Milosz şi-a făcut de mic toată şcoala în Franţa.”

      Vorbind despre certitudini, Nicu Caranica afirmă despre certitudinile din viaţa sa:

      “Prima mea certitudine: că Dumnezeu există. N-am dedus aceasta din marele argument al ordinei cosmice, care presupune, ipso-facto, un autor. Ci din felul cum a ştiut să moară un om. Cea mai senină şi eroică primire a morţii mi se pare cea a lui Socrate, asigurând pe cei care-i vegheau ultima zi, că sufletul e nemuritor. Şi totuşi, a existat un om care, înaintea unei morţi cumplite pe care ştia că o va primi, la ultima cină împreună cu discipolii săi, a luat pâinea şi a zis: „mâncaţi, acesta este trupul meu”. Apoi a luat cupa cu vin şi a zis: „beţi dintru aceasta toţi, acesta este sângele meu, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”. E mare Socrate, dar faţă de ultimul e distanţă de la cer la pământ. Cuvintele lui Iisus n-au nimic uman. Cuvintele lui Iisus sunt cuvinte de Dumnezeu făcut om. Aceasta e cea mai „pipăibilă” probă nu numai că Dumnezeu există, dar că s-a încarnat şi s-a făcut om. Et verbum caro factum est.

      A doua mea certitudine: că românii, într-un viitor nu prea îndepărtat, vor deveni un popor mare. Este ultima populaţie latină care nu şi-a spus încă cuvântul. Când ne vom curăţa de tot jegul fanariot şi comunist, suflet românesc traco-latin va răsări peste lume ca o lumină încă nemaivăzută. Sunt semne. Citiţi cu atenţie Dumnezeu s-a născut în exil, de Vintilă Horia.”

      La întrebarea dacă poezia este ameninţată de ceva, acelaşi Nicu Caranica, dă următorul răspuns:

      “- Poezia e din toate părţile ameninţată de civilizaţia noastră prezentă. Şi totuşi, ea continuă să trăiască căci e o respiraţie naturală a omenirii pe care o traduc poeţii.”

      Interviurile sunt pastelate cu gânduri transpuse-n scrisori şi-n poeme, de către cei doi mari scriitori.

      Şi iată cum îşi exprimă Nicu Caranica crezul în popor şi în limba lui, după 54 de ani de exil:

      “- După 54 de ani de exil pot hotărât să răspund, fără teamă de grandilocvenţă, că limba română e pentru mine totul. Nu tot aşa gândeam în 1945, la Padova, când presimţeam un exil pe o viaţă întreagă, cum a şi fost. Nu ştiam atunci cât de adânc înrădăcinată era limba maternă în mine şi cât de divin misterioasă e memoria. De aceea mă îngrozeam la ideea că mi-aş putea uita graiul; şi că n-aş mai putea scrie. Din această închisoare întunecoasă pe care o presimţeam, am vrut să sparg o fereastră înspre muzică. Cum cântam la pian suficient pentru ca să pot citi o sonată de Mozart sau Beethoven şi cum lucram la forţele de ocupaţie engleze, aveam bani şi îmi plăteam la profesorul de conservator lecţii de armonie şi contrapunct. Dar, plecaţi englezii, a plecat şi muzica mea cu ei. Astăzi văd cât de naiv am fost. Pe ce trecea timpul, limba maternă creştea în mine. Din ce adâncimi răsăreau unele expresii neutilizate încă dinainte de război? Dar un exemplu va spune totul. De când eram student, visam să scriu un mister dramatic de Crăciun. Şi vis a rămas până în octombrie 1992, după ce scrisesem cinci piese de teatru în limba franceză (dar poezia o scriam totdeauna în româneşte!). Şi iată că, în octombrie 1992, am început să scriu, la început aşa, ca o joacă, Misterul de Crăciun (O, ce veste minunată) pe româneşte. L-am terminat pe nerăsuflate, într-o lună. De unde-mi veneau cuvintele pe care niciodată, în exil, nu le rostisem? Pe ce scriam, pe ce mă întâlneam cu mine. Iată ce înseamnă, după 54 de ani de exil, pentru mine, limba română ».

      Emoţionante cuvinte, emoţionant Crez artistic ! Tinerii care emigrează şi apoi uită limba şi tradiţiile poporului, interzicându-le copiilor lor să vorbească româneşte şi renegându-şi ţara, au ce învăţa de la acest remarcabil scriitor care a rămas român până la ultima lui suflare.

      Întrebat dacă a avut un maestru, Nicu Caranica a răspuns :

      « Maestru? Cum aş putea şti ce înseamnă maestru, când Eminescu însuşi se plângea să nu găsea „cuvântul ce exprimă adevărul”?

      Interviul din noiembrie 1994 are ca punct de plecare prietenia literară, grupările literare, generaţiile.

      “Un prieten adevărat în literatură, în poezie, mai ales, e mai mult decât un frate, e o parte din sufletul tău. Spun că emoţia mă copleşeşte pentru că toţi prietenii mei de poezie sunt azi în pământ. Giurgiuca mai întâi, cu sufletul lui arzător. Lui îi datorez apariţia primului meu volum, Poeme şi imnuri, la Sighişoara, Editura « Miron Neagu ». I-am închinat o poezie care începea aşa :

      Frate bolnav de stigmatul de aur

      Şi palid de marea iubire,

      Ardealului, tu, cel mai dulce faur,

      Giurgiuca, te salut în nemurire ;

      Poezie care i-a plăcut aşa de mult lui Dragoş Vrânceanu că a publicat-o pe prima pagină a Curentului literar, pe coloana articolului de fond, ceea ce nu făcuse niciodată. Tot pe Giurgiuca îl priveşte dedicaţia « Fratelui de departe », de pe volumul meu Povestea foamei. În exil, l-am avut pe marele meu prieten Horia Vintilă şi pe unul dintre cei mai mari prozatori ai exilului, Mihai Niculescu. Dar şi cu unul şi cu altul, contactul era rar direct, altfel prin corespondenţă, primul fiind la Madrid, al doilea la Londra. Pe amândoi i-am pierdut, Vintilă Horia acum doi ani, Mihai Niculescu anul acesta, în 9 august.”

      Nichita Stănescu spunea că un prieten este uneori, mai preţios decât un înger.

      Despre implicarea poetului în viaţa politică şi socială a ţării sale. Nicu Caranica afirmă:

      -Şi la această întrebare încep prin a exprima toată admiraţia mea poeţilor excepţionali ca Ana Blandiana sau Ştefan Augustin Doinaş, care îşi sacrifică din timpul poeziei închinându-l politicii, pentru binele ţării. Dar pentru cât mă priveşte, în 18 ianuarie viitor voi avea 84 de ani şi zilele câte mi le va da Dumnezeu n-am dreptul să le sustrag poeziei. Apoi, ca să întrebuinţez o zicală italiană, că în tinereţea mea am fost legionar o ştie şi pisica (lo sa anche il gatto). Dar din 1950, nu mai aparţin decât poeziei. Înseamnă cu asta că-mi reneg trecutul? Nicidecum! Tot ce a fost curat şi sfânt în acest trecut înţeleg să-l sublimez în arta mea, atâta câtă mi-a dat-o Dumnezeu, adică să-i ridic substanţa valorilor spirituale peste politic şi istoric, în universal”.

      La întrebarea reporterului, cum vede dialogul în interiorul unei culturi şi între culturi naţionale, scriitorul Nicu Caranica răspunde:

      „Cât priveşte „dialogul”, adică întâlnirile între diferite culturi naţionale, cred că tot traducerile joacă primul rol, cu toate riscurile pe care le întâlnesc, mai ales în poezie. Aşa-zisele dialoguri oficiale, congrese, mese rotunde, sunt mai degrabă prilej de vorbărie zadarnică şi rar aduc contribuţii fecunde, atunci când sunt susţinute şi orintate nu numai de talente ci şi de minţi înţelepte şi luminate.”

      Şi iată cum fixează locul şi rolul poeziei acest scriitor:

      „- Să mă întrebaţi de viitorul poeziei e ca şi cum m-aţi întreba de viitorul respiraţiei omeneşti. Poezia e o funcţie organică a tuturor oamenilor, pe care o îndeplinesc, inconştient, ca respiraţia şi pe care numai o minoritate privilegiată, poeţii, o fac vie, vizibilă, sensibilă şi atunci oamenii se recunosc în ea. (...)

      Rolul poeziei în lumea contemporană? A-i recrea viziunea sintetică a vieţii şi a-i face sensibilă întâietatea spiritualului. Obstacole? Tehnica şi ştiinţa fără conştiinţă, apoi, mai presus de toate, viţelul de aur.”

      Cartea de faţă se încheie în chip admirabil cu un mic grupaj de versuri semnate Nicu Caranica, pe care, din respect şi înaltă preţuire, le redăm întocmai, pentru ca şi cititorul de azi să guste din dulceaţa amăruie a poeziei exilului românesc:

     

      ÎNCHINARE

     

      Mi-ai făcut să-mi crească frunze tinere

      Iar şi iar pe crengile-mi uimite.

      Har mi-ai fost, vărsând fără reţinere

      Apele luminii nenumite.

      Evul nostru fără capăt iată-l,

      Liberat ecoul ni-l trimite;

      Arde-n tine iară, arde-n Tatăl.

     

      Paris, 7 martie 1985

     

     

      FĂRĂ SĂ ŞTIU

     

      Iubire, sunet argintiu,

      lumină-n apă, lunecare,

      de unde chemi cântând, din care

      aur adânc arzând în mare

      mă tot îndemni să vreau, să fiu?

     

      Vie te joci cu multul viu,

      iar şi iar la tine lunec,

      mă fac auroră, mă-ntunec,

      acu-s văpaie, acu fumeg,

      fără-ncetare mor şi-nviu.

     

      Cu tine infinit mă-nbiu,

      pe toate limbile te laud,

      aud ecou şi parcă n-aud,

      ci de-mi şoptesc că-n van te caut

      te strâng la piept fără să ştiu.

     

     

      CLIPA

     

      Clipa, clipa când setea-n noi se face rouă!

      Nu bănuim cum mişcă dimineaţa fără margini,

      Dar cineva ne murmură-n tenebre: Pace vouă!

      Şi tot ce nu-nţelegem izbucneşte-n lacrimi.

     

      Adu-ţi aminte! Ne priveam topind decenii.

      Sângele se mira prin vasele comunicante:

      "De ce ni-i purpura celulelor la fel, de ce ni-i?"

      Şi ochii ţi se-ntunecau de diamante.

     

      Zburară luminile. De-atâta despuiere

      Ne vedeam sufletele. Desluşeam întâia oară

      Cutremurul prelung la rădăcina de tăcere,

      Cutremurul fiinţei. Luminile zburară.

     

      Şi-am fost o singură revărsare de rouă,

      O singură mută şi gravă şi limpede laudă.

      Ah, câţi întru zadarnica-ncleştare nu se caută,

      Iar noi ne-aflam un suflet divizat în două!

     

      DESEN

     

      Un deget de copil mă desenează,

      Direct pe faţa mea mă desenează,

      Atent mă desenează.

     

      Îmi scrie ochii,

      Îmi scrie gura,

      Fruntea, nasul, urechile,

      Contururile,

      Toate trase-n amănunt,

      Scrise din nou cu şerpuiri de aer,

      Cu mângâieri de aer.

     

      Desenul feţei mi-acoperă faţa,

      Desenul feţei îmi vădeşte faţa,

      Cu un fard îngeresc fără materie,

      Cu o lumină venită din pornirile bune ale inimei,

      Ca o pruncie.

     

      Chipuri uşoare ning afară,

      Chipuri uşoare curg în mine.

      Inspir îmbătat profiluri uşoare,

      Expir mulţumind profiluri uşoare,

      Mi-e inima insulă pe ape uşoare,

      mi-s gândurile fluturări uşoare,

      păsări uşoare.

     

      Ah, deget de copil!”

     

      Profesorul Valentin Vişinescu şi preotul Dorin Sas în “Addenda”, oferă un portret artistic admirabil lui Ioan Caranica, tatăl lui Nicu Caranica, “una dintre personalităţile muzicale de certă valoare, care şi-au adus contribţia la promovarea adevăratelor valori culturale şi spirituale ale neamului nostru, fondatoare de noi tradiţii pe tărâmul muzicii corale autentice”.

      Este o restituire necesară, ca şi cea despre Nicu Caranica, realizată prin cartea de faţă de către remarcabilul om de cultură Nicolae Băciuţ.

     

© Copyright Cezarina Adamescu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online