evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
O scânteie într-un ocean de linişte  -  Aedes  -  Follow-Me  -  Om vs. cyborg  -  Valea blestemată  -  Comando Fox  -  La vânatoare da "Eilian"  -  Duhovnicul  -  Amintiri trecute şi viitoare  -  Resacul Timpului  -  Colecţionarul de îngeri  -  Geneza  -  Din vitrină  -  Sharia (fragment)  -  Creatorul  -  Vânătoarea  -  Lumina de jad  -  Children of mine  -  Sfântul  -  Nevastă rea  -  Zona 25  -  Ankirah  -  Meduza (XI)  -  Luminile oraşului XXII  -  Renaşterea...  -  Cojocul (Cujuh)  -  Jocul Zeilor (VII)  -  Istoria spirilor de la începuturi până la trecerea munţilor  -  Apariţie editorială: Victoriţa Duţu - "Ilinca"  -  Luminile oraşului 2 (I)  -  Uitarea  -  Principiul alibiului  -  Depozit.02  -  Aici şi acum  -  Oglinda  -  Theron Girradus  -  Cu preţul morţii  -  Omu' nostru de "sus"  -  Melcul  -  Ea, eu şi ei  -  Colecţionarul  -  Ghavany  -  Piatra  -  De profundis  -  Luminile oraşului XXVII  -  Cioara  -  Luminile oraşului V  -  Zombi  -  Luminile oraşului IV  -  Cruciada bucătarilor


Natură moartă cu ecouri de linişte

Constan

Cezarina Adamescu



Publicat Sâmbătă, 11 Septembrie 2010, ora 17:24

      Toi de vară danubiană. Ecouri de lumină fluidă.Valuri de linişte vie.

      Aceasta ar putea fi schiţa pentru un tablou după natură. Natură moartă cu zvonuri de linişte vie. În acest anotimp pârjolit de început de Gustar, ţin în mâini un manuscris „crud” încă. Şi parcă frământ în covată, aluatul de suflet al autoarei, o dunăreancă şi ea, înnamorată de fluviu şi de culoare.

      Amintiri, evocări, portrete, mărturisiri, rugăciuni, frânturi de omilii. Rzonanţe acustice-n gând şi în inimă. Odă închinată lui Dumnezeu Prea Măritul şi slujitorilor Lui de aici, de pe tărâmul acesta. Unii, înalţi ierarhi, ceilalţi, doar creştini din turma Păstorului.

      Autoarea, Constanţa Abălaşei-Donosă este o împătimită de Dumnezeu, împătimită de oameni, de Cuvânt, de Frumos şi de Artă Plastică. Suflet răsfrânt într-o lacrimă.

      Personalitate distinctă în peisajul artelor plastice din sud-estul Dunării, din portul atât de îndrăgit – Brăila – Constanţa Abălaşei-Donosă şi-a câştigat prin creaţia de până acum, „dreptul la timp” – şi dreptul la veşnicie.

      Originală şi nonconformistă, creaţia sa nu se limitează la pictura în acuarelă, ulei, guaşă, ci abordează, încă de la început, cu mult har, tehnica graficii în peniţă, ilustraţia de carte, tehnica graficii în puncte şi tot ce decurge din această subtilă artă plastică.

      Tributară o vreme marilor săi maeştri, Vespasian Lungu, Emilia Dumitrescu, Ioan Gâţă, artista şi-a croit încet, dar sigur, drumul propriu, încercându-şi penelul pe mai multe paliere de expresivitate artistică, abordând tehnicile clasice, dar şi ieşind din propria matcă, revărsâdu-şi talentul în noi fomule artistice.

      Autoarea are iscusinţa relatării, a gesticulaţiei ample, cu braţele deschise în formă de cruce. Face parte din tipologia oamenilor demonstrativi, cu dese exemplificări, cu divagaţii în zone şi sfere comune ale artei pe care o iubim deopotrivă, fiecare însă, cu mijloacele sale de expresie.

      Învăţ de la această artistă, cum să descopăr, să preţuiesc şi să iubesc culoarea oricărui lucru. Cum să privesc, nu numai cum să văd şi să mângâi cu privirea un peisaj. Mă învaţă diferenţa dintre a privi şi a vedea lucrurile în esenţa lor. Cum să dau expresie plastică unui cuvânt, unui portret, unei acuarele, unei naturi statice. Lucrările ei de grafică mă cuceresc şi mă farmecă din prima clipă. Ea ştie să „prindă” inefabilul de aripă şi să-i dea formă. E mai mult decât „acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” – e o ploaie de haruri căzută intempestiv peste suflete. Înjugat de bună voie la această „oişte” – îţi croieşti drum stelar printre visuri. Imaginaţia scapă din căpăstru şi aleargă slobodă precum murgii-nstelaţi prin otava cerească. Pas de le mai pune zăbală.

      Liniştea se sparge în ţăndări precum oglinzile sinelui. Un ciob din această linişte îţi reflectă gândurile. Priveşti în el şi te recunoşti. Sacru şi profan se cuminecă din aceeaşi plămadă caldă de pâine. Un ochi stă de veghe. E martorul stării de pietate şi de evlavie sfântă.

      E duminică. Şi o însoţim pe artistă la Sărbătoarea Împăraţilor Constantin şi Elena. Avem şi noi un locuşor de taină acolo. După cuminecare, îi însoţim gândul pictoriţei. „Duhul Sfânt coborând parcă peste trupul meu, m-am dus să-mi clătesc ochii şi sufletul în apa strălucitoare a Dunării. Sublimă scaldă în verde-albastru! Aş fi vrut să rămân aici ore în şir, să mă bucfur de şoapta valurilor şi de cântecul păsărilor ce roiau în jurul meu şi al trecătorilor grăbiţi.”

      Şi valurile prind viaţă! Se revarsă, prăbuşindu-se peste pietrele înveşmântate în diferite culori.

      Râvna pentru Casa Domnului, dragostea pentru Cuvânt, ardoarea pentru artele frumoase – coordonate fundamentale în viaţa scriitoarei-pictoriţe – Constanţa Abălaşei-Donosă – sunt esenţele parfumate de trandafiri care-i împodobesc viaţa.

      De aceea, autoarea îşi ascultă chemarea inimii şi urmează îndemnul duhovnicilor spirituali, de a însemna hârtia şi a-şi (con)semna impresiile pe acelaşi suport sau pe altul. Indiferent de suportul material, sufletul se mulează perfect, lăsându-şi amprenta de inefabil.

      Lucrările ei au un Duh de Lumină, degajă căldură şi parcă susură acorduri dulci de flajeolete. Şi toate acestea pentru că artista este o fiică duhovnicească plecată la tot ceea ce este sacru.

      În râvna sa pentru lucrarea spirituală, nu precupeţeşte nimic: nici timp, nici efort, nici iubire. Constanţa Abălaşei-Donosă este una dintre acele persoane care caută în orice lucru sufletul luminii. Şi, o dată găsit, începe să-l plămădească. Liantul este fărâma de har, fărâma de dumnezeire din noi, fiecare.

      Uimirea în faţa fenomenelor vieţii pe care le socoteşte miracolele creaţiei, îi este călăuză fidelă. Cu ea se însoţeşte într-un rotund armonios sub formă de inimă. Avidă-n cunoaştere, adulmecă, una după alta, mişcările din lăuntrul din din afară, hrănindu-şi sufletul cu desăvârşire.

      Cu o nemărginită smerenie, din multitudinea de chipuri, ea desprinde arhetipuri, efigii umane pe care le desăvârşeşte, fie-n penel, fie-n peeniţă, în câteva trăsături de condei, până obţine imaginea optimă. Aşa este Î.P.S. Casian Crăciun al Dunării de Jos, pentru care autoarea are o preţuire şi un respect aproape mistice, ale cărui predici le ascultă cu emoţie şi pietate, de fiecare dată. Şi se pare că preţuirea e reciprocă.

      „Alături de ceilalţi părinţi slujitori şi credincioşi, îl vedeam un mare părinte duhovnicesc, cu multă experienţă plină de discernământ şi o nemărginită smerenie şi neascunsă măreţie în faţa lui Hristos şi a Maicii Domnului.

      Autenticitatea slujbei, pacea şi blândeţea privirilor Prasfinţitului Părinte Casian, îmi ofereau liniştea sufletească, sau starea pe care mi-o creea o sfântă rugăciune.”

      Autoarea oferă informaţii despre lăcaşuri de cult, monumente istorice, aşezăminte de cultură. Ilustrate în chip admirabil cu grafică proprie, acestea dau o imagine clară a celor relatate cu atâta nostalgie şi har. Parcă simţi parfumul suav al magnoliilor din copacii risipiţi printre tufe de brăduţi şi platani.

      Dar, cel mai mult îi place autoarei să vorbească despre Măicuţa Dunăre, „O Dunăre ce dă un farmec nespus, ca o amforă străveche de agată patinată vineţiu”.

      De asemenea, descrierea Bărăganului iubit pentru cuminţenia şi hărnicia lui. Autoarea consideră grâul – monumentul vieţii. Şi pe bună dreptate.

      În toate aceste minunăţii, ea vede lucrarea şi Milostivirea Divină. „Şi oamenii cu imperfecţiunile lor, tot daruri ale bunului Dumnezeu sunt”.

      Un alt fragment conţine evocarea artistului plastic Vespasian Lungu profesorul ei de desen de la Şcoala de arte, prilej de amintire a primei întâlniri. Artista evocă clipe memorabile, de la expoziţia personală a artistului „Şoapta acuarelei” – dedicată marelui nostru poet Mihai Eminescu precum şi altor scriitori şi oameni de mare spirit ai neamului nostru românesc expoziţie onorată de prezenţa multor personalităţi – în frunte cu Î.P.S. dr. Casian Crăciun – însoţit de părintele Rafail Noica şi de părintele protopop Gheorghe Marinescu.

      Oamenii au avut din totdeauna nevoie de modele. S-au creat şcoli, s-au format discipoli în jurul unor maeştri. S-au adunat în jurul unor chipuri şi suflete iluminate. Autoarea îl vede pe înaltul arhiereu: „om sfânt, trimis de bunul Dumnezeu, ca o euharistie, ca un dar spiritual, Preasfinţitul Părinte Casian Crăciun, cu mireasma şi dumnezeiescul har, cu aceeaşi înţeleaptă aşezat de la Dumnezeu, cinsteşte şi preamăreşte arta – imn al bucuriei, închinat vieţii creatoare pe pământ; în al doilea rând, posibilitatea mea de-a cunoaşte atâtea personalităţi. Îi mulţumeam Maicii Domnului pentru acest privilegiu de a avea din nou ocazia să-l văd şi să-l ascult pe Prasfinţitul Părinte, care prin vorbele sale parcă-ţi curăţă simţurile, inima şi trupul”.

      Artista are senzaţia că asistă la o liturghie cerească. Cuvintele dăruite de înaltul arhiereu sunt aidoma hranei, aidoma pâinilor şi peştilor înmulţite de Iisus pe munte, care nu s-au isprăvit până când n-au săturat mulţimile venite să-L asculte pe Învăţător şi au mai rămas suficiente resturi pentru a hrăni şi păsările cerului. Cuvinte care înalţă şi smeresc, deopotrivă.

      Cuvinte de har. Cuvinte de împărtăşire stropite cu lacrimi de mir şi şterse cu mahrama Veronicăi.

      Persoane şi instituţii emblematice se perindă – supuse – sub condeiul inspirat, ori sub penelul Constanţei Abălaşei-Donosă, imortalizaţi pe hârtie, în acuarelă ori peniţă, declinându-şi identitatea ori spiritul identitar în toată esenţa şi plenitudinea.

      În tăcere şi reculegere plină de reverenţă, autoarea aflată în preajma unor oameni carismatici, îşi aprofundează cunoştinţele, intrând în metamorfozele unui vis real şi înfrumuseţându-şi sufletul cu bunătăţi celeste. Toate acestea socotite un ospăţ de cunoştinţe, o sărbătoare spirituală, o adevărată fiestă lăuntrică: „Ospăţul acesta de cunoştinţe acumulate în cele câteva zeci de minute a însemnat pentru mine sărbătoare, ca şi atunci când priveşti crul sperând să vzi împărăţia lui Dumnezeu.”

      Expozeul Î.P.S. dr. Casian Crăciun – cu privire la picturile lui Vespasian Lungu reprezintă un cumul de cunoştinţe varii, din toate domeniile, relevând, o dată în plus, spiritul universal, enciclopedic şi marea cultură ale înaltului ierarh.

      Îndemnul Î.P.S.Sale de a-l cinsti şi cultiva pe Eminescu şi pe alţi cărturari români, ca valori de patrimoniu, este o chemare de a-L cinsti şi preamări pe Dumnezeu ca Tată Atotputernic şi deţinător al tuturor darurilor pe care le-a împărţit cu Milostivire creaturilor, făcându-le părtaşe la Marea Creaţie Universală şi Cosmică.

      În Eminescu, Î.P.S. dr. Casian Crăciun identifică geniul cu care a fost înzestrat poporul român, „şi asta datorită credinţei în Dumnezeu, de la care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit.”

      Nu mulţi sunt ierarhii care-şi îndeamnă credincioşii, prin exemple pilduitoare şi sugestive la cultură, ca la un fundament spiritual în desăvârşirea omului, alături de credinţa neamului. Acestea sunt reperele cele mai sfinte ale creştinului.

      „Nu întâmplător s-a afirmat că Eminescu este omul desăvârşit al culturii noastre, al spiritualităţii româneşti; cel mai mare crator de frumuseţe netrcătoare ridicând cuvântul la rang de „luceafăr” în constelaţia marilor valori şi luminatori ai culturii universale.

      Avem nevoie de Eminescu!

      Avem trebuinţă de cultură, de poezia şi iubirea sa curată şi sinceră, pentru a trăi curat şi adevărat în arealul în care ne-a aşezat Dumnezeu! Eminescu ne poate fi un călăuzitor desăvârşit în păstrarea identităţii noastre din orice punct de vedere, de a cultiva cultura noastră etnică, de a o apăra şi de a o dschide inteligent şi nobil, altora, în scopul de a primi de la ei, ceea ce noi oferim” – a afirmat Î.P.S. Casian Crăciun, cu prilejul vernisajului.

      De asemenea, Î.P.S., ca un adevărat Păstor sufletesc, îndeamnă auditoriul la discernământ în alegerea bogăţiilor spirituale şi nu doar a celor materiale, după învăţătura Supremului Păstor:

      „Creştinii sunt stâlpi de rezistenţă ai credinţei! Sunt oameni adevăraţi! Pentru că sunt oamenii lui Dumnezeu, nu poate fi slăbiciune. Slăbiciunea e doar o casă zidită pe temeliile slabe ale lumii acesteia. O casă, adică, fără temelie...Casa zidită pe credinţă, pe adevăr, chiar dacă e mai săracă, e mai trainică şi plină de energii creatoare. Fără bogăţie spirituală, o casă este o casă şi atâta tot! Fără bogăţie spirituală, un om este o frunză în vânt, o creangă care se usucă şi atât! Dar cel din fiinţa căruia urcă seva creştinătăţii, seva spiritualităţii, este cu adevărat biruitor al tuturor potrivniciilor vieţii” – s-a exprimat Înalt Preasfinţitul.

      De ce crede Constanţa Abălaşei-Donosă că Dunărea, la Bobotează „cade la picioarele Sfântului Dumnezeu pentru iertare”?

      Poate că e un act reparatoriu prin care fluviul, prin actul simbolic al scufundării în ea şi al sfinţirii apelor sale, mijloceşte iertarea pentru cei care nu cred şi nu se supun ritualului băutului agheazmei şi stropirii cu ea pentru abluţiune, pentru curăţirea şi iertarea de păcate. Este un prim pas pe care creştinul, „născut în nelegiuire” (cf.Psalm 50,5) - înveşmântat în cămaşa albă a copiilor lui Dumnezeu şi uns cu crismă (ulei sfinţit) îl săvârşeşte, intrând pe Poarta primului Sacrament creştin, Poarta păşirii în Duh, pas pregătitor pentru Ospăţul euharistic, care îl va îndestula cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos. „Mă vei stropi cu isop şi voi fi curat;/ mă vei spăla şi voi fi mai alb decât zăpada” (Ps. 50,7).

      Cert este că ritualul celebrării Botezului este spectaculos şi îndeamnă la pocăinţă şi la spălare de păcate.

      Dunării i se aduc mulţumiri, i se înalţă rugăciuni şi i se aduce onoare. Ea cunoaşte astfel harul şi Îndurarea Divină. Şi oamenii pe lângă ea, cu ea şi prin ea.

      Boboteaza este o sărbătoare a sfinţirii trupeşti şi sufleteşti prin care omul îşi primeneşte fiinţa, vorbele, gândurile şi faptele, nu numai pe dinafară, dar şi pe dinăuntru.

      Simbolistica apei este impresionantă şi ea a fascinat din totdeauna scriitorii, poeţii, pictorii. Omul se supune apei, recunoscându-i virtuţile şi puterile aproape magice precum şi nevoia omului de ea. Apa – principiul vital pentru om şi pentru natură şi orice făptură existentă în natură, relevă bunătatea şi înţelepciunea divină. Fără ea – omul este supus morţii.

      Dumnezeu a pus apă în om cu rost şi cu temei, exact atât cât îi e necesar ca să trăiască. Orice dezechilibru îi e omului dăunător şi chiar fatal.

      Apa e binecuvântarea lui Dumnezeu pentru om, nu numai pentru că-l curăţă şi-l apără de boli, dar şi că-l îndestulează şi-l răcoreşte, atunci când îi este sete. Cu apă te şi poţi hrăni, hidrata, vindeca de răni, fiindcă i se cunosc virtuţile tămăduitoare. Ea înviorază şi vivifică.

      Dimensiunea spirituală a omului este proporţională cu credinţa şi iubirea sa. Adâncimea ei întrece, îndeobşte, statura umană.

      Există un moment în viaţa fiecăruia când harul se apropie, îl atinge pe om şi-l pătrunde ireversibil. Important este să nu te închizi şi să răspunzi acestui har. Sfântul Augustin spunea în Confesiunile sale: „Mă tem că trece Dumnzeu pe lângă mine cu harul Său şi că nu se mai întoarce”.

      Din această teamă reverenţioasă se poate naşte credinţa.

      A răspunde harului divin – iată fapta care impune. Ori măcar, a nu întoarce spatele harului. Şi autoarea acestei inspirate lucrări a ştiut să-şi deschidă ferestrele sufleteşti către adierea harului.

      „Biserica nu era lumea mea, însă Domnul ştie mai bine decât toţi ceea ce face cu fiecare creştin: ardoarea creştinească se unduia lăuntric în sufletul meu.”

      „Inima ochilor mei se luminează” – spune autoarea. Cu alte cuvinte ea a învăţat să privească lucrurile şi oamenii, aşa cum numai pe Dumnezeu ştie să-L vadă: cu privirile inimii ori cu inima ochilor.

      Artista îşi dezvăluie predilecţia pentru icoana Maicii Domnului cu Pruncul şi a Sfântului iubit, Fanurie, la ale cărui slujbe participă necondiţionat.

      „Îngenunchez în faţa icoanei Sfântului Fanurie, care parcă mă aşteaptă să-mi spun gândurile şi dorinţele sau tot ce este înlăuntrul minţii mele, că poate uneori am rătăcit prin fantasmele sau patimile răutăţii.”

      Un alt crâmpei din viaţa artistei se referă la participarea la hramul Mânăstirii Sfânta Treime de la Buciumeni – eveniment rămas încrustat cu lumină, în azuriul său sufletesc, în anul 2001.

      „Cu greu îmi puteam imagina febra dulce a hramului, fiindcă nu ajunsesem niciodată la Buciumeni”.

      Mărturiseşte autoarea:

      „Ştiam că sfintele slujbe de Sfânta Treime se ţin în mijlocul codrului, aşa cum îi place Domnului verdeaţa, florile şi tot cântecul păsărilor fără de sfârşit...însă nu mi-am închipuit că în acastă zi, împărăţia patriei de sus se va uni cu împărăţia patriei de jos şi totul va fi într-o bună rânduială cu Dumnezeu.

      Când glasul chiriarhului nostru, pornit din inimă, a dat binecuvântarea începerii Sfintei şi Dumnzeieştii Liturghhii, s-a făcut o tăcere deplină de puteai asculta corul păsărilor hărăzite de Dumnezeu, cum şi ele îşi ridică rugăciunea spre înălţimile Cerului, mulţumind Domnului, făcându-ne să medităm la noi înşin, să ne punem în valoare tot ce avem mai bun în inimă, în suflet, în virtuţi.”

      Liturghia naturii, a vieţuitoarelor ei, a arborilor şi a păsărilor, liturghia izvoarelor şi a ierbii, toate cântând laude lui Dumnezeu! Iată la ce a asistat autoarea.

      Liturghii cereşti, liturghii pământeşti. Toate spre edificarea spirituală a omului. La care participă ierarhi, preoţi, credincioşi, însoţiţi de un cor de îngeri. Dar la care asistă şi participă în toată plenitudinea ei, însăşi natura.

      Momente înălţătoare care te fericesc şi te liniştesc, deopotrivă.

      Autoarea flămândă şi însetată de Cuvântul bun şi ziditor, presară în descrierea sa, rugăciuni şi fragmente de psalmi, pilde şi învăţăminte culese din sfintele slujbe.

      Descrierile ei sunt ca valurile de lumină, revărsându-se în trepte către Dumnezeu şi către oameni. Ecouri către cer rezonând în inima fiecăruia.

      Ultima parte a expozeului de faţă este dedicată expoziţiei personale de grafică „Brăila – port la Dunăre” – din 6 decembrie 1999.

      Cu acest fericit prilej, a fost lansată şi cartea de debut în versuri a autoarei: „Sonate”. Succesul de care s-au bucurat atât expoziţia, cât şi volumul de versuri ilustrat de autoare, certifică faptul că arta constituie semnul identitar al omului. „Prezenţa oficialităţilor, a unui numeros public, profesori şi elevi din toate liceele Brăilei, a fost pentru mine o binecuvântare de la Maica Domnului, aducând totul la buna rânduială, Domnul întemeind şi schimbând toate gândurile mele.”

      Un alt moment crucial în viaţa artistei, l-a constituit expoziţia itinerantă închinată Sfântului Ştefan cel Mare şi Sfânt, din 4 iulie 2004, purtată în 6 oraşe din ţară: Botoşani, Siret, Suceava, Bucureşti, Brăila, Galaţi, acest din urmă oraş reprezentând punctul culminant al expoziţiei.

      A fost, am putea spune, un pelerinaj al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt prin Ctitoriile sale – la cinci veacuri de la înveşnicirea sa.

      „Anul ştefanian a început la Putna, în Moldova de Sus şi s-a încheiat la Galaţi în Moldova de Jos. Printre toate ceremoniile organizate aici cu rafinament şi frumuseţe de către Episcopia Dunării de Jos, cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Dr. Casian, a fost şi expoziţia: „Pecţi ştefaniene la Dunărea de Jos” – la Muzeul de Arte Vizuale, fost Palat episcopal. Alături de Nicolae Spirescu (pictură), Ştefan Andronache (fotografie), am fost prezentă pe simeze cu expoziţia de grafică în peniţă.

      La Editura Episcopiei Dunării de Jos mi-a fost editat un mic album „Ctitorii moldave ale Sfântului Voievod Ştefan şi ale urmaşilor săi”.

      Nu ştiu câtă mulţumire să aduc bunului Dumnzeu şi Maicii Domnului – spune artista - pentru această bucurie care mi-a fost oferită, prin inima deschisă şi sufletul măreţ al ierarhului Dunării de Jos şi colaboratorilor săi.

      Cu inima şi faţa curată, însă cu emoţie în suflet, m-am bucurat la vernisaj de prezenţa înalţilor arhierei: alături de Prasfinţitul Casian au fost: Înalt Preasfinţitul Daniel – Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei – acum Pastriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Înalt Preasfinţitul Sava, Mitropolit al Varşoviei şi Poloniei, precum şi alte personalităâţi culturale. Prin rugăciunile şi mijlocirea Sfântului Voievod Ştefan, Prea Sfânta Treime m-a privegheatz de Sus şi mi-a oferit acest mare dar, să gust această bucurie necuprinsă.”

      Şi faptul că în 2007 – la împlinirea a 550 de ani de la urcarea pe tron a Marelui Voievod, artista a donat întreaga expoziţie „Ctitoriile lui Ştefan cel Mare” – Sfintei Mănăstiri Putna – este un semn de patriotism, de dragoste şi credinţă pentru neamul în care a fost zămislită şi căruia i-a rămas credincioasă.

     

© Copyright Cezarina Adamescu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online