evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Poetul cerşetor  -  Copilul gheţii  -  De acum şi până-n noapte  -  Fereastra din spate  -  Aventurile Poetului Rătăcitor : (II) Poetul Soarelui  -  Ulysse şi Hector  -  Casa galbenă  -  Zori  -  Macii  -  Cerşetorul  -  Licuricioaia  -  Chipul de pe Marte  -  Dimineaţă târzie  -  Circ  -  Înainte ca toate imaginile să dispară...  -  Big Bang Boo  -  Lunea Maniacilor  -  Clocitorul Josh  -  Poveste cu un cui  -  Limoniu  -  Arma secretă  -  Casa libertăţii  -  Bodaproste  -  Luminile oraşului XXIX  -  Dacă ar fi fost să alegi altceva  -  Paradox  -  O nouă zi  -  La vânatoare da "Eilian"  -  Paznicul grădinii de piatră  -  Iluzia viselor  -  Aventurile Poetului Rătăcitor : (I) Prinţul Canalelor  -  De profundis  -  Anul 10000  -  Nopţi albe, zile negre  -  Halucinaţie  -  Apariţie editorială: Victoriţa Duţu - "Ilinca"  -  Îngerul cenuşiu - Angela  -  Meduza (VII)  -  Spiritul este liber şi insurgent  -  Omul cu păsări  -  Catedrala  -  Petrecerea  -  Ambiguitate clinică  -  Fotografii  -  Chat Room  -  Gol  -  Aether pro narcosi  -  O şansă pentru câţiva  -  Elixirul vieţii  -  Melcul


Florinel Agafiţei - O carte pentru vremuri viitoare

"EDUCA

Adrian Botez



Publicat Vineri, 17 Decembrie 2010, ora 14:43

      ...Avem în faţă o carte care, deocamdată, în climatul actual, de ignoranţă educaţională şi culturală generalizată şi de mizerie morală, socială şi fizică contaminantă, pare a veni dintr-un viitor teribil de îndepărtat. Este vorba de onesta, conştiincioasa şi cutezătoarea (din punct de vedere intelectual) carte a sanscritologului, omului de cultură, romancierului şi jurnalistului focşănean, FLORINEL AGAFIŢEI : EDUCAŢIA PERMANENTĂ. PARADIGMA FILOSOFICĂ ŞI PEDAGOGICĂ.

      Autorul este perfect conştient de valoarea cărţii sale (dar şi de precaritatea receptării ei, într-un climat bruiat cumplit de factorul politico-demagogic, în care Legea Educaţiei a devenit subiect de ping-pong propagandistico-partinic, şi vocile autorizate, în domeniu, n-au nici cea mai mică şansă a se face auzite!): „Noutatea demersului e legată, pe de o parte, de perceperea fenomenului educaţional prin prisma paradigmei filosofice, din cele mai vechi timpuri şi până în contemporaneitate, iar pe de altă parte, de înţelegerea necesităţii globalizării educaţiei permanente în România, ca modalitate de metamorfozare reală a mentalităţii întregii naţiuni, fapt ce s-ar putea repercuta pozitiv asupra dezvoltării în ansamblul ei, la uin moment dat” (cf. Cuvânt înainte, p. 9).

      După opinia noastră, tocmai „globalizarea” aceasta deşucheată şi perversă (de la care autorul pare a trage reale nădejdi...), globalizare cu finalitate strict economico-financiară, este cauza pentru care atât educaţia, cât şi însăşi cartea dlui Florinel Agafiţei sunt...victime sigure şi tragice!

      ...Lucrarea urmăreşte, în paralel, evoluţia gândirii filosofice şi a atitudinilor pedagogice, trădând, astfel, un interes ascuns, pentru evidenţierea legăturii dintre atmosfera de gândire a unei epoci şi rezultatele aplicate, în mediul ontologic uman - în chip de „acţiune pedagogică”. Filosofia, deci, în viziunea dlui Florinel Agafiţei, nu trebuie să fie „joc steril”, ci premiza aplicării principiilor într-o conformaţie socio-spirituală, specifică fiecărei epoci de evoluţie a Duhului pe Terra. Şi, totuşi, în cele din urmă, rezultă, subteran (fără voia autorului!), că există legături indisolubile şi indiscutabile, între epocile de evoluţie a Duhului „educabil” al umanităţii terestre: pare că un plan major (propus, oferit iniţial, de...”cineva”!), transcendent, este privit, în împlinirea lui...sinusoidală! Nu există pedagog ori filosof modern sau chiar contemporan, care să nu trebuiască a prelua (fie şi...negator!) principii ale...antichităţii educaţional-filosofice!

      ...Chiar de la început, din Introducere, autorul defineşte conceptul de „educaţie permanentă” (spre a nu fi confundat cu cel de „învăţare continuă!), din punctul său de vedere, care, de data aceasta, coincide cu al nostru şi cu logica şi bunul-simţ comun: „Din punctul nostru de vedere, educaţia permanentă, pentru a putea izbândi, ca şi concept pus în aplicare, trebuie să se bucure de un cadru legal şi financiar corespunzător, menit a impune în planul realităţii concrete, ceea ce se află în spaţiul ideatic (...). Educaţia – continuată după perfecţionarea şcolii – nu trebuie confundată cu perfecţionarea profesională, care este doar o latură a acesteia, realizată prin reciclare, adeseori (...) Simpla reciclare, din cinci în cinci ani, întocmită adeseori de formă şi înţeleasă ca o altă obligaţie la locul de muncă, nu va servi prea mult cadrului didactic, mai cu seamă dacă ştie că până şi aceasta presupune o altă formă de control a standardului profesional, pe linie ierarhică etc”. Şi, firesc, dl Florinel Agafiţei dă exemplul Japoniei, în care tocmai conştiinţa necesităţii VITALE a educaţiei permanente a produs ieşirea din marasmul „nenorocirilor celui de-al doilea război mondial” şi a produs o explozie extraordinară, atât în plan economic, cât şi al demnităţii spirituale (duhul samurailor n-a apus!), care impun Japonia, pe plan mondial, ca pe o forţă nu doar redutabilă, ci şi misterioasă, de neînvins – TOCMAI PENTRU CĂ ESTE CONVINSĂ, PÂNĂ ÎN ULTIMA FIBRĂ A FIINŢEI EI NAŢIONALE (...iar nu neapărat...”globaliste”...!), DE CEEA CE FACE: EDUCAŢIA PERMANENTĂ A UNUI POPOR ÎNTREG!

      ...Şi urmează o demonstraţie credibilă, în patru capitole, despre cum conceptul şi realitatea „fiabilă” a educaţiei permanente au „migrat”, dinspre Orientul Antic (India Vedelor, China lui Confucius, Japonia lui Nichiren şi a manualului de educaţie Teikin-orai/Manualul învăţământului de familie) către ...Europa.

      ...Evident, nu este o surpriză, pentru noi, faptul că sanscritologul harnic şi înverşunat, care este dl Florinel Agafiţei, consideră „orientalismul” (în Capitolul I) la modul exclusivist, în legătură cu educaţia: „Va fi fost Zarathustra – ca şi Zalmoxis – aproape contemporan cu Buddha, printre alţi mari educatori ai omenirii, dar nici unul, nici celălalt n-au reuşit cu învăţăturile lor să depăşească mileniile, aşa cum a putut s-o facă Buddha”. Noi, însă, suntem absolut convinşi că superioritatea morală a iranienilor/perşilor, manifestată în antichitate, ca şi în zilele noastre, se trage nu dintr-o neputinţă, ci dintr-o biruinţă (secretă, poate...!) a sistemului de educaţie şi de revelaţie zarathustric. La fel, nu putem să ne lăsăm deloc convinţi că isihasmul, practicat, egal, la Muntele Athos şi în Rusia, ca şi în monahismul românesc de frunte, nu este cel puţin egalul învăţăturii buddhiste. În definitiv, noi credem că, în cartea de faţă, se uită, premeditat, că aveam de-a face cu un continent...continuu, EURASIA (zalmoxienii, se ştie, credeau în metempsihoză, iar Ion Creangă, după opinia lui Vasile Lovinescu , era un iniţiat zalmoxian al Kogaionului...), iar „ruptura” de azi este una voită/dorită, de forţe politice mai mult sau mai puţin „oculte” (ocultate de ignoranţa noastră!), ale planetei Terra... A se vedea, spre exemplu (dar exemple pot fi date şi din China, şi din India etc., a se vedea asemănarea frapantă între cuvintele sanscritei şi cele...româneşti/trace!) civilizaţia ainu, din Insula Hokkaido, pe care yayo-ii au neglijat-o/ignorat-o (şi urmaşii lor nu se dezmint!) CU PREMEDITARE!!! Istoria se falsifică permanent, de sute şi, poate, chiar mii de ani, cu o rea-credinţă „harnică” şi cu o încăpăţânare şi „erudiţie”...demne de o cauză mai bună...

      „Pânã nu demult, nu a interesat pe nimeni originea acestor bãrboşi blonzi, ainu. Nu s-au fãcut cercetãri cromozomiale PCR, pentru cã nimeni nu a fost interesat sã cheltuiascã suma de 5-10.000 de dolari pentru a afla adevãrul, iar statul japonez de azi preferã sã-i ignore chiar, şi asta spre binele istoriei lor!!! Antropologul american Carleton Coon îi considerã pe caucazienii sosiţi în urmã cu 5.000 de ani ca având aceeaşi origine cu cei care au ocupat insulele Kurile şi Aleutine (devenind nici mai mult, nici mai puţin decât primii descoperitori ai Americii), bazinul fluviului Amur şi Manciuria. Alţii îi considerã pe aceşti ainu (carpato-dunãreni, cum le spun eu) ca fiind cei care au migrat peste toatã Asia, caucazienii care au sosit în Mongolia de azi şi trecând peste strâmtoarea Behring se rãspândesc pe teritoriul celor douã Americi, teorie susţinutã de descoperirea în 1958, pe coasta Ecuadorului, a unor vase ceramice asemãnãtoare cu cele ainu. De ce nu, carpato-dunãrenii, arienii, pelasgii, ainu ori cum vreţi sã-i numiţi pe aceştia ai noştri, sã nu fie aceiaşi sugeraţi de Legenda Omului Alb, Bãrbosul blond care a sosit în Mexic (n.n.: acel celebru Quetzalcoatl – Zeul Alb al Luminii şi al Învăţăturilor Benefice şi Secrete ! – care a plecat, după iniţierea, poate chiar ÎNTEMEIEREA! amerindienilor, spre RĂSĂRIT!!!) şi Peru cam în aceeaşi perioadã, cu 5.000 de ani în urmã. Aparent, şi carpato-dunãrenii ainu, atunci când au invadat Japonia, au întâlnit o populaţie cunoscutã drept Cultura Jomon, yayoi-ii veniţi de prin Coreea în jurul anului 300 d.H., ainu au fost împrãştiaţi, decimaţi sau, mai corect spus, asimilaţi, japonezii aducându-şi cu mare dificultate aminte despre <>, pe care i-au gãsit pe insulele ocupate acum de ei. Aproximativ 14.000 de ainu mai trãiesc şi în ziua de azi în mici sãtucuri de pe coastele insulei Hokkaido, dar interesul ştiinţific, în ceea ce priveşte originea acestora - nu existã! - şi se pare cã nu pasioneazã pe nimeni. (…) Japonezii au fost şi au rãmas şi azi un popor foarte rasist, închistaţi în castele lor sociale.(…)

      Azi, ainu trãiesc izolaţi în sãtucurile lor, zbãtându-se sã-şi pãstreze identitatea, limba, dupã cum ne spune acelaşi Patrick Smith. Soarta lor ne aminteşte de aceea a nativilor americani, care se pierd treptat, “natural”, prin rezervaţiile din Statele Unite. Japonezii obişnuiţi îi considerã pe oamenii ainu nimic altceva decât un parc de atracţii. Ce-i uimeşte cel mai mult pe aceştia sunt caracteristicile fizice deosebite de ei: figura distinsã şi cizelatã, unii din ei având chiar ochii albaştri. Începând din secolul XIX d.H., oamenii ainu au adoptat vestimentaţia tradiţionalã japonezã. Limba lor nu a fost studiatã, fiind consideratã de “cercetãtorii” japonezi : “de neclasificat”…!!!

      (…)Dacã astãzi maşina de PCR costã câteva mii de dolari şi are mãrimea unui cuptor cu microunde, se preconizeazã ca în viitorul apropiat mãrimea unui asemenea aparat sã nu o depãşeascã pe cea a unui “palmtop computer” (computer ce poate fi ţinut în palmã). Acest lucru ar permite transportarea sa în locurile de cercetare, informaţiile culese putând fi apoi analizate cu ajutorul computerelor specializate ce comparã datele introduce cu mii de alte amprente genetice mitocondriale specifice diferitelor rase şi civilizaţii. Vã spun toate acestea pentru a vã întredeschide o uşã spre viitorul apropiat al arheologiei moderne. Aşa cã, Oamenilor ainu carpato-dunãreni, mai aveţi de aşteptat. Dacã nu veţi dispãrea, pânã când cineva va fi interesat de civilizaţia voastrã. A noastrã!” (s.n.) - cf. Napoleon Săvescu, Istoria neştiută a românilor, cap. Ga-Ramanii carpato-dunăreni, cuceritori ai Affricii de Nord şi Asiei, în revista online Dacia, www.dacia.org.

     

      ...Să revenim, cu folos, la cartea dlui Florinel Agafiţei.

      Se trece la Grecia Antică: Socrate (cu celebra sa „moşire”-maieutică a Duhului uman), Platon, Aristotel – care, în viziunea (îndreptăţită! - dar, în actualele condiţii spirituale, total degradate, ale Terrei – aparent utopică...) a autorului, ar trebui să devină contemporanii noştri, din punct de vedere intelectual: „Socrate era încredinţat că omul este imaginea pământeană a unui model exemplar ce făcea parte dintr-o prestabilită ordine metafizică, de unde şi încrederea nelimitată în posibilităţile acestuia de a se cunoaşte profund pe sine şi, astfel, a se putea metamorfoza în spiritul toleranţei, lebertăţii, cugetării, iertării aproapelui. Socrate pune un accent deosebit pe virtute şi predarea acesteia”.

      ...Nu găsim acoperirea în realitate a afirmaţiei de la pagina 31: „Platon (...) a avut şansa ca să înveţe la picioarele maestrului Socrate, pe care, fără îndoială, l-a şi întrecut în măreţia cugetării”. Nimeni nu poate proba că Platon l-ar fi „întrecut în măreţia cugetării” sau nu pe Socrate, atâta vreme cât Socrate, ca şi Hristos, a practicat învăţământul/învăţarea prin oralitate, N-A LĂSAT SCRIS NIMIC! Şi n-a avut decât un... „evanghelist”, pe Platon...Socrate e un fel de...”creaţie ideatică” a „evanghelistului” Platon (cum, poate, într-un alt sens al conceptului de „creaţie ideatică”, şi Hristos...!). De aceea, sunt şi azi unii care chiar îi contestă, lui Socrate, existenţa reală...!

      ...De asemenea, se trece cu vederea că, prin Aristotel, se produce fenomenul de „pietrificare”, de uitare a tainelor inefabile ale Duhului (ESTE UITAT MITUL!!!) – şi, deci, începutul „căderii” în materialism...

      ...Urmează aventura prin Evul Mediu (Capitolul al II-lea), cu îndeobşte, dublă ţintire a privirii – spre „Viaţă - repere”, şi spre „Opera pedagogică şi filosofică”: Albertus Magnus (la care se face doar o privire rapidă asupra vieţii...), Toma d'Aquino („pedagogul creştin”: „În ecuaţia Dumnezeu-magistru-discipol poate interveni, ca intermediar, adeseori, ÎNGERUL, capabil, el însuşi, de a transmite anumite cunoştinţe învăţătorului” – cf. Toma d'Aquino – pedagogul creştin, p. 49), Erasmus din Rotterdam (văzut/investigat ca filosof şi ca pedagog: „Omul nu se naşte, ci devine, iar devenirea lui se realizează doar prin educaţie” – cf. Erasmus – pedagogul, p. 53).

     

      ...Urmează, în Capitolul al III-lea, Perioada modernă, care începe cu autorul ceh al conceptului de Pansofie, dezvoltat explicit în Didactica Magna - Jan Amos Comenius (1592-1670), membru al sectei Fraţii Moravi („e necesară educarea omului în spiritul armoniei universale, înţelegerii faptului extraordinar că el însuşi face parte dintr-un mare întreg, unde e necesar să seintegreze respectând nişte legi organice dinainte date, aprioric funcşionale” – cf. Pansofia – concepţia filosofică asupra pedagogiei, p. 59, sau: „arta universală de a învăţa pe toţi, totul – se poate realiza dacă se vor înfiinţa şcoli în toate aşezările rurale şi urbane” – cf. Idem, p. 62), se continuă cu John Locke (1632-1704: „el cercetează, permanent, problema raportului intelect-simţuri” – cf. John Locke – paradigma filosofică, p. 65 – şi: „Ideea pedagogică pricipală a lui Locke pare să pornească de la Platon, care susţinea că, dacă un lucru este util, atunci este şi frumos (...) Omul este, totuşi, o fiinţă educabilă” – cf. John Locke – pedagogul, p. 67) şi Immanuel Kant (1724-1804), cel care „ aborda, în actul transmiterii cunoştinţelor, metoda socratică, cu precizarea că interlocutorul căruia i se adresa nu era altă persoană, ci el însuşi (...) Disciplina, ca să dea roade, trebuie să fie dublată de instrucţie (...) altfel,,, se produce apariţia inşilor dezorganizaţi, a spiritelor brute” (cf. Kant şi Spiritul socratic, p. 72) , cu Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) , cel mai mare pedagog iluminist, autorul revoluţionarului tratat de educaţie – Emil sau despre educaţie - dar care...şi-a dat toţi copiii (rezultaţi din legătura cu o femeie de condiţie socială joasă) la orfelinat! – şi ar fi trebuit să se încheie, oarecum apoteotic, cu Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827, cel care afirmă, în lucrarea Cum îşi învaţă Getruda copiii: „În limbaj se găsesc, de fapt, adunate toate rezultatele progreselor omeneşti şi, pentru a ne încredinţa despre aceasta, ne vom lua după urmele acestor progrese, ajutându-ne de psihologie” – cf. Pestalozzi şi pedagogia copilului, p. 81) şi cu Herbert Spencer (1820-1903) – ...dar suntem surprinşi să vedem finalul „epocii moderne” sub semnul unor mai modeşti filosofi şi pedagogi, precum Alfred Binet (1857-1911) şi Emile Durkheim (1858-1917) – acesta din urmă, însă, având măcar meritul întemeierii sociologiei... Criteriul cronologic nu echivalează, din păcate, în ce priveşte strălucirea rezultatelor, cu criteriul evoluţionist; e greu de spus unde stă „hiba”: omenirea „europeană” nu evoluează suficient de repede (nu e suficient conectată la ritmul temporal), sau timpul „modern” nu este decât expresia, din ce în ce mai joasă, a epocii Kali-Yuga?!

     

      ...Poate că răspunsul s-ar vrea sugerat în Capitolul al IV-lea – care:

     

      1-începe cu Eduard Spranger (1882-1963, cel ce afirmă, ferm, „educaţia prin cultură”: „Spranger este adeptul susţinerii ideii existenţei moştenirii genetice, care funcţionează de la caz la caz; el afirmă că un artist poate fi educat în interiorul unei instituiţii şi poate fi instruit în funcţie de domeniul abordat (...) arătându-i-se care sunt trăsăturile estetice după care trebuie să se coordoneze în conceperea operei; acestea nu ar fi posibile dacă cel care pretinde să ajungă artist nu se naşte cu o structură estetică menită a-l sprijini în idealul devenirii personale” – cf. p. 101, ultima afirmaţie a lui Spranger fiind, în esenţă, un truism!),

     

      2-continuă cu Maria Montessori (1870-1952), o „liberalistă” destul de ilogică, dar, probabil, tocmai de aceea, pe placul „mondialiştilor” contemporani, distrugători de educaţie REALĂ!!! („Montessori pune accentul pe necesitatea inducerii ideii de independenţă a copilului, în tot ce realizează acesta” – cf. p. 105, afirmaţie care aminteşte de aberaţiile, îngurgitate de copii, prin citirea romanului Robinson Crusoe, al lui Daniel Defoe, unde Robinson Crusoe poate fi independent de civilizaţia europeană, cât poate fi şi un pasager urcat într-un tren supraaglomerat! - ...dar cum să cultivi mai bine egoismul şi iresponsabilitatea, decât prin iluzia...”independenţei” copilului, de parcă acesta s-ar putea educa după...”maşini”!)... -

     

      3-...şi se sfârşeşte cu atipicul pedagog (potrivit, prin metodele şi viziunea sa „filosofică”, doar realităţilor postrevoluţionare din Rusia sovietizată, a anilor '20...!) Anton Semionovici Makarenko (1888-1939).

     

      ...Probabil (şi autorul îmi confirmă această raţiune de structurare semantică a textului) că Mariei Montessori îi este conferită importanţa din text, tocmai pentru a se reliefa antiteza dintre „liberalismul educaţional” şi „metodele constrângătoare” ale lui Makarenko...

     

      ...De ce, oare (ne întrebăm noi), dacă tot se pătrunde adânc în secolul al XX-lea, se omite revoluţia efectivă (cu orizonturi extrem de interesante!), în viziunea asupra Duhului Educabil, pe care o aduce „Şcoala/Pedagogia WALDORF” (prin conceptul de „copil-sămânţă”!), experiment iniţiat de Rudolf Steiner – şi nu total necunoscut în România postdecembristă, ba chiar cu rezultate notabile (spre exemplu, la Turda sau Iaşi) ?!

     

      ...Lucrarea dlui Florinel Agafiţei este nu doar meritorie, ci şi o temerară operă de pionierat. Admirabilă, din multe puncte de vedere (prin puterea de sinteză, dar şi prin accentuatul spirit critic!). Este o „ademenire” a omului terestru, ca fiinţă conştient-responsabilă (sperăm, din toată inima!), recapitulativă, resintetizatoare şi evolutivă (chiar dacă...exasperant de sinusoidal!), către nişte zone deosebit de sensibile, de o importanţă capitală, pentru continuarea (sau extincţia!) vieţii umane, pe planeta Terra.

      Cum am spus de la început: o lucrare/carte pentru „vremuri viitoare”... - dar nu numai în sensul că (bănuim noi) nu va fi citită (cu real interes) de prea mulţi contemporani, ci şi în sensul că, dacă problemele ridicate în această carte nu vor fi luate în seamă, cât de degrabă, şi dezbătute serios (de cât mai mulţi şi competenţi-responsabili locuitori tereştri!) şi nu vor avea parte de soluţionări ferme şi extrem de profesioniste, viitorul Terrei Umane este într-un pericol de moarte!!!

      ...Evident, ea/lucrarea autorului-pionier va trebui să continue, să se completeze şi aprofundeze, prin paginile unor cărţi/lucrări viitoare.

     

© Copyright Adrian Botez
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online