evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Engel  -  Citadela Asociaţiei  -  Regele animalelor  -  Mergem acasă  -  Vid imprevizibil  -  Cine sunteţi?  -  Sunet pentru suflet  -  Ea, eu şi ei  -  Războiul  -  Emoţia reîntoarcerii  -  Bella. Moartea unui body-guard  -  Altă Poveste(?) modernă  -  Povestire  -  Cel care nu mai e  -  Plasa pe jăratic  -  Sclipiri de Soare  -  Greaţă  -  Proces neverbal  -  În tren  -  Intoxicaţia. Investirea de novice  -  Mesajul  -  Zona 25  -  Jocul  -  Parte din mintea ta  -  Proprietate cu casă şi pădure  -  Bătălia pentru supravieţuire  -  Îngerul cenuşiu - Zora  -  Fotografii  -  Noapte bună, Andrei  -  Viola  -  Halta părăsită  -  Taxi  -  Muza  -  Luminile oraşului XXVIII  -  Liniştea  -  Canicula  -  Natură moartă, cu portret  -  Cu preţul morţii  -  Luminile oraşului XXIX  -  Ignis  -  Damnarea numelui  -  Nu deschideţi uşa  -  Alfa si Omega. Moon  -  Sfântul  -  Sete  -  !NFERNUL (fragment): Autistul  -  Descoperirea  -  Virus de sticlă  -  Război total  -  De o sută de ori Adrian


Un voievod al poeziei ardeleneşti: Mircea Dorin Istrate

Mircea Dorin Istrate, “Cuib de vise” - Editura Nico, T

Cezarina Adamescu



Publicat Duminică, 16 Ianuarie 2011, ora 10:11

      Motto:

      “Eu sărac cu duhul număr stele sfinte”

     

      Mircea Istrate Dorin este - printre scriitorii mureşeni, un adevărat fenomen. Nu numai prin faptul că a debutat târziu, abia acum câţiva ani, dar, mai cu seamă în acela că a constituit şi constituie, nu numai pentru spaţiul mureşean, o adevărată revelaţie. A adunat, de-a lungul anilor, atâta frumuseţe şi lirism în sufletul său, încât, atunci când acest adevărat vulcan a izbucnit, fluidul incandescenţei sale lirice s-a revărsat şi a cuprins cer şi pământ, ape şi aer, cu o efervescenţă care poate fi pusă doar pe seama harului nativ cu care a fost înzestrat şi care a stat la dospit, decenii de-a rândul.

      Cred că şi domnia sa este uimit şi puţin neîncrezător în privinţa notorietăţii de care se bucură astăzi, pentru că aşa se întâmplă, îndeobşte, nici nu-ţi vine să crezi că e vorba despre propria ta persoană.

      Cert e că, o dată debutat în cotidianul local, “Cuvîntul liber” – în octombrie 2006, pr premiile au început a curge unul după altul, şi chiar mai multe în acelaşi timp, certificând faptul că avem de-a face cu cu un talent autentic, cu o fire eminamente lirică, romantică,

      sensibilă care şi-a găsit propria cale de afirmare şi modalităţile proprii de expresie pentru a s se manifesta în poezie. Ar fi fost şi păcat să fie altminteri.

      Câteva repere ne vor convinge pe deplin de adevărul acestor afirmaţii:

      Anul 2007

     

      - DIPLOMA DE SUFLET –Concursul Naţional de Poezie’’Dor de Dor’’,ediţia a II-a, Cluj-Napoca;

      PREMIUL III – Secţiunea poezie la Concursul Naţional de Creaţie Literară ’’D.Bolintineanu’’ Ed.2oo7;

      PREMIUL I- Secţiunea poezie, la Concursul Naţional de Poezie’’Vara visurilor mele’’, ediţia a VI-a Editura’’Amurg Sentimental’’ –Bucureşti

     

      Anul 2008

     

      - PREMIUL BIBLIOTECII MUNICIPALE ‚’’Petru Maior’’-Reghin

      - Concursul Naţional de Creaţie Literară‚’’Prima iubire’’- ediţia a II- Reghin

      - PREMIUL I -Secţiunea poezie, la Concursul Naţional de Poezie – Dor Mărunt .

     

      Anul 2009 –

     

      -PREMIUL II -Festivalul Internaţional de poezie ‚’’Mihai Eminescu’’ ediţia a VIII-a Sângeorgiu de Pădure

      -PREMIUL I - Festivalul – Concurs de Poezie Religioasă Ediţia a IX a Reghin, Mai 2009

      -Apariţia volumului de poezii ‚’’HAR – DEAL’’ la Editura ‚’’Nico’’ din Tg.Mureş;

      -Apariţia volumului de poezii ‚’’URMA’’ la Editura ‚’’Nico’’ din Tg.Mureş;

      - Cavaler al scrisului – Trustul de presă,’’ Ambasador’’;

      -DIPLOMA DE EXCELENŢĂ – S.R.I.-Mureş

     

      Anul 2010

     

      -PREMIUL FESTIVALULUI de poezie religioasă’’CREDO’’ Ed.a XI-a Şâştina;

      -PREMIUL SPECIAL al jurului, Concursul de creaţie ‚’’Prima iubire’’, Reghin.

      -PREMIUL SPECIAL,Concursul de poezie şi proză,’’Romulus Guga’’, Ed.a XVIII–a;

      -Apariţia volumului de poezii, ‚’’Podul’’ la Editura ‚’’Nico’’ din Tg.Mureş.

      -CETĂŢEAN DE ONOARE AL CULTURII –Trustul de presă ‚’’AMBASADOR’’

      De menţionat că autorul are în manuscrie peste 700 de poezii apărute în mare parte, deja în periodicele literare ’’DOR de DOR’’‚MURG, ’’SUD’’,’’AMBASADOR,’’ ‚’’AMURG SENTIMENTAL’’, Cotidianul’ Cuvântul Liber’’, Revistele ARP, revistele maramureşene: „Slova creştină”; „Glas comun”; „Slova copiilor”; Revista: Cărticica de copii”, Revista „Ecoul”; etc.

      Pregătite pentru tipar volumele de poezie ,’’CUMPĂNA’’, ’’ ÎNDULCITELE IUBIRI „ROIUL”.

      Acestea sunt doar unele din performanţele literare ale autorului Mircea Dorin Istrate, obţinute în câţiva ani.

      Pline de substanţă şi expresivitate, cu o bogată imagistică transpusă metaforic, poemele oglindesc sufletul ardeleanului în cele mai diverse nuanţe, subtilităţi şi ipostaze lirice.

      Volumul de faţă continuă linia precedentelor volume, dar o aduce mai aproape şi de sufletul nostru. Având ca substrat visul în toate chipurile lui, poemele acestea reconstituie, din frânturi de amintiri, universul uman cu toate atributele sale. Nicicând uitat, meleagul natal este pivotul central, în jurul căruia se aşează cuminţi personajele, chipurile celor dragi, plecaţi demult sau de curând, a căror imagine, în loc să se estompeze, devine tot mai vie.

      Autorul se vede pe sine însuşi sub chipul unui bătrân care a trăit pe aceste meleaguri, colindând satul şi ţintirimul său în care s-au aşezat cuminţi, bătrânii, evocând cu nostalgie vremurile de demult:

      “Te-am văzut trecând prin vii, / Prin Habic, prin dosul stânii, / N-au lătrat la tine câinii / C-au simţit că ai să vii. // Şi-ai mai fost prin ţintirim / Numărînd în gând vecinii / Şi-o lumină la bătrânii / Ai aprins, noi nu-i mai ştim. // (…) // Ochii tăi s-au umezit / Când văzut-ai ghiocei, / Iar pe Rât, privind la miei / Te-am văzut, cum le-ai vorbit. // Ai gustat frăguţa dulce / Prins de gânduri şi-ntristat / Şi-ncă mult ai aşteptat / Vină ciurda, dinspre Cruce, // Să miroase a-nserat, / A mohor şi-a lapte dulce, / Şi a vreme ce se duce / Într-un timp, de-acum uitat” (Cuibarul de vise).

      Casa, biserica, dealul, iarba, stejarul singuratic care stă de strajă, însemn al vremii şi simbol al vitejiei străbunilor, via, cerul şi pământul sărutându-se la orizont – acestea sunt reperele spre care privirirea poetului se îndreaptă neîncetat.

      Numele sfânt “Ardeal” – ar putea însemna dealul cu har, deasul îmiresmat al copilăriei şi tinereţii, dealul unde sunt îngropaţi străbunii, dealul pe care se află aşezată casa părintească, dealul pe care omul numără stelele în nopţile socotite fermecate, duse şi nemaiîntoarse, dar spre care se îndreaptă amintirile poetului. Tot acolo şi-a clădit omul cuibul său de vise şi amintiri. Aici vine fantezia, închipuirea, muza şi bate sfios la uşă.

      Pasteluri reuşite, de o gingăşie negrăită încântă şi azi auzul celor dispuşi să-şi primenească astfel sufletul, cu binemireasma poeziei autentice:

      “Sub frunze de frăguţe, în puf de păpădie / Cuibar îşi are luna pe Coastă-n vârf de deal, / Şi-n liniştea adâncă, pe lunga sa vecie / Ninsori cu praf de stele coboară pe Ardeal. // În nucii singuratici, răriţi de timp, în vie, / Luceferii de noapte se-aprind scânteietori, / Speranţă şi nădejde la cel trudit să-i fie / Când ochii şi-i înalţă spre ceruri rugători. // Acolo e vecia, aicea-i doar o clipă /De viaţă măcinată de timpuri, ca la moară, / La unii-i grea şi lungă, la alţii-i fericită, / Prea multă-i amăgită şi prea puţin uşoară. // Ca apele în susur mereu preumblătoare / Se duc cu ele timpuri pe valuri unduite, / Şi-n mersuri negrăbite, eternic călătoare / Trecut îmi lasă-n urmă şi-un viitor nainte. // (***) // Acum în miez de noapte doar vântul se alintă / Şi-n tremur mişcă frunza la plopii rari din deal, / Sub bolţi de nuci şi stele, îmi doarme învrăjită / Suflarea obosită a mândrului Ardeal”. (Noapte fermecată).

      Nu este singurul poet care a spus că vecia s-a născut la sat. Împrumutat de la Blaga, acest postulat continuă să uimească. Toate aceste frumuseţi care mai dăinuie şi azi în satele ardelene, îndeamnă la visare şi la îmbunăţire sufletească.

      Casele îmbătrânesc, ca şi oamenii, unele pier, ruinate, căzute-n genunchi sub vremi şi vremuri, dar vor rămâne în locul lor, amintirile, părerile de rău şi ca un simbol al veşniciei, nemuritorul Ardeal: „Alte lumi şi-or face parte / Colo-n vârful celui deal, / Vremi vor trece depănate / Nemurind al meu Ardeal” (Casa de pe deal).

      Satul – socotit în copilărie marginea de lume, dincolo de care se deschideau tărâmuri fermecate închipuite doar din poveştile bunicilor a fost leagănul primilor ani, cei ai inocenţei şi ai paradisului pământesc de pe malul Târnavei. O dată părăsit, omul a deschis ochii spre lumea în care, cu greu şi-a găsit loc, cu gândul doar înapoi, la ceea ce lăsase acasă:

      „Doar malul tău Târnavă am zis că-i rai ceresc / Iar eu, un crai mai tânăr de neam împărătesc / Trăind în libertate cu alţi de seama mea /Cel început de viaţă, ce nu-l voi mai avea.” (Margine de lume).

      Nimic mai pur, nimic mai gingaş şi mai sublim ca tinereţea care îmboboceşte şi iese la lumină la timp potrivit, înfiorată de lăuntrul unui vis şi după legile şi datinile strămoşeşti, ia chipul fetei care iese prima dată la horă în sat iar flăcăii îi dau târcoale şi-i aruncă ocheade: „Tinereţe, timp de aur, toţi de tine mângâiată / Eşti poveste repetată, de băiat iubind o fată / Într-un tremur care vine din’lăuntrul unui vis, / Ce în vremile acelea, erau scări spre paradis” (Bobocul).

      Adeseori, tonul devine elegiac, visele sunt înecate în plâns, în nostalgia aducerii aminte a vremurilor fericite când dragostea înălţa fiinţele spre divin, făcându-le cu puţin mai prejos decât îngerii.

      „Dulceaţa traiului patriarhal” – aproape uitată de cei care azi şi-au găsit alte repere, este rechemată şi reînviată în amintiri care-i îmbie pe urmaşi:

      „N-aţi mai dat pe-acasă voi de-un neam cu mine, / Un lichiu cu prune buna să vă facă, / Să vedeţi cuibarul unde fost-a bine, / Să gustaţi dulceaţa laptelui de vacă. // Să dormiţi în şură coperiţi cu stele / Pe un pat de iarbă, pernă de mohor, / Să vă ispitească visele rebele / Cu iubiri uitate ce v-au dat fior. // Un Serai vă facă fluturii de noapte, / Zborul lor în roiuri, dansuri de cadână, / Greierii vă-ncânte ţârâind în şoapte / Şi-un sărut pe gene, somnul să vă pună. // Aerul vă-mbete cu aroma-i tare, / Câmpul ochiul vostru să vi-l spele-n lacrimi, / Clopotu-n biserici cheme-vă-n altare, / Preotul strunească ale voastre patimi. // Iertăciuni să-mi cereţi de la ţintirime / Unde-şi dorm vecia cei cu nenoroc, / Într-un gând să puneţi vorbele de bine / Şi-n al vostru suflet, faceţi-le loc. // Doar aşa-ndulci-veţi neamul cu iertare / Şi-ţi opri uitarea pusă pe-al vost nume, / Că de-o vreme satul în tăcere moare / Prea scăzând în toate, părăsit de lume. // ( ***) // Când lăsa-veţi satul într-o lăcrimare / C-aţi trecut pe-aicea, timpul să vă ştie, / Puneţi la troiţă muc de lumânare / Rugă-iertăciune, pentru veşnicie. (N-aţi mai dat pe-acasă).

      Acesta este un foarte frumos pastel elegiac în care se găsesc toate componentele lirismului autentic de sorginte clasică.

      Nici elementul istorico-patriotic nu este lăsat deoparte, ci străbate fiinţa poetului într-o permanentă vibraţie efervescentă.

      Componenta erotică, de asemenea, este prezentă în poeme sensibile în care eufonia este adusă în prim plan. Iubirea e înălţată la rang de virtute şi cinstită, adorată cum se cuvine, fără nimic trivial:

      “Când datu-mi-ai sărutul nălţată pe călcâi / Ai săvârşit cuminte păcatul cel dintâi, / Şi-atunci în foc de iaduri topitu-m-ai în chin / Tu înger fără pată, sămânţă de divin. // Sorbitu-m-ai cu ochii albaştri cum e marea / Şi-n cântec de sirenă vrăjitu-ţi-ai chemarea, / Făcând din cele clipe un dulce rai ceresc / Iar eu un rob de-apururi, ca-n veci să te iubesc. // (…) // Cu tine-n dulci clipite urcat-voi în astral / Să fim aleşii lumii pe coama unui val, / Ce ne-o purta-n neştire în drum spre nemurire / Şi-acolo să rămânem, răsplată la iubire.” (Când datu-mi-ai sărutul).

      O altă ilustrare a iubirii pure, înălţătoare spre lumi celeste este poezia: “Cândva”, de o frumuseţe aparte. Rareori se găsesc poeţi care să facă din acest sentiment, o aşa superbă chemare spre sublim:

      “Când ochii tăi, fântâni morgane / Sorbitu-m-au ca-ntr-un ceresc, / Eu închinat ca la icoane / Mărturiseam cât te iubesc. // Când frământările din noapte / Le tot stingeam într-un suspin, /Tu preasmerită-n rugi şi-n şoapte / Mă înălţai în spre divin. // Când inima-ţi simţea aproape / Căldura dintr-o-mbrăţişare, / Eu sărutând a tale pleoape / Mă cufundam într-o visare. // Când noaptea ne-ocrotea în taină / Punând pe lună giulgi de nori, / A ta iubire diafană / Mă prefăcea într-un fior. // Când stele numărai pe ceruri / Plutind prin lumi de nedescris, / Eu mulţumeam în mii de feluri / Că fericirile m-au nins. // (***) // Iar când te-ai dus pe-a ta cărare / ‘Napoi uitându-te-ntristată, / In lacrimă, spre neuitare / Ţi-am pus iubirea-ţi înstelată”.

      Ocupaţiile milenare ale neamului, cum este cel al păstoritului sunt evocate în vers, stâna constituind un reper fundamental pentru locuiitorii satelor de munte, un fel de “stâlp de veşnicie”:

      “Ca un şarpe se strecoară urma drumului de care / Ce se pierde în hotare printre dealuri obosită, / Câte-un prun o străjuieşte, ca la umbra lui răcoare / Să găsească truditorul în amiaza-i lenevită. // Mai la deal, bătrâna stână toarce vremuri înstelate / Şi în colţul cel de lume ea e stâlp de veşnicie, / Timpul care a-ngropat-o, dimpreună-i ţine parte / Să slujească neamul care, e aicea din pruncie.// Înşirată pe cărare, mergătoare, liniştită, / Turma urcă dinspre vale în cadenţă de talangă, / Mirosind a caş de oaie şi-a jintiţă îndulcită /Şi-a mohor şi-a iarbă verde, toate strânse-ntr-o desagă. // Către seară, umbre late îngustând a lumii zare / Bat în cuie de luceferi bolta ce se potcoveşte / Şi-nălţându-se spre astre, totul cade în visare, / Adormind sub Carul Mare, repetabila poveste”. (Repetabila poveste).

      Fundamentală este pentru autor dimensiunea spirituală care ia în poeme forma versului clasic, în imagini tulburătoare, cu multe metafore şi figuri de stil deosebite, cu ecouri într-o surdă revoltă socială de care e cuprins sufletul la vederea indiferenţei şi nepăsării faţă de principalul reper uman, credinţa: “Cum să plec din lume, către tine Doamne / Şi să las în urmă neamu-n suferinţă, / Când altarul ţării, plin e de icoane / Însfinţite-n slavă şi-n a Ta credinţă. // Ei sunt voievozii puşi să privegheze / Fapte ce le facem întru pomenire, / Bucuroşi să fie, ori să se-ntristeze / De nu-i suntem ţării, marea ei oştire. // Dar de-o bună vreme nu ştiu ce se-ntâmplă / Că mi-s întristate sfintele icoane, / Şi din ceea încă veşnicită tâmplă / Ei ne dau osândă, pusă în canoane. // Că uitat-am ţara care ne-a crescut, / Casa părintească şi străbuna lege, / Moşii şi strămoşii care sunt pământ / Şi c-a noastre simţuri slabe-s şi betege. // Că lasat-am banul să ne înrobească, / Că adesea dat-am cinstea pe ruşine, / Că a noastre fapte bune-s să-nrăjbească / Şi că hăţul ţării-l ţine orişicine. // Din ce-am fost odată azi suntem ruşine / Iude ce ne vindem pe arginţi puţini, / Moartă ni dorinţa facerii de bine / Şi de-o bună vreme, slugi pe la străini. // Voi pleca din lume ne-mpăcat în toate / Că îmi doarme ţara şi se-afundă-n tină, / Măcar tu de-acuma fă ceva nepoate / Cu a tale fapte, spală-i a sa vină” (Cum să plec din lume?)

      Autorul relevă faptul că, din toate timpurile, voievozii neamului erau puşi să vegheze la puritatea şi păstrarea credinţei strămoşeşti, uneori cu preţul libertăţii şi al vieţii lor, aşa cum mărturie stau faptele sfinţilor voievozi români. Şi dacă astăzi, neamul este condus cu mână sigură direct la pieire, este că, acei ce ne conduc nu-l cunosc pe Dumnezeu şi nu au frică de el. Autorul remarcă plin de durere acest adevăr. Şi în această privinţă, Mircea Dorin Istrate se numără printre poeţii neamului care prin cuvântul lor, luptă pentru dreptate socială şi naţională, pentru propăşirea neamului şi înălţarea lui spirituală. Cinstirea voievozilor este pentru urmaşi o datorie de onoare, pe care nu mulţi o onorează:

      “VOIEVOZII: Trec pe dinainte-mi, clipe lungi de vis / Şi în crucea lumii, ca-ntr-un paraclis / Pus-am voievozii timpului trecut / Să mă-nchin la dânşii, preasmerit, tăcut. // Frunţile se pleacă la aceia care / Ne-au purtat prin veacuri soarta pe cărare / Şi în palma ţării pus-au a lor viaţă / Ridicând în glorii faima ei măreaţă. // Sus la tâmpla ţării însfinţiţi ne steie / Candele aprinse, licăr de scânteie, / Nedormită facă veghea înţeleaptă, / Iar în gând ne pună creştinească faptă. // Searbădă ni viaţa de n-avem icoane / Ce să înrămeze înmiiţi IOANE, / Prinşi în huma ţării ne rugăm la ei / Să le de-a tărie, puilor de lei // (***) // Da-ne-or voievozii limpezimi de gând / Iară ei, IOANII, nesfârşitul rand / De oşteni ce ţara tot vor duce-o-n spate, / Ort plătit să-mi fie, pentru libertate.”

      Nici lumea copilăriei nu e neglijată de poet, care o reînvie sub ochii noştri rotunzi de uimire, ca-n picturile lui Tonitza:

      “Peste gândurile mele mângâiate în alint / Cad în noapte ploi de stele, ca-n visare să mă simt / Iar copil în neastâmpăr dup-o ploaie repezită / Frământând desculţ pe uliţi, tina lumii, însfinţită. // Mai apoi, cu alţi de-o seamă, în ştiutul loc umbrit / Dulci frăguţe-nmiresmate căutam prin Continit / Şi-n amiaza însorită, arzătoare ca o boală / În Târnava lenevită, ne scăldam în pielea goală. // Îndulcit în joaca zilei timpul ne trecea clipită / Şi-n uitări punea deoparte vremea ceea miruită, / Iară noi, fără păcate, puri ca roua-nlăcrimată / Risipeam din punga vremii, viaţă tânără, curată. // Seara, ciurda încornată mirosind a câmpuri coapte / O-mpărţeam din poartă-n poartă să ne sature de lapte, / Iar când cina aşteptată stâmpăra a noastră foame / Preaspăşiţi şi-n rugăciune, ne-nchinam pe la icoane. // Când luceferii din noapte înhămaţi la Carul Mare / Ne purtau prin cer de stele îndulciţi într-o visare, / Luna, felinarul lumii şi a nopţilor dădacă, / Ne-mbia la somn că mâine, lungă ziuă-i pentru joacă. // (***) // Vreme scursă-n amintire, tăinuită-n dulce gând / Vii din umbră de uitare ca un vis înfiorând, / Răscolindu-mi anii care stau de-acum în cumpănire / Mergători spre mal de viaţă, ce ca mâine e, vecie”. (Lumea copilăriei).

      Universul copilăriei se întindea până la marginile satului, mediul sătesc fiind singurul cunoscut de autor până la vârsta părăsirii casei părinteşti, iar atmosfera rurală e cea a tuturor satelor româneşti, copilăria e aceeaşi pretutindeni şi nu cunoaşte ascunzişuri: nevinovăţie, îndulcirea la joacă, scăldat, număratul stelelor, basme cu feţi-frumoşi şi zmei, lipsă de griji, joacă şi iar joacă. Uneori, tonul şugubăţ, autoironic, topârcenian, încântă văzul şi auzul minţii - întorcându-ne în propria noastră copilăriei pentru a căuta similitudini.

      Întâlnim şi inflexiuni eminesciene “Te-oi nemuri în gându-mi pe veci să-mi fii crăiasă” (De-ai să-mi fii mireasă) şi chiar cu un lac plin de nuferi, cu un loc de vis în legănare, cu prundul plin de luceferi şi unele licenţe poetice de factură eminesciană: “Buchisind a cărţii slove, încâlcite, neştiute,” “Şi-apoi tu cu-a tale timpuri, ce vei face viaţa-ţi toată?” “Sub a nopţii bolţi senine” (În liniştea nopţii); “Eu sărutând a tale pleoape”; “Şi c-a noastre simţuri slabe-s şi betege” etc. Iar în poezia: “Malul, salcia şi lacul” – acelaşi ton eminescian: “Despletita salcă sură, aplecată peste maluri / În a undelor lucire ziua-ntreagă se-oglindeşte, / Şi-ntr-un tremur mângâiată la picioare lin de valuri / Stă cu veacul dimpreună, împletită-n-ntr-o poveste”.

      Motivul miresei şi cel a luceafărului este frecvent în lirica acestui poet şi acestea îşi află izvorul tot în clasicii noştri:

      “De ai să-mi fii mireasă, din margine de lume, / Din răscolite timpuri voi face să se-adune / Minuni ce nici visat-ai să-ţi am de dăruit, / Ne facă îndulcită iubirea înmiit. // Lămpaş ţi-oi pune luna la streaşină de casă, / Luceferi vii ţi-oi prinde în păru-ţi de mătasă, / Voal din raza lunii pe-al nopţii prag cernut / Bătut cu mii de stele avea-vei cu-mprumut. // Găti-voi doi luceferi să-i prind la Carul Mare / Ca-n fulgerări de bice ne ducă-n preumblare / Prin câmpuri necosite de astre în lucire, / Prin lumile celeste, aflate în roire. // Umbla-vom veacuri multe în clipe mărunţite / Lăsând să treacă timpuri de-acuma nesfârşite, / Ne uite muritorii din cuibul lor cel strâmt / De-ar fi să ne întoarcem vreodată pe pământ. // Aşa că în găteală frumoasa mea mireasă / Te-oi nemuri în gându-mi pe veci să-mi fii crăiasă, / Măritul să ne lege prin tainic legământ, / Nimica nu-l dezlege cât fi-vom pe pământ” (De-ai să-mi fii mireasă).

      Cu mâhnire în glas poetul aduce în versul său constatarea că astăzi, satul românesc este depopulat, că nu-şi mai păstrează rosturile ancestrale iar cei puţini care-l mai vizitează, se simt înstrăinaţi de el:

      “Sub povara vremii, a căzut o cruce, / Ruptu-s-a de-acuma cerul de pământ, / Pustiit e satul, în uitări se duce, / Locul nu mai are cel miros de sfânt. // Vieţii născătoare i s-a frânt urcarea, / Prea cosit-a moartea câmpul plin de flori, / S-a-nierbat cu totul drumul şi cărarea, / Peste triste dealuri cârduri trec de ciori. // Plin a fost de viaţă şi de veselie, / De necaz amarnic şi de bucurii, / De credinţă-n Domnul, preacurată, vie, / De păcate-ascunse şi de mari iubiri. // Azi, din Dealul Crucii văd pustii hotare / Înierbate toate, pline de scaieţi, / Şi în locul crucii pun o lumânare / Domnul bun să ierte, soarta celor vieţi. // Dintre toate foste a rămas izvorul / Îngânându-şi singur drumul prin pustie, / Că de când se ştie, apa lui şi dorul / De aici plecat-au, facă-se vecie. // (***) // Stau sub huma vremii cele rânduite / Peste care lumea şi-a lăţit uitarea, / Lungul somn să-mi doarmă cele veşnicite / Că de-aici în colo, i s-a frânt cărarea. (Pustiitul sat).

      Mircea Dorin Istrate are un cuvânt liric şi pentru poeţii acestei naţii, care sunt “plânsul lumii, patima şi dorul, / Bucuria vieţii, bronz de nemuriri” în chip deosebit cei contemporani cărora le urează să deschidă mai mult ochii spre lume, să cânte cu simţire şi nu numai din buze şi să fie cu luare-aminte asupra vremurilor acestora: “Când şi-or scrie slova, din trăiri s-o facă, / Cadă-mi peste suflet ca un miruit, / Spună adevărul scos din piatră seacă / Chiar de-o fi să-ndure vremi de pătimit. // Le mai dă Mărite pic de nebunie / Să ne poartă-n slavă, să ne urce-n vis / Şi-n măiestre vorbe lasă-mi-i să scrie / Cum o fi promisul, noul paradis. // Să vorbească ierbii, gâzei din câmpie, / Un izvor s-asculte veşnic susurat, / Cântul mi-l doinească-n tril de ciocârlie, / Şi să veşnicească codrul împărat. // Clipa să ne-o nalţe noaptea-n feerie, / Lacrimă să pice peste amintiri, / Anii să-i întoarcă spre copilărie, / Tăinuite-mi facă marile iubiri. // Urce-n tâmpla ţării marii voievozi, / Pună-i ca icoane pururi sărutate, /

      Facă-se la dânşii nesfârşite cozi / De-nşelaţi ai lumii, care vor dreptate. // Scurme în ţărâna unde-mi dorm strămoşii / Petrecuţi prin lume, oase lângă os, / Spune-le că astăzi tot cei mincinoşi / Sunt în fruntea ţării, jefuind vârtos. // Când lăsa-vor lumea plânşi de toţi şi-n milă / Ţine-mi-i sămânţă veacuri rând la rând, / Candele-nsfinţite, mirul de feştilă, / Veşnicită clipă într-un bob de gând. // Fără ei iubirea n-ar avea fiorul / Iară slova scrisă dulcile simţiri, / Ei sunt plânsul lumii, patima şi dorul, / Bucuria vieţii, bronz de nemuriri” (Poeţii visători).

      Cu multă sensibilitate poetul îşi aduce aminte de părinţii săi şi le cântă în vers lăcrimat, la lumina lumânării, pe morminte, recunoscător pentru toate sfaturile lor şi buna creştere pe care a primit-o de la dânşii. E un gest de pietate firesc, făcut de orice creştin.

      Aceleaşi sentimente le trăieşte poetul la mormântul mamei căruia vine să-i ceară iertare: “IERTĂRI TÂRZII: Mamă, lacrimile mele care toate-s adunate / La mormânt ţi le voi pune să primesc a ta iertare, / Să mă ştiu scăpat de gândul că făcut-am la păcate / Pentru multe cât greşit-am, cu a mea neascultare. // Tu ai vrut să-mi fie bine ocolit de cele rele / Şi-ai făcut ce-n astă viaţă ai putut să fii în stare, / Ca puţine să-mi lipsească din nevoile acele / Ce fac viaţa liniştită, împlinită, urcătoare. // Eu copilul îndărătnic, zvăpăiat fără tăcere / Am tot vrut să fiu ca nimeni, liber pe sub larga zare, / Niciodată socoteală să nu dau de mi se cere / Şi dreptate eu, nu alţii, să tot am la fiecare. // Multe griji, dureri, necazuri, mamă încă ţi-am făcut / Iară tata şi cu tine nedormiţi lungit-aţi noaptea, / Iertătoare-n calde lacrimi tu pe toate le-ai trecut / Tot cerând la Născătoarea, să mă ierte de păcate. // Până cănd v-aţi dus din lume eu copil v-am fost mereu / Şi în gând v-am fost icoană chiar cu multele-mi păcate, / Pe ascuns şi-n sfiiciune v-aţi rugat la Dumnezeu / Tot cerându-i cu nădejde, dăruiască-mă cu toate. // Astăzi duşi în nalte raiuri cer la rândul meu iertare / Şi odihnă veşnicită să vă dea PreaMăritul, / Că şi eu, ca voi odată, griji îmi fac ca fiecare / Ca ai mei de toate-mi aibă, până eu mi-oi da sfârşitul. // (***) // Rând pe rând ne vom pertece trecători prin astă viaţă / Şi la fel ca şi părinţii ducem greaua cea ursită, / Înşirând aceeaşi grijă pe a vieţii lungă aţă / Tot sperând că următorii, vor avea-o fericită.”

      Motivul Timpului şi al Veşniciei este de asemenea tratat în chip liric, dovadă că principalele categorii filozofice de care au fost atraşi gânditorii, l-au ademenit şi pe acest poet: “VEŞNICIA: Timpule ce eşti clipita nesfârşitei veşnicii, / Curgătoare depănare a ceva ce nu se gată, / Tu izvor de începuturi, fără capăt şi-n rotiri / Eşti cel mâine, ieri şi-un astăzi, un nicicând şi-un niciodată // Tu eşti vremea care naşte clipa ce ne stă în faţă, / Cel trecut făcut uitare, neştiutul care vine, / O genune nesătulă ce-n sorbire îmi înhaţă / Cel prezent sătul să-mi steie, trăitor închis în sine. // N-ai de nimeni nici o teamă, toţi îţi ştiu a ta putere, / Tu eşti viaţa tuturora, începutul, nesfârşitul, / O sămânţă născătoare ce din sine-şi ia avere / Fiind că tu în astă lume eşti în toate, veşnicitul. // Mai lungeşte-ne de-om cere, viaţa asta ca să fie / Săturată cu de toate, ca s-o cerem şi-altădată, / Ai de unde da la alţii, nu ţi-om face sărăcie / Şi-apoi tu cu-a tale timpuri, ce vei face viaţa-ţi toată?”

      Neliniştile omului care nu poate sta indiferent la ce se întâmplă cu neamul său, se reflectă şi în poezia sa. Faptul că neamul se împuţinează, că tinerii pleacă şi nu se mai întorc, că tradiţiile nu se mai păstrează, credinţa a slăbit, răul proliferează, fac din românul ardelean, un om responsabil, care suferă: “SE MICEŞTE NEAMUL: Tot mai mic e neamul, cât a mai rămas / Din ce-a fost odată fală şi mărire, / La cei duşi de-acuma pun un părăstas / Să-i cinstesc pe dânşii întru pomenire. // Să mai ştie lumea că şi ei au fost / Trăitori prin veacul născător de timpuri, / Că aici cu alţii şi-au făcut un rost / Depănându-şi viaţa pusă-n anotimpuri. // Tata-n astă strană a-ngânat diecii, / La Măritul rugă spus-a preasmerită, / Viaţa să i-o ţină, lungă cât toţi vecii / Şi cu-ai lui alături fie fericită. // Mama la icoane plans-a-nlăcrimată / Deie-i Născătoarea numai sănătate, / Pe copii să-i crească, fie-mbucurată / Că aceştia încă, s-or mării prin fapte. // N-au cerut mărire, aur şi avere / Cum îmi cer aceia nesătui în toate, / Încă pe deasupra fală şi putere / C-au ştiut că ele pline-s de păcate. // Azi că-s duşi la ceruri, eu la rândul meu / Rugă preafierbinte nalţ cu sfiiciune, / De păcate toate ierte-i Dumnezeu / Şi-n a Sale raiuri, facă de mi-i pune. // Eu mai stau pe lume cât îmi e sortit / Să-mi trăiesc vecia clipei ce mi dată, / Dar să ştiţi că încă tare am iubit / Neamul şi părinţii, ţara şi-a mea vatră”.

      Se ştie, fiecare om are o altă reprezentare a Raiului şi a Iadului. Şi în funcţie de acestea, el îşi coordonează acţiunile: cu frică şi cutremur, ori cu nepăsare sau chiar necrezând în existenţa lor. Încă de copil, autorul şi-a imaginat, ba chiar a visat cum e Raiul: „Doamne, raiul ce visat-am este doar închipuire / O morgană sclipitoare ,depărtată, luminoasă ? / Dacă e să fie-aevea, cu-a Ta Dumnezeire / Fă să fie ziua asta, scurtă, dulce şi frumoasă.”(Raiul).

      Meditaţii asupra condiţiei omului din totdeauna, după cum i-a fost dat, să fie sărac ori bogat, face autorul în poemul „Doar dreptate”: „Muritori am fost de-a pururi şi săraci şi împăraţi, / Viaţa scursă-n voia sorţii ne-am tot dus-o împăcaţi, / Iar în clipa de pe urmă, cu privirile-nălţate / Către ceruri noi cerut-am ce-a iertare de păcate. // Cei săraci au fost nimicuri, chinuiţi şi vai de ei, / Cei puternici şi în fală au crezut că-s Dumnezei, / Primi, frunze plutitoare pe talazuri înspumate, / Ceilalţi, împărţind dreptatea cum cel gând a lor socoate. // Azi sunt luturi, pe vecie find de-a valma mestecaţi, / Unii puşi în grea uitare, alţii încă lăudaţi, / N-au luat averi din lume morţi să fie fericiţi, / Toţi sunt oale şi ulcele într-o humă asfinţiţi. // Pe pământ e fericirea doar trăind în cea dreptate, / Dacă ea nu e, atuncea n-are preţ şi-s încurcate / Socotelile făcute de trudiţii muritori, / Că nimic nu lasă-n urmă, ba şi-n ceruri merg datori”.

      Mircea Istrate Dorin are un cuvânt şi pentru strămoşii săi, în poezia „Nemuriţii daci”, dar şi pentru urmaşii lor care nu par a fi vrednici.

      „Astăzi vrednici noi nu suntem nici măcar a-i pomeni / Pe aceia din vechime, ce n-au stat a se jeli / Ci mai bine pus-au viaţa pentru-a vetrei lor scăpare, / Bucuroşi să piară-n luptă, veşnicindu-se-n onoare.” (Nemuriţii daci).

      Autorul subliniază că acest popor, deşi a fost urgisit şi a trecut prin multe suferinţe, şi-a păstrat nealterată credinţa. „Mergători prin praful lumii în suiş şi-n coborâşuri, / Înmiiţi în lunga vreme, ori cosiţi în repezişuri, / În răstimpuri chiar de fost-am de urgie năpădiţi / Noi rămas-am în credinţă şi în cuget întăriţi. (Spre sfârşit).

      Poemul „Vecernia de seară” relevă crezul creştin al autorului: „Ziua coborâtă peste lumea ştearsă / Picuri de lumină prin vitralii cerne, / Căutând unghere unde se revarsă, / Sărutând icoane scorojite, terne. // Dând de Evanghelii razele se-nchină / Luminând la pilde, ca să le citească, / Preotul de ţară mirosind a smirnă / Prins aici cu veacul, turma să-şi păzească. // Cantorul isonu-l face din citire / Mângâind cuvinte murmurate-n strană, / Gânduri să-mi ridice către mântuire, / Suflete să-mi ungă închizând o rană. // Cuvioşi-şi pleacă frunţile smerite / Îngânând o rugă către PreaMăritul, / Să le ocrotească vieţile muncite / Şi s-apuce-n pace încă asfinţitul. // Peste tot şi toate duh de împăcare /

      Tainic se coboară ca o prealumină, / Miruind speranţe prinse-mbrăţişare / Că mai bine fi-va-n vremuri ce-o să vină. // Înserarea cade peste lumi tăcute, / Însfinţesc altare rugile în şoapte, / Via cea speranţă naşte renăscute / Boabele de viaţă, din căuş de noapte”

      De asemenea, autorul subliniază pentru urmaşi cât de însemnată este

      “PUTEREA ÎNVĂTĂTURII: Buchisind a cărţii slove, încâlcite, neştiute, /

      Multe încă fără noimă, alte bine pricepute, / Ne-nvăţatul îmi adună tot mereu învăţătură / Şi mi-o pune-n a sa minte, ne-ngrădită, nesătulă. // De la viaţă ia de toate ce-s ştiute, cât de mult, / Să se-adape, să-nţeleagă şi apoi cu împrumut / Mai departe dă la alţii bobul cele nestemat, / Înmiindu-i cele fapte la măruntul luminat. // (***) // Spornic fi-vei întru toate şi-n putere pomenit / Dacă ai învăţătură adunată întrudit, / Dacă nu, rămâi un nimeni cum ai fost odinioară / Condamnat să-ţi fie soarta, grea, ca pietrele de moară”.

      Pe oriunde l-ar fi purtat paşii, poetul a dus cu el miresmele şi gusturile de acasă, precum şi rânduielile străbune. ”VOI ŢINE MINTE: Voi ţine minte viaţa toată / Mirosul dulce de poiată, / De lapte cald, îmbietor / Cu gust aminte de mohor. // De brazdă jilavă arată, / De pîine în cuptoare coaptă, / De fân uscat în podul şurii, / Tămâia prunii dată gurii, // Şi de tutun întins pe sfoară, / De pară coaptă-n miez de vară, / De meliţate cânepii, / Gutui din toamnele târzii, // De stâna mirosind a caş, / De crâşma bună de-adălmaş, / De cimbrişorul din răzoare, / De smirna arsă în altare. // Pe toate le-am luat cu mine / Să-mi stea în gând, când vremea vine / Să mă întorc cu-a mea visare / La cuib uitat, în lăcrimare. // Mă voi simţi ajuns acasă / Primit de-ai mei, cu-ntinsă masă, / Întors rătăcitor din lume / La rânduielile străbune”.

      Nici Târnava nu e uitată şi în cuvinte muiate-n azurul dimineţii este cântată pe măsură pentru că a purtat fala Ardealului pretutindeni. „CURGE O TÂRNAVĂ: Adunând vecie, molcoma Târnavă, / Leneş curgătoare tot bătând în mal, / Trece-n legănare miruită-n slavă / Fala să i-o ducă, bunului Ardeal.

      // Malurile sale pline de bucate / Ne-au ţinut prin veacuri să ne învechim, / Iar pe-a sale dealuri, sate răsfirate / Leagănul prunciei veşnicit să-l ştim. // Cu credinţa-n Domnul plânsă la altare / Ne-am hrănit speranţa, visul urcător, / De-am răzbit urgia pusă pe cărare / De aceia hulpavi, care tot ne vor. // Aur în pâraie şi-n luciri de gând, / Dealuri foşnitoare de păduri umbrite, / Lacuri mărgelate pe sub stele stând, / De la Preamăritul, toate mi-s primite. // Curgători ca tine suntem noi prin viaţă / Înnoind în vremuri şi a ta trăire, / Împreună trecem veacuri de speranţă / Înălţându-ţi fala, întru nemurire”.

      Poezia lui Mircea Dorin Istrate ar fi potrivită pentru un eventual manual de ARDELENISM, dacă nu cumva chiar de ROMÂNISM autentic, pentru că, din fiecare cuvânt se degajă o forţă şi o căldură specifice acestui neam care fac să vibreze sufletele, pentru cei care încă mai au suflete la îndemână, de pus altora la dispoziţie. Şi el îşi pune tot sufletul la dispoziţia noastră, să ne înfruptăm şi să ne împărtăşim din el, spre bucuria şi lauda Celui de Sus care ne are.

     

© Copyright Cezarina Adamescu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online