evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Vikingul  -  Creatorul  -  Gender X  -  Experienţa însoţeşte sensul ascuns al misiunii noastre  -  Jocul Zeilor (VI)  -  Călătorie la Muzeul Quale  -  Asaltul  -  Plastic  -  Vatmanul - Mass Media  -  Luminile oraşului XXIX  -  Frumuseţea numărului unsprezece  -  Casa de la marginea pădurii  -  Pierderea  -  Experienţă pecuniară  -  Ceaţa  -  Jocul meu pentru Dumnezeu şi ai lui  -  Meditaţie  -  Războiul  -  Circ  -  Stăpânul - Volumul I : Răpirea zeilor  -  La lumina...  -  Avocatul celui care a vrut să mă omoare  -  Variaţiuni pe o temă mai veche  -  Mamă de duminică  -  Luminatii, efemeride simbolice  -  Somnul  -  X Factor  -  Închis  -  Fortul  -  În căutarea zborului  -  Theron Girradus  -  Program de criză  -  Damnarea numelui  -  Iubirea de pe Venus  -  Nu vreau să fiu un erou !  -  Ultima ispitire a sfântului Anton  -  De o sută de ori Adrian  -  Accidentul  -  Pojghiţa subţire a conştiinţei  -  Planeta ascunsă  -  Mamal - Despărţirea  -  !NFERNUL (fragment): Autistul  -  De aici, de sus...  -  Experimentul  -  Hora Ielelor, Pensiune II  -  Drum fără întoarcere  -  Povestea ţării Nucalanoi  -  Luminile oraşului VI  -  Disertaţie despre diferitele moduri de apreciere a inteligenţei  -  Vatmanul - O pasiune


Tablouri naive sau cum să forţezi ferestre deschise

STANISLAV LACOMCHIN, “Viola”, volum

Cezarina Adamescu



Publicat Duminică, 16 Ianuarie 2011, ora 10:13

      Există oameni care şi-au păstrat candoarea avută la vârsta ingenuă. În pofida vârstei venerabile, există oameni care şi-au păstrat sufletul intact, în ciuda nenumăratelor agresiuni de pervertire pe care sunt siliţi să le suporte toată viaţa, cu osebire, în timpurile din urmă, când nu a mai rămas picătură de frumuseţe morală în societatea în care ne cărăuşim existenţa.

      Agresiuni pe toate căile şi canalele. Oriunde ne-am ascunde, agresiunea dă buzna peste noi, că de aceea e agresiune şi caută să ne acapareze trupurile şi sufletele, de nu mai rămâne un colţişor neîntinat. În atare condiţii, ce ar putea face un om care a primit o educaţie, al cărui suflet sensibil nu suportă vulgaritatea, miasmele pornografiei şi ale viciilor, devenite peste noapte virtuţi, care sunt aclamate şi postuloate prin toate mijloacele, ba au ajuns motiv de mândrie şi literă de lege?

      Ca să rămâi necontaminat îţi trebuie o carcasă, nu de metal, nu de sticlă, fiindcă şi acestea ruginesc şi se sfărâmă, ci dintr-un “material” ales anume. O cascasă alcătuită din credinţa fermă că Dumnezeu e peste tot şi Ochiul Său ne priveşte în orice clipă. Doar aşa mai putem să ne păstrăm puţina demnitate umană ce ne-a rămas, îndeobşte.

      “Îmbrăcaţi cămaşă albă şi scrieţi dimineaţa” – spunea poetul leton Immans Ziedonis. Doar în cămaşa albă a duminicii trebuie să aşternem ceva pe hârtie. Hârtia e ca un cearşaf pe care se impregnează uşor orice murdărie. Şi rămân petele. Care nu ies, cu toate metodele moderne de curăţire. Cu toţi detergenţii. Petele de pe suflet nu se pot curăţa decât la sfânta spovadă.

      Sub cuvintele de taină ale deglegării de păcate pe care, reprezentantul lui Dumnezeu, în confesional, ţi le adresează, eliberându-te de păcate, de greşeli voite şi nevoite.

      Am spus că hârtia nu suportă compromisuri. Pe ea ar trebui aşternute doar cuvinte care edifică şi nu cele care ruinează sufletele.

      Un scriitor, un om demn, de toată isprava, scrie istorisiri, poeme, piese de teatru. Scrieri de odinioară. Universul lui aparţine trecutului. Lumii aceleia la care jinduim fiecare. Un pictor naiv zugrăvind tablouri de altădată.

      De ce trecutul este mai frumos? De ce este mai pur, mai demn decât prezentul? Doar pentru că nu se mai întoarce niciodată?

      Amintirea păstrează ceea ce e vrednic de amintire. Restul respinge, înlătură dintr-un anume sentiment de autoapărare, dintr-un instinct de supravieţuire care dictează omului să aleagă, să păstreze doar ce e bun şi frumos. Rareori omul păstrează răul, urâtul, sentimentele potrivnice, care, o dată cu trecerea timpului, se estompează.

      Stanislav Lacomchin – scrie, aşa cum trăieşte: simplu, candid, modest, frumos, adevărat. El se bucură din orice, a învăţat să preţuiască viaţa şi să-i ofere tot ce e mai bun şi frumos din sufletul său. E generos, respectuos, cu un suflet gingaş de copil mare. Sensibilitatea lui nativă, simţul artistic manifestat în aproape toate domeniile artei: teatru, pictură, muzică, literatură, îl singularizează printre colegii de condei. Dar mai cu seamă prin faptul că nu s-a molipsit de trendurile zilei, ci a rămas la primele lui iubiri: poezia şi teatrul, frumosul sub toate modalităţile de expresie.

      Stilul lui e simplu ca pământul şi apa, despuiat de orice urmă de podoabă, direct, necondiţionat, precum apele line şi de mică adâncime care nu te îneacă, ci doar te udă până la glezne. Prin ele vezi orice vietate acvatică şi chiar poţi să le prinzi cu mâna.

      El este un constructor şi clădeşte naraţiuni, edificii spirituale după toate regulile construcţiei. Cu temelie, armături, pereţi, ferestre, uşi, acoperiş, hogeac şi grădiniţă în jurul casei. Cu flori multe şi pastelate. Cu fundiţe roz-bombon şi cu inimioare de catifea de ziua îndrăgostiţilor. Cu norişori pe un cer “de peruzea” şi cu un colţ de soare mijind printre ei.

      El a scris toată viaţa, dar abia acum, în amurg s-a gândit să-şi adune lucrările. Lucrările lui – pictură naivă, executată cu o candoare care astăzi lipseşte celor mai mulţi oameni. El şi-a păstrat-o intactă în cuibul inimii sale în care încap: orbi, cerşetori, orfani, artişti, vietăţi felurite, cheflii. Tablourile lui de altădată sunt înduioşătoare, fiindcă reînviu vremuri apuse, principii şi legi morale pe care azi, societatea, nu mai dă doi bani.

      Vetust! Depăşit, învechit, l-am putea cataloga, dacă cineva ne-ar da dreptul. Cine să mai aibă nevoie de poveştile, de istorisirile lui cu urşi care dansează, cu vagabonzi, cu cerşetori, de o candoare care ar întrece până şi sufletele cele mai pioase?

      Un fel de prinţul Mâşchin în altă epocă, pe meleaguri româneşti, acolo unde, şmecheria, învârteala, escrocheria sunt la putere.

      Scrierea de faţă este un exemplu concludent. Ca tot ce a istorisit până acum în “Fetiţa de sub felinar”; “Iubire divină”; “Minunea din sătuc”; “Gheşeft”; “Circul”; “Lala”; “Înscenarea”; piesa “Stradivarius” şi “Un caz în familie”, povestiri pilduitoare, de cele mai multe ori având o morală la sfârşit sau pe parcursul istorisirii, nenumăratele poezii pe care le-a grupat într-un volum de proză, teatru şi poezie, intitulat “Mozaic” apărut la Editura “Sinteze” în 2009. Lumea pestriţă a târgurilor de provincie cu negustorii lor ambulanţi reînvie sub pana scriitorului care ştie să creeze atmosfera de odinioară până în cele mai mici amănunte, dar mai puţin atent la trăirile psihologice ale personajelor. Analizele psihologice le lasă în seama cititorilor. Fineţurile stilistice îi lipsesc cu desăvârşire.

      Din toate scrierile se degajă însă, un aer blând şi cinstit, de om cumsecade care vrea să recheme şi să întoarcă Timpul din albia lui, dându-i altă direcţie de curgere.

      Lui Stanislav Lacomchin i se face milă de personaje atunci când e nevoit să le pună să facă ceva reprobabil. Le găseşte scuze şi le reabilitează imediat. Pentru că sufletul său nu cunoaşte răutatea, invidia, meschinăria, ura, gelozia. Pentru acest autor, oamenii sunt buni şi frumoşi, cinstiţi, oneşti, au scrupule şi fac numai fapte lăudabile.

      În povestirea de faţă, Viola este o cerşetoare. O fată tânără, oarbă, silită să trăiască, alături de alţi trei năpăstuiţi de soartă, un ciung, unul care tremură din toate mădularele şi o cotonoagă, căreia îi lipseşte un picior. Toţi patru, adunaţi în casa unei profitoare, care-i trimite la cerşit, trăind de pe urma lor.

      Autorul le găseşte motivaţie fiecăruia.

      Povestea e previzibilă, ghiceşti totul dinainte, până şi replicile. Scenele se derulează cât se poate de firesc, sau cum ar trebui să fie firesc. Toate gesturile şi toate frazele sunt explicate detaliat. Nu se sugerează nimic. Ţi se oferă mură-n gură sau pe tavă, toată acţiunea, toate personajele. “Na măi lup, ţigan de-a gata...” Nu te despică în două realitatea în cruzimea ei frustă, ci mai degrabă te înduioşează, te îmblânzeşte. Nimic sângeros, fără violenţă, parcă strigă poveştile lui care evocă o lume închipuită care, vai, mă tem că nu va mai reînvia niciodată. Sau nu va mai fi cum a fost. Decât în fotografiile alb negru ori saepia sau în filmele mute. O scriere în care trebuie să-ţi pregăteşti două batiste. Evident, pentru cine mai iubeşte literatura lacrimogenă sau telenovelele.

      Atâta naivitate doar în picturile naive am putut să admir. În culori cât se poate de dulci, pastelate. Care sunt pentru sufletele curate. Cred că însuşi autorul are nevoie de această candoare şi bunătate şi că se hrăneşte din ea pentru a merge mai departe într-o lume de lupi tineri şi lacomi, care prădează tot ce le iese în cale. Cred că se hrăneşte el însuşi cu aceste delicioase prăjiturele şi licori sufleteşti pentru a putea supravieţui. Nu-i uşor să-ţi faci loc, nici cu picioarele, nici cu coatele. Prea mare e îmbulzeala, goana după un loc convenabil, o luptă pe viaţă şi pe moarte.

      Să ne aşezăm, fie şi câteva clipe într-un fotoliu ori şezlong, şezlong, ori chiar în hamac, şi să ne permitem să contemplăm ce vedem în jurul nostru. Natura poluată, oamenii înrăiţi, închişi în cuştile lor, animalele sălbăticite, florile aproape moarte, culorile vestejite, stelele prăbuşite dintr-un cer aproape inaccesibil. O privelişte menită să te descurajeze. Cauţi un suflet-pereche, vrei să afli comuniuni de spirit şi dobândeşti experienţe nefaste. “Mais ou sont les neiges d’antant?” – se întreba, la rîndul lui Francois Villon, faimosul trubadur-vagabond al Poeziei?

      Însăşi eroina principală, Viola izbucneşte într-un acces de disperare, când i se prezintă posibilitatea unei operaţii care să-i redea vederea:

      “-Niciodată!!!...Niciodată!...Totul nu-i decât o fată morgană. Vise irealizabile. Întunericul va rămâne mai departe stăpânul vieţii mele!!”

      Lumea e cuprinsă ireversibil de întuneric? Nu mai există nici o speranţă?... Care doctor din zilele noastre se oferă să te opereze fără nici o para? Ba să te şi îngrijească?...

      Scena confruntării Violei cu Lumina, după operaţie e aidoma unei montări teatrale, când regizorul dictează mişcarea în scenă a actorilor pe replică. Şi totul se termină, ca-n filmele cu happy end. Nici nu e de mirare.O astfel de scriere nu se putea sfârşi prost. Prea e pregătită cu luare aminte. Autorul împrumută din sufletul său câte ceva, tuturor personajelor. Îl recunoşti lesne.

      Lumea vardiştilor cumsecade, a hoţilor sentimentali, a şefilor de gară cinstiţi şi a ordonanţelor tâmpe... Unde mai există o astfel de lume, decât în scrierile nostalgicilor care-şi mai găsesc refugiul în scrieri romantice?...

      Care comisar de poliţie, obişnuit cu răufăcători, cu delincvenţi şi şmecheri de tot felul, se înduioşează de soarta unei tinere cerşetoare, astfel încât, atunci când îi ia interogatoriul, cu bărbia tremurând, îşi şterge o lacrimă ce i se prelinge în barbă?

      Se pare că viaţa a devenit cu totul alta, între timp. Pe cât de dură, pe atât de ispititoare. Acaparantă, agresivă, o fiară. Parcă n-a mai rămas nimic frumos în lume. Şi totuşi, iată, ne salvăm sufletele, prin astfel de naivităţi literare.

      Care mai plac. Nu numai copiilor, ci şi adulţilor care nu şi-au pervertit de tot sufletele. E greu să rămâi neîntinat. Dar nu imposibil.

      Astfel de scrieri ne demonstrează că mai există o nădejde, o lumină şi că de undeva, chiar şi dintr-un colţ de lume, va răsări din nou floarea purităţii. Exact ca aceasta. Şi care poate înmiresma din nou Universul.

     

© Copyright Cezarina Adamescu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online