evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Proză scurtă  -  Din vitrină  -  Omul cu păsări  -  De o sută de ori Adrian  -  Mergem acasă  -  Îngerul cenuşiu - Gabrielle  -  Taina norilor  -  Între ziduri  -  Un pahar de vin  -  În umbra sorţii  -  Jocul Zeilor (IV)  -  Dependent TV  -  Străinul  -  Solilocviu  -  Zei şi oameni  -  Greaţă  -  Experimentul  -  Lunea Maniacilor  -  La vânatoare da "Eilian"  -  Luminile oraşului XXIV  -  Povestea (?) Pensionarului Incredul  -  Praf minune  -  Penato e căutat de prieteni  -  Punct. ªi atât  -  Sharia (fragment)  -  Cum s-a născut Dumnezeu  -  Psihopatul  -  Factorul "Haos"  -  Fălci însângerate  -  ªi vremea vine ca să plângi  -  Tocăniţa de ciuperci  -  Cap de listă  -  Gol  -  Legenda "OMU"-rilor  -  Călătoria unui artist...  -  O scânteie într-un ocean de linişte  -  Manifestul de aur al desăvârşirii  -  A Doua Epocă Întunecată  -  Petrecerea  -  Trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii  -  Noapte bună, Andrei  -  Luminile oraşului II  -  Alertă !  -  Câmpul de luptă  -  Pojghiţa subţire a conştiinţei  -  Strada inocenţilor  -  Almateea  -  Satiră robotică  -  Zona 25  -  Paznicul grădinii de piatră


La mulţi ani de rămas bun

Omagiu unui actor rom

Cezarina Adamescu



Publicat Duminică, 13 Februarie 2011, ora 13:55

       „La mulţi ani, maestre”, este un text inedit al actorului şi scriitorului Ion Fiscuteanu. Manuscrisul mi-a fost pus la dispoziţie de Liliana Bogdaniuc, de la Teatrul Naţional din Târgu- Mureş, iar Magda Fiscuteanu, soţia actorului, şi-a dat acordul pentru publicarea piesei” – precizează Nicolae Băciuţ – îngrijitorul acestei ediţii, la sfîrşitul piesei, pentru ca lucrurile să se clarifice. Faptul că există oameni generoşi, de bună credinţă, promotori culturali care să se ocupe de opera celor dispăruţi este admirabil. Pe de altă parte, notorietatea de care s-a bucurat actorul târgu-mureşean după primirea premiului de la Cannes, ar fi îndreptăţit forurile abilitate să se ocupe de creaţiile lui literare, mai ales că acestea vizau lumea teatrului şi a poeziei. E destul de frustrant că acest lucru se întâmplă doar după dispariţia autorului. Dar, mai bine acum decât niciodată.

      Ion Fiscuteanu a fost, nu numai un actor de excepţie care a făcut cinste teatrului şi filmului românesc pretutindeni în lume, dar s-a dovedit a fi şi un creator sensibil, cu mult har scriitoricesc.

      Cartea de faţă cuprinde, pe lângă piesa inedită, un interviu cu actorul Ion Fiscuteanu realizat de Nicolae Băciuţ, un articol legat de activitatea sa în teatru şi film şi un medalion omagial scrise tot de Niclae Băciuţ la trecerea actorului la cele veşnice.

      Adunate în acest bucheţel omagial şi luminate de candela amintirii, aceste rânduri sunt binevenite şi chiar providenţiale atât pentru târgu-mureşeni, cât şi pentru întreaga dramaturgie românească întrucât Ion Fiscuteanu a fost şi rămâne o emblemă a românilor de pretutindeni.

      Piesa „La mulţi ani, maestre!” îşi desfăşoară acţiunea în noaptea de Crăciun, sau de Revelion, într-un decor ciudat, marcat de lumini care vor delimita spaţiul de joc, în care se proiectează ori chiar se amenajează un brad de Crăciun, element necesar creerii atmosferei sărbătorilor. Desigur că, personajul principal, nu poate fi altul decât Moş Crăciun, alunecat...prin timp în acest birou de lucru. Copilul existent în fiecare om şi care-şi păstrează atributele, va intra în joc imediat.

      De fapt, sub aparenţa fanteziei, se derulează prin faţa noastră o poveste de viaţă cât se poate de reală.

      În noaptea în care se împlinesc visele, Soţia Maestrului primeşte de la Moş Crăciun, ceea ce şi-a dorit toată viaţa: o rochie de mireasă.

      De fapt, autorul a inventat un personaj în dublă ipostază, aceea de Moş Crăciun şi de Maestru, proprietarul biroului cu pricina.

      Vraja nu se întrerupe, nici când Soţia Maestrului revine îmbrăcată în rochia de mireasă primită în dar. Reacţia Maestrului substituit în pielea lui Moş Crăciun este, evident, una la polul opus celei de până acum.

      E un joc permanent de substituiri, de gânduri şi amintiri de care se lasă furat spectatorul. Hazul şi neverosimilul apar la fiecare replică, pe măsură ce soţia îi relatează Maestrului întâlnirea cu Moş Crăciun iar acesta o ironizează.

      Palierele realitate-închipuire, în permanentă alternanţă, dau naştere unui soi de fantezie comico-tragică, aşa cum se întâmplă şi-n viaţă, îndeobşte, când oamenii, una fac şi alta visează ori îşi închipuie. Închipuirea n-o poate opri nimeni şi ea pune stăpînire pe om, chiar şi în momentele cele mai banale şi chiar mai tragice ale existenţei contidiene.

      Acest joc de aparenţe, alternanţă de închipuiri suprapuse peste realitatea dură în care trăieşte cuplul ajuns la o anumită vârstă, e menit să arunce o privire-n oglindă asupra vieţii în general, lipsită de farmec şi de noutate, în care protagonistul uneori se refugiază în alcool sau în vise pentru a depăşi anodinul.

      Contrastul, antiteza sunt atât de mari încât iscă ridicolul de situaţie şi de limbaj. De fapt, sunt amintite, adevăruri de când lumea, ale vieţii conjugale, ale singurătăţii-împreună după ce rutina şi-a pus amprenta pe ambii soţi şi nu mai există nici urmă de fior şi de pasiune, fiecare refugiindu-se în altceva.

      Căutând însă în adânc, e vorba de ratare, de vise destrămate, de multă dezamăgire şi de eşuare în viaţă, iar la sfîrşit, de marginalizare şi însingurare totală.

      Şi Maestrul şi Soţia lui îşi continuă meditaţiile prilejuite de seara de Crăciun când, de obicei se fac bilanţurile şi în loc să trăiască feeria Naşterii, ajung să-şi reproşeze (de fapt, să monologheze fiecare în legea lui) despre nefericirea la care s-a ajuns, învinuindu-se reciproc. Lucruri care nu s-au spus niciodată, lucruri amânate, acum ies la iveală cu o forţă nebănuită şi sunt aruncate în faţa celuilalt.

      Rochia de mireasă, prin albul său, reprezintă simbolul neprihănirii, al începutului, al promisiunilor, al visurilor încă în faşă. Şi acum, sub ochii Maestrului, ea reprezintă o nouă viziune asupra Soţiei, o redescoperire a ei.

      De fapt, peroraţiile Maestrului se desfăşoară la un moment dat, fără auditoriu şi relevă zădărnicia oricărei încercări de remediere a situaţiei:

      “Singur? Iar fără public? Ruşine! A plecat şi sala a rămas goală. Ce trist e, când n-ai cu cine vorbi. Când n-ai un singur spectator care

      să te asculte…Ratat actor!”

      Un al treilea moment are ca protagonist acelaşi personaj într-o altă ipostază, ducând o tavă plină cu bunătăţi şi dialogând cu Prostituata, în faţa căreia doreşte să epateze. Printre replici sunt strecurate adevărate panseuri, reflecţii despre viaţă şi oameni. Ex. “Ar trebui ca tot ce se compune pe lumea asta să iasă din femeie,” (…) Femeia e o desăvârşire a Domnului, o minunată creaţie de păcat şi iubire. Şi păcat că nu ştie să folosească harul acesta decât foarte puţin”.

      Pe fondul unui poem recitat de Maestru apare un alt personaj, Cabotinul, care, într-un fel, reprezintă dreapta conştiinţă a fiecăruia, având menirea de a rosti adevărul, chiar dacă învăluit în cuvinte alese şi linguşeli de complezenţă, aşa cum fac arlechinii pe lângă tronul regelui.

      Fiecare se ceartă cu nălucile, cu propriile fantasme, cu fantoşele trecutului ori ale prezentului, cu toate frustrările dobândite în ani de zile de nemulţumiri şi angoase.

      Refugiul pe care şi-l găsesc în băutură îi ajută să rostească, ceea ce n-ar fi spus în alte împrejurări: “Ai dreptate, una sunt şi alta fac. Beau pentru sărăcie de cuget şi bogăţie de nimic”. (…) Sincer, singur nu e bine niciodată şi ce-i mai rău e că mă părăsesc şi eu şi atunci nu mai sunt decât un nimeni” – le spune Maestrul celor doi musafiri neaşteptaţi, Prostituata şi Cabotinul.

      Cei trei creează un moment festiv cu lumini, artificii, îmbrăţişări, până intervine un al patrulea personaj, Fiul Maestrului. Este timpul reproşurilor şi al desluşirilor. Se spun adevăruri dureroase despre familie. De fapt, e vorba de o obidă care a dospit mult timp şi care acum a răbufnit la suprafaţă.

      Se probează din plin vorbele Eccleziastului: “Deşertăciune, deşertăciune, totul e deşertăciune şi goană după vânt”.

      Maestrul constată că toate visele lui, deşi împlinite, s-au dovedit a fi deşertăciune: “Visul vieţii mele a fost să fiu actor, să am un fecior şi să am o maşină. Visul s-a împlinit, maşina a ruginit, copiii au plecat, iar talentul s-a înălţat ca o scânteie, ca un abur pe cer” – spune el.

      El le împărtăşeşte – nu fără o doză de sarcasm, ori de umor - personajelor închipuite de el însuşi, drama vieţii lui:

      “Maestrul: Boala scurmă înăuntru şi e mai dăunătoare ca dragostea, uneori şi iubirea e un pervers cancer aş spune, în stare de metastază. Aproape nimeni nu scapă de ea. Uneori durerea e atât de mare, încât nici nu o mai simţi, creierul îţi rămâne înţepenit într-un gând pe care nu-l mai poţi rosti. Eşti rupt în tine şi de tine îndepărtat de tot şi nu ştii când mai eşti şi dacă mai eşti. Şi prefăcut într-o ceaţă fluidă, se topeşte pe dinăuntru mut. Atuncea, Doamne, oare mai exist?! Sunt dincolo de mine? Sunt dincolo de noi? sau chiar durerea nu mă mai atinge?!”

      Adunarea se completează cu nevasta Cabotinului, un al cincilea personaj care intră imediat în joc, alături de ceilalţi.

      În toiul petrecerii, precizează autorul în indicaţiile regizorale, “totul se teleportează într-un spaţiu care devine confuz”.

      Este timpul trezirii la realitate, fiincă apare Soţia Maestrului, care-i găseşte pe toţi prăbuşiţi. Crezând că soţul ei a murit, începe să plângă la capul său. Ea-şi face un lung proces de conştiinţă şi mea culpa pentru că nu a ştiut să-şi păstreze căsnicia:

      “Tu, mândria orgoliului meu fără de măsură, iartă-mă, ca-n atâtea rânduri, că şi eu iertate-am! Iartă-mă că n-am ştiut niciodată cine eşti şi nici nu voi putea afla. Asta m-a înnebunit, că nu ştiam cine eşti, nu te-am meritat, dar n-am ştiut să-mi plec capul la genunchii tăi, din trufie şi prostie care-ncape într-o femeie smulsă din nimic. M-ai făcut să fiu cineva. Din ce-mi dădeai vroiam şi mai mult. Ţi-am furat dragostea pe care ţi-am arătat-o dintr-un-ntâi.Ţi-am transferat-o fără să simt, fără să ştiu, copiilor. Iar tu n-ai mai avut nimic.Te-am însingurat, ai rămas singur şi tu nu mi-ai reproşat-o niciodată, ascunzându-te în băut. Eu sunt vinovată de tot!”

      Trezit, în cele din urmă şi mahmur, cei doi se împacă, nevasta zăreşte masca şi costumul lui Moş Crăciun şi realizează că el a fost. De fapt, replica finală e cheia acestui micro-spectacol: “Cred că de fapt nimic nu e aievea…”.

      Scrisă la modul direct, prin replici pe înţelesul tuturor, chiar dacă uzează de mijloace artistice care ilustrează fantasticul, absurdul, piesa este o fantezie care pune pe prim plan cuplul conjugal cu problemele lui. Personajele sunt credibile, chiar şi cele fictive, se străduiesc să pară persoane reale, prin jocul lor şi prin limbajul folosit. Ele aduc la zi o problemă cât se poate de actuală: aceea a comunicării inter-umane.

      Nicolae Băciuţ completează cartea de faţă cu un interviu foarte interesant luat actorului şi scriitorului Ion Fiscuteanu în 2005, anul recunoaşterii sale drept cel mai bun actor la Festivalul de la Cannes, unde a interpretat în film, rolul principal din “Moartea domnului Lăzărescu” – în regia lui Cristi Puiu.

      După ce îi face o prezentare a vieţii şi carierei artistice şi citează din cronicile timpului referitoare la acest film medaliat la Cannes şi despre performanţele actoriceşti ale lui Ion Fiscuteanu, Nicolae Băciuţ subliniază faptul că protagonistul este “actorul de lângă noi” care a slujit scena Teatrului Naţaional din Târgu-Mureş cu devotament şi dăruire, creând zeci de roluri memorabile, “cu eleganţă, pasiune şi modestie”. Palmaresul său numără peste 60 de roluri în teatru, dar şi importante roluri în film unde, regizori precum Mircea Danieliuc, Alexandru Tatos, Lucian Pintilie, Nae Caranfil, Nicolae Mărgineanu i-au valorificat disponibilităţile actoriceşti şi l-au distribuit în câteva roluri memorabile, în douăzeci de filme, dintre care, cele mai multe, de referinţă pentru cinematografia românească: “Glisando”; “Iacob”; “Balanţa”; “Cel mai iubit dintre pământeni”, “Sindromul Timişoara”, ca să nu mai vorbim despre rolul titular din “Moartea domnului Lăzărescu”.

      Recunoaşterea internaţională de care s-a bucurat în 2005 l-a făcut să viseze la nominalizarea la Oscar ca încununare a unei vieţi artistice de excepţie.

      Volumul anterior al lui Ion Fiscuteanu, intitulat: “Strugurii de furat îs mai buni” – s-a remarcat prin naturaleţe, simplitate, dramatism şi multă sensibilitate, subliniază Nicolae Băciuţ în interviul cu acesta.

      Interviul pune accent pe începuturile actorului, despre admiterea la teatru, pe formarea sa ca actor, având-o ca profesoară pe Dina Cocea, apoi pe George Carabin şi pe Jani Cojar, iar drept colegi pe Gheorghe Dinică, pe Marinuş şi pe alţii, astăzi dispăruţi. Ion Fiscuteanu şi-a amintit de primele roluri interpretate în Institutul de Teatru. Printre rolurile visate este cel al Prinţului Danemarcei din piesa shakespeariană.

      Tot în acest interviu Ion Fiscuteanu mărturiseşte şi despre pasiunea sa pentru literatură, ceea ce l-a îndmnat să scrie:

      “- Cred că la mine dorinţa de a face literatură se trage din faptul că sunt un atent observator de viaţă şi crescut într-un mediu în care n-am trecut întâmplător pe lângă lucruri. Şi când am simţit nevoia, toate aceste observaţii s-au transformat în literatură. Mai greu a fost cu poezia. Cu proza lucrurile au fost mai uşoare. Nu este o relaţie directă între improvizaţia pe scenă şi creaţia literară. Dar e la îndemâna oricui să constate că cine are abilităţi de a improviza, de a crea în spaţiul literaturii, va putea mai uşor să improvizeze pe scenă, atunci când situaţia o cere. Improvizaţia dezvoltă imaginaţia actorului. Sunt improvizaţii pe care nu le observă decât spectatorii foarte avizaţi, cei care cunosc textele unor piese, pentru ceilalţi nu e decât derularea firească a replicilor”.

      Actorul vorbeşte despre rolul care i-a adus laurii, că a fost foarte dificil şi că:

      “După « domnul Lăzărescu » nu mai pot juca orice.”

      În articolul “Ion Fiscuteanu mai “confiscă” un premiu” – Nicolae Băciuţ precizează:

      “După ce anul trecut şi-a adjudecat „Lebăda de aur” (tot erau românii acuzaţi că mănâncă lebede vieneze) la… Copenhaga, actorul târgumureşean Ion Fiscuteanu, originar din Sânmihaiu de Câmpie”, (ceea ce nu poate decât să-i umple de orgoliu şi de mândrie pe cei din zonă!), a început 2006 cu încă un premiu, tot pentru rolul principal din „Moartea domnului Lăzărescu”, filmul lui Cristi Puiu. Premiul Fipresci i-a fost acordat la cea de a 17-a ediţie a Festivalului de film de la Palm Springs (California) pentru „cel mai bun actor”. Dacă avem în vedere că la Festival au participat 231 de filme din 71 de ţări, premiul câştigat de Ion Fiscuteanu este cât se poate de prestigios. E al nouălea premiu pe care filmul „Moartea domnului Lăzărescu” îl aduce cinematografiei româneşti (Marele Premiu „Un certain regard”, Cannes, 2005, Premiul publicului la TIFF, 2005, Cluj-Napoca, Marele Premiu „The silver Orb”, Alba regia, 2005, Marele Premiu „The Golden Tower”, Palic, 2005, Marele Premiu al Juriului, Copenhaga, 2005, Lebăda de Aur – pentru cel mai bun actor, Ion Fiscuteanu, Copenhaga, 2005, Premiile „Bayard d’Or” pentru „cel mai bun film” şi „cea mai bună actriţă”, Luminiţa Gheorghiu, Namur, 2005).”

      Ca urmare a acestor strălucite rezultate şi în consens cu alte foruri culturale şi artistice, lui Ion Fiscuteanu i se acordă şi titlul de “Cetăţean de onoare al oraşului” în anul 2006.

      Un articol omagial care încheie cartea de faţă este şi cel intitulat: “Moartea domnului Fiscuteanu” scris de Nicolae Băciuţ în 29 decembrie 2007, în care se face o trecere în revistă a principalelor roluri jucate în cariera de actor de film şi teatru. Din păcate, reies din articol unele aspecte dureroase pentru marele actor, subliniate de Nicolae Băciuţ cu multă mâhnire:

      “Din păcate, mult prea repede, a fost distribuit de Cel de Sus în ultimul său rol, cel din „Marea Trecere”. Ion Fiscuteanu a plecat cu un scut sentiment al frustrării, pentru că după cele peste şaizeci de roluri jucate pe scena Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, această instituţie i-a închis uşile în nas. M-a sunat disperat, întrebându-mă ce-i de făcut pentru a putea juca până în ultima clipă teatru, singura lui raţiune de a fi. Nu suporta gândul să fie scos din teatru, să fie „pensionat” definitiv, să nu mai poată juca pe scenă, atâta vreme cât mai are suflu, cât mai poate să dea ce are mai bun în el pentru teatru Ion Fiscuteanu pune punct, pe neaşteptate, la 8 decembrie 2007, unei cariere strălucite, nu la multă vreme după ce împlinise 70 de ani. Dincolo de bolile fizice, Ion Fiscuteanu a murit de teatru. Aceasta era boala sa. Nu putea să-şi conceapă viaţa în afara scenei, a ecranului, a scrisului”.

      Un actor care “a murit de teatru”, la fel cum poeţii se îmbolnăvesc şi mor “de Poezie”.

      Nicolae Băciuţ subliniază cu mult tact profesional:

      “Nu ştiu dacă, aşa cum afirma un critic de film, Ion Fiscuteanu „în rolul domnului Lăzărescu, face rolul vieţii lui”, dar cred că a învăţat să moară prin acest rol, cu care a încheiat triumfal, o carieră, un destin.”

      În încheiere cărţii, Nicolae Băciuţ scrie cu emoţia lumânării pâlpâinde şi topindu-se luminând, despre acest minunat om şi prieten Ion Fiscuteanu:

      “Pentru mine, Ion Fiscuteanu n-a murit. Nici nu s-a dus „să moară puţin”, cum ar spune un mare dramaturg. Ţin pentru el deschis „sertarul cu aplauze”.

      Această carte este o restituire necesară, nu numai pentru actorii şi scriitorii din spaţiul mureşean ci pentru tot românul care s-a bucurat enorm atunci când un concetăţean a adus lauri şi a purtat numele ţării şi a fimului românesc la cea mai prestigioasă confruntare cu toţi actorii din lume.

      Este o carte necesară şi binecuvântaţi fie cel care a scris-o, cel care a editat-o şi cel care o va citi cu luare aminte şi cu consideraţia pe care trebuie s-o dăm acum şi întotdeauna, marilor personalităţi româneşti care ne reprezintă.

     

© Copyright Cezarina Adamescu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online