evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Vizita  -  Îmbrățișare  -  Îngerul cenuşiu - Zora  -  Tranzit  -  Liniştea  -  Jocul  -  Meduza (VIII)  -  Proprietate cu casă şi pădure  -  Jocul  -  Luminile oraşului XXI  -  Secretul  -  Depozit.01  -  Lumea de sus  -  Lumina de jad  -  Război obişnuit  -  Revederea de 20 de ani  -  Acolo sus, vulbul  -  Program de criză  -  Felix II  -  Frumuseţea numărului unsprezece  -  Luminile oraşului XVIII  -  Umbrele nopţii  -  Lumea prin ţeava puştii  -  Întunericul vieţii  -  Cu preţul morţii  -  Poveste de mahala II : Oiţa rătăcită  -  Veşnic orizont  -  Bătrânul, literele şi noaptea  -  Sfântul  -  Decablat  -  Intoxicaţia. Investirea de novice  -  Puterea pereche  -  Luminile oraşului II  -  El cu durerile şi greşelile lor  -  Planeta ascunsă  -  Locul pierdut  -  Ziua în care pământul s-a oprit  -  Pasul craiului de munte  -  De acum şi până-n noapte  -  Cojocul (Cujuh)  -  Fălci însângerate  -  Avatarul  -  Fiii lui Rawser  -  Meduza meduzelor are dreptate !  -  Recurent  -  Stâlpnicul  -  Dialog cu Ion Luca Caragiale  -  Înger în oglindă  -  Luminile oraşului VIII  -  Jocul Zeilor (III)


Cartea noului Iov: „Exilat în strigăt”, de Viorel Savin

Cartea noului Iov: „Exilat în strigăt”, de Viorel Savin
  Adrian Botez
Nu faci conversaţie cu un asasin
Delir de primăvară
Calea muntelui
Nu pentru voi
Ospeţe
varianta print

Adrian Botez



Publicat Duminică, 8 Mai 2011, ora 08:14

      Volumul de poezii (parcă rătăcit printre scrierile sale dramatice!), ultimul apărut, al omului de teatru şi scriitorului băcăuan VIOREL SAVIN – „Exilat în strigăt” (115 pagini - poemele, profund originale, fiind precedate de un motto din Iov, 23, 2 – Iov mărturiseşte curăţenia sufletului său şi se lasă la judecata lui Dumnezeu: „Şi de data aceasta/plângerea mea/este luată/tot de răzvrătire/şi totuşi/mâna mea/de-abia înăbuşă/suspinele mele”) - este, întru adevăr, o carte de mărturisiri, făcute cu sinceritate/onestitate de Duh liminară, dusă, uneori, până în preajma brutalităţii – nici măcar o clipă, însă, neatingând hotarele vulgarităţii. Ba chiar cu bucuria mistică a mărturisirii Durerii şi Nedreptului Îndurat, întru re-descoperirea şi împlinirea funcţiei cathartice şi soteriologice a Poeziei: „o piatră străbate/umbrele lor/şi mă loveşte în piept.//Doamne,/cu câtă bucurie/o ridic!...” – cf. Cu câtă bucurie...!, p. 16.

     

      Sunt 10 poeme cu titlul Strigăt – ceea ce sugerează obsesia, aproape „pipăirea” dureroasă a presentimentului unei iminenţe a apropierii clipei de întrerupere a mesajelor terestre, a faptului că mesajul său PERSONAL-POETIC are importanţă cosmic-ameliorativă, pentru alţii/ceilalţi (atitudine hristic-altruistă, întru Eros Agapé): „nu-mi lăsaţi timp să vă rog/să fiţi mai buni” – cf. Supravieţuire, p. 20 – deşi, alteori, Poetul este dominat de un soi de mazzochism al receptării unor „mesaje” (aproape)...contondente, malefic-reactive, din partea celor pe care Poezia sa vrea să-i binecuvânteze-exorcizeze: „ura voastră/îmi este/chiar dovada iubirii/ce vă port!” – cf. Strigăt (1), p. 25 – sau, dimpotrivă, de seraficitatea Poemului celui Mare, care, tocmai pentru că este unul cu conţinut metafizic inimaginabil-major, trebuie să fie amânat (voluntar, conştient de nimicnicia şi grosolănia materiei!), până la metanoia deplină a cuvintelor: „aş fi putut scrie în noaptea aceasta/Poemul cel Mare!/dar nu am făcut-o...” – cf. Poemul cel Mare, p. 22; că scrierea, înlocuind ek-stasa iniţiatică a Ascetului Meditativ întru Eternă Potenţialitate, produce macularea Paradisului-Poem/Stare de Fericire-Revelaţie Deplină: „dar eu am aflat deja că în lume/hârtia/de-ar fi rămas imaculată/semenii mei/ar fi fost fericiţi!” – cf. Ura, p. 34.

      Avem de-a face cu o carte a deplinei maturităţi, o carte a bilanţurilor pline de curaj, deşi semănată, foarte des, şi cu obsesii senecte şi chiar funeste („îmbrăţişat trupul meu /de mucegai”- cf. delicatele introspecţii ale strugurelui nohan, p. 24; sau: „sufletu-mi prea mult durut/(...)stă şi-aşteaptă amărâtul/(...) îngerii să-i dea sfârşitul” – cf. Elegie la Luncani, p. 10; sau: „an de an tot mai sus urcă pământul/în oasele mele” – cf. Destin, p. 30; şi chiar extraordinarul, aproape mirificul paradox al celui care pleacă, întru dedublare fiinţială, odată cu Fructul Piersicii-Poezie, întru Marea Călătorie a Re-Iniţierii: „şi miros tot mai plăcut/putrezind”, cf. piersica – nemulţumirile şi motivaţiile ei senzuale, p. 12) – întrerupte de delicatele experimente poetico-elixirice, dar şi cu zvâcnituri de revoltă contra resemnărilor senecte, cu încercări de frondă juvenilă verbalo-formală: când apropieri de caligramele apollinaire-iene (la noi, mai curând vasluianul Ion Gheorghe Pricop îndrăzneşte, până la capăt, autentice intersectări cu neo-formalismul lui Guillaume Apollinaire...), când şiruri finale de semne exclamative, când titluri ortografiate exclusiv cu minuscule...Nu, calitatea Poeziei lui VIOREL SAVIN stă, în primul rând, în vigoarea expresivă a mărturisirii!

     

      ...Poetul VIOREL SAVIN dă mărturie că, dincolo de ek-stasa poetică, este un om. Dar nu oricum „om”, ci ipostază a Omului Eroic, al unei...”Rase Eugenice”, în sensul benefic şi stimulativ-emulativ al termenului... – o „rasă” care îi contrariază pe toţi ceilalţi oameni: cine s-ar aştepta ca greutăţile şi obstacolele vieţii să-l fi înăcrit pe Omul-Poet, cine crede că apropierea morţii îl covârşeşte ori înspăimântă, se înşală profund, nu ţine cont de Duhul Vitalist al acestui Atlet, POETUL - care nu se lasă exilat...cel mult, se autoexilează, în ceva ce rareori devine strigăt autentic, dar foarte des rămâne spunere fermă şi îndesată, cu invective cât se poate de clar rostite, cu o dicţie de adevărat slujitor al cvadruplei muze: Euterpe (a Poeziei Lirice), Calliope (a Poeziei Epice), Thalia (a Comediei), până şi Polyhymnia (a Retoricii), dar niciodată admiţând-o pe Melpomene (a Tragediei). Nu, pentru VIOREL SAVIN, lumea aceasta, degradată spre ură şi non-armonie, nu este decât o zonă de bătălie/polemos/polemică dură cu răul - pentru Poet, ea este zonă de iniţiere/re-iniţiere, prin SUFERINŢĂ REVELATORIE – căci, pentru cei puternici, ea e locul pentru a deveni şi mai puternici...chiar cu riscul de a nu obţine transcenderea i-mediată. Niciodată a autocompasiunii! Poetul îi dispreţuieşte şi-i compătimeşte, uimit - cu înţelegere, dar şi cu maliţie fină, pe cei ce-l cred asemeni lor, un bocitor narcisiac: „aveţi atâta nevoie /să credeţi/ că mor trist.../însă eu /vă dezamăgesc şi ridic/cu infinită bucurie/piatra ce mă loveşte” – cf. Drumul întoarcerii – în loc de prefaţă – p. 5.

     

      Uneori, Poetul se dezlănţuie (cam pe la marginea Retoricii Jurnalistice şi, deci, parţial, ieşind din Poezie...!), în diatribe extrem de vehemente, împotriva relelor întocmiri, din societatea inventată şi construită de oameni (arătarea Târfei Babilonice: „vreo lichea punctiformă/şuntează lichele importante la vârf !/(...)eşti pomenit/când o târfă locală/se deschiloţează cu frenezie/în Capitală” – Desfigurarea Soarelui şi, deci, aparenta cvasi-eliminare a forţelor benefice, din lume: „după soarele mâncat de molii” – cf. Interior, p. 47; Multiplicarea Iudei, „în regimul” Scrisorilor/Satirelor eminesciene”: „otrepe cu feţe-ngălate de zâmbet/ ipocrit căutau să mă << onoreze>>/cu strângeri lipicioase de mână” – strângerile de mână devenind sinonimul Sărutului Iudei, din Grădina Ghetsemani – cf. Scrisoarea I către băcăuani, p. 50; Bâlciul Deşertăciunilor Balcanic/Balcanizat, într-o extensie de Haos Amoral Dezgustător şi Exasperant-Proliferant: „şi mai vedeam omeneşte tăifăsuind/laşi nemiloşi/defăimători ticăloşi/haini/proştii tuturor ocupaţiilor înrudiţi în pohfală/jigodii pofticioase de măriri ilicite / oameni de bună credinţă greşind/oameni curaţi/murdărind/învăţaţi susţinând aberaţii (...) farisei chezăşuind fapte viclene/cu onoarea lor terfelită...” – dar, din orice rău, iese, pentru cel înţelept, ceva bun, ba chiar rezultă paradoxul autoregenerării spirituale, PRIN CONTRAST: „înotam în propria-mi sudoare/ca într-un lichid amniotic (...) simţeam cum devin /perfect/pentru a mă naşte din nou” etc. etc. etc.).

      Alteori, însă, Poetului, devenit-ipostaziat în Hristul Durerii, Compasiunii şi Taumaturgiei Cosmice („Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”) , prin efectiva TRĂIRE-CA-LUPTĂ/SUFERINŢĂ, în această lume - i se face milă de adversarul/adversarii său/săi, straşnic strunit/struniţi şi pornit/porniţi de demonul urii, al lovirii şi însângerării semenilor – total inconştient/inconştienţi că orice rău făcut, după înţelepciunea religioasă (creştină şi buddhistă, egal!), se transformă în bumerang (după ştiuta zicală: „Bine faci, Bine găseşti - Rău faci, rău găseşti!”, sau după sentinţa biblică: „Ce faci, face-ţi-se-va!”) şi are efect de introducere în spirala dement-alienantă şi-n labirintul violenţei (violenţa - ca instinct josnic/înjositor şi incontrolabil), transformate în porniri halucinante, activ-reflexive, bestial-suicidare: „omule ai milă de tine/omule/nu mă lovi - /îţi faci rău:/ atroce/îţi creşte pofta/de sânge!” – cf. Strigăt (2), p. 41.

     

      ...Deasupra tuturor dezlănţuirilor frenetic-infernale (frenezie având ca motivaţie, pentru Satana, dar prin intermediar uman! - presentimentul apropierii Judeţului din Urmă şi al excluderii finale a Răului, dintre personajele Teatrului Cosmic!), deasupra tuturor ipostazierilor sabatice ale Bacăului-Infern, însă, tronează Efigia Nemuritoarei Armonii/Re-Armonizări Cosmice prin POEZIE: STATUIA LUI BACOVIA! : „ în timp ce aleşii tăi de elită/se zbat cu disperare să strâmbe/tot ce prea drept li se pare/tu/ atât de înduioşător/şi dezorientat primeşti/ dispreţul magnoliei/ce înfloreşte / lângă/statuia lui Bacovia...!” – cf. Şi totuşi nu pot părăsi Bacăul, p. 42. Fie şi numai prin Efigia Poetului/Poeziei – VIOREL SAVIN crede, cu tărie, că spaţiul, odinioară mitic, al Bacăului (astăzi, parcă ireversibil infernalizat!), se poate exorciza, chiar pe... „Buza Apocalipsei”!

     

      ...Şi mai există, fireşte, pentru orice creştin autentic (şi Poetul VIOREL SAVIN dă mărturie şi semn că este!), o ipostază soteriologică trepidantă, dinamic-cosmică, în emersie şi imersie, totodeodată: aceea Supremă, Hristică – A FI BUN CONDUCĂTOR DE DURERE, pe Golgota Strigătului „Eli, Eli, lama sabachtani...?” - ...a lua asupra ta, cum spune Dostoievschi, „toate păcatele lumii”: „exilat/în strigăt voi călători/atâta timp/cât vor mai fi/oameni buni/conducători de durere!” – cf. Strigăt (10), p. 113.

     

      ...Uimitoarea Carte de Poeme a lui VIOREL SAVIN este, integral, o lecţie de Bravură în Suferinţă, o lecţie de Atitudine Hristică, Atotcompătimitoare Lucidă (afară de sinele său, total expus intemperiilor vieţii-Trăire Efectivă şi Hiperbolizat-Maximizată!), Grav Taumaturgică (dar total asumat, precum şi total conştientizat, integral disecat trupul fizico-astral, spre minuţioasă exorcizare, într-un joc retoric necruţător!) – dar şi avertizatoare de Vertigiile Apocaliptice, al căror miros se simte, tot mai pregnant, în nările dilatate de nelinişti mistice!

     

     

© Copyright Adrian Botez
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online