Istoria spirilor de la începuturi până la trecerea munţilor
|
Vlad Frăţilă
Publicat Duminică, 7 Noiembrie 2004, ora 14:21
Despre Spiri se spune ca sunt neamul cel nascut din pamânt, la primul apus al Lunii, atunci când Soarele s-a urcat prima data pe cer. Zeita lor este Gheja, pamântul, care le-a dat viata dintr-însa, si pe care o venereaza ca mama a tuturor lucrurilor. Putine se stiu despre cum au aparut Spirii pe lume, însa multe din îndeletnicirile lor stravechi s-au pastrat pâna azi. Istoria lor este presarata cu multa suferinta, caci nu o data a fost nevoit sa se desparta neamul lor. Si cei ce au fost martori de-a lungul vremii la marile lor fapte,au scris în cântece jalea lor, ca sa nu fie uitata de urmasi, ca sa le fie pilda si învatatura.
Începuturile
Prima data Spirii sunt amintiti ca locuind dupa Muntele Mare, în marea câmpie Vlaseasca, care mai târziu a purtat numele lor. Erau un popor mic, dar vrednic, însa nu faceau muncile câmpului, nici nu cresteau vreun animal. Se spune ca înca de pe atunci, mama lor, zeita Gheja, li se arata si le destainuia tainele magiei naturii. Astfel, Spirii de dincolo de Muntele Mare au devenit repede un popor de învatati. Ei îsi luau hrana de la natura, iar marea lor preocupare era studiul lumii, despre care ei credeau ca s-a nascut toata din zeita Gheja.
Zeita îi ghida si le arata tot ce trebuiau sa faca si sa nu faca. Astfel, se spune ca Spirii erau adusi pe calea dreptatii si a iubirii. Niciodata nu izbucnise vreun conflict între ei, iar toti se respectau si nimeni nu era mai presus decât altul. Credinta lor nestramutata în zeita Gheja îi facea sa o asculte întru totul. Si fiindca tot ce le spunea zeita era bun, Spirii erau convinsi ca alta alegere decât Binele nu exista si nu îsi puteau imagina sa cârteasca în vreun fel împotriva ei.
Însa nimic nu poate ramâne etern. Într-o zi, zeita îi aduna pe toti si le spuse:
- Copiii mei, nimeni nu va pretuieste asa cum o fac eu. Si nici voi nu cunoasteti alta cale decât a mea. Dar iata, a sosit timpul sa va las. Tot ceea ce v-am învatat va va ghida în lumea asta. Si daca veti alege calea cea cuvenita, ma veti revedea.
Si fara alte cuvinte, zeita eterna pleca. Din ziua aceea, nimeni nu o mai putu gasi. Magia devenea din ce în ce mai slaba, caci nimeni nu mai avea vreo speranta. Si, desi mâncarea înca crestea în pomi, iar apa si bautura o gaseau din belsug, spirii simteau ca nu mai puteau trai. Aveau nevoie de cineva care sa-i îndrume. Si atunci si-au amintit toate învataturile Ghejei. Si-au adunat puterile si au început sa scrie Cartile Pamântului, în care au cuprins toata cunostinta lor, primita de la Gheja. Si pe zeita lor atotputernica au numit-o Natura, caci i-au simtit spiritul în iarba si în flori, în copaci si în ape.
Si vazând ca au ramas singuri, au încercat sa urmeze sfaturile zeitei. Si astfel au tinut ei concursurile de magie, în care fiecare spir a venit si si-a aratat maiestria. Pe cei mai puternici i-au asezat în frunte, si fiecare s-a bucurat ca vor fi condusi de spiri mareti. Si conducatorii si-au luat fiecare atributiile cele mai importante, fiecare dupa priceperea sa. Astfel s-au creat cele patru Grupe : grupa culegatorilor, care avea grija de hrana; grupa varsatorilor, care se ocupa de bautura; grupa magicienilor, care îi învatau pe copii tainele magiei. Pe cei mai slabi într-ale vrajilori, de care se spunea ca au stat mai mult sa asculte povestile zeitei, i-au pus sa scrie trei Carti ale Pamântului. Si astfel s-a format si cea de-a patra grupa, cea a povestitorilor.
Prima Carte vorbeste despre iubire si prietenie, cele doua virtuti care i-au unit pe spiri pentru veacuri îndelungate, fara sa aiba nevoie de altceva.
A doua carte contine întelepciunea lor, adunata din povestile zeitei. Aici, povestitorii au vorbit despre cum a venit zeita Gheja pe pamânt si a plamadit dintr-însa pe primii spiri. Si cum apoi le-a aratat copacii si le-a spus sa se hraneasca din ei. Si le-a aratat apa si le-a spus sa bea, caci cu acestea doua mereu se vor veseli împreuna. Apoi, zeita i-a dus la Copacul Povestilor si le-a dezvaluit taina vietii. Si spirii s-au dus si s-au înmultit, si s-au întors la zeita lor, pentru a mai afla si alte lucruri noi. Cartea mai arata cum lumea toata este construita din mâinile Ghejei, si cum zeita este peste tot si nicaieri. Apoi, povestitorii au scris despre plecarea zeitei si cuvintele ei, îndemnându-i sa urmeze calea cea dreapta pe care ea i-a învatat, caci numai astfel puteau ei ajunge la ea. Apoi apar si secretele mortii si ale învierii, si multe alte credinte adunate de-a lungul vremii.
Ultima carte prezinta tainele magiei Naturii si puterile spirilor. Aici stau scrise toate vrajile pe care i-a învatat zeita lor, si toate tainele din întelegerea legilor naturii, asa cum au fost ele dezvaluite spirilor de catre Gheja.
Însa Cartile Pamântului sunt singurele care povestesc Vremurile Învechite, în care spirii traiau veseli si linistiti.
Veacul întunecat
Despre veacul cel negru nu se stiu multe, caci întâmplarile de atunci au adus suferinta si nimeni nu mai vrea sa stie de ele.
Se spune ca povetitorii au scris Cartile Pamântului pe coaja Copacului Povestilor, care noaptea îsi refacea frunzele cazute si coaja taiata. Iar dupa ce au terminat, povestitorii au ramas fara ocupatie. Ceilalti i-au dus în celelalte grupe, dar povestitorilor nu le-a placut. Asa ca au început sa povesteasca întâmplarile din Cartile Pamântului. Si peste tot se auzeau glasurile lor. Dar ascultatorii lor se plictiseau repede, caci multi cunosteau aceste întâmplari, la care ei însisi fusesera martori. Si i-au pus din nou pe povestitori la treaba. S-au hotarât ei atunci sa plece departe, în locuri nemaivazute, ca sa aduca cu ei povesti minunate si sa-si câstige locul între spiri. Însa câtiva dintre ei au dorit sa ramâna, intrând în alte grupe si studiind magia. Despre acestia care au ramas se spune ca sunt înaintasii marilor învatati spiri din zilele noastre. Caci azi, putini sunt cei care cunosc atâtea câte stiu ei. Si asta se datoreaza povestilor zeitei Gheja, care au ramas în inima lor si pe care le-au dat fiilor lor si acestia, la rândul lor, mai departe.
Si astfel s-au hotarât spirii sa plece în lume, pentru a cauta povesti. Mare le-a fost însa durerea când s-au gasit departe de casa, si mult i-au plâns cei ramasi când s-au gasit fara ei. Dar povestitorii au ajuns departe, la Muntele Care Intra în Apa, si în muntele acela si-au cladit ei pesteri si locuinte. Si vazând ei ca magia nu-i ajuta, s-au folosit de bratele si picioarele lor, si au gasit în munti fel de fel de minunatii, pe care mai târziu le-au transformat în arme si podoabe. Si negasind fructe, au vânat si au mâncat animalele, si au devenit mai puternici si mai viteji decât erau înainte.
Despre ei se crede ca sunt înaintasii piticilor sau duarfilor.
În Câmpia Spirilor multe neguri de amaraciune au trecut peste bravii locuitori, însa nimeni nu mai este azi care sa poata povesti cele mari suferinte. Nici amintiri nu mai exista, caci multi le-au izgonit din mintea lor. Si timpul acesta udat de lacrimi s-a numit Veacul Întunecat, sau Veacul Despartirii, când multi spiri au murit, dar si mai multi s-au întors împotriva neamului lor.
Spirii se considerau egali între ei, oricum s-ar privi, si nu faceau diferenta dintre barbat si femeie în muncile si adunarile lor. Fiecare putea face ceea ce vroia si parerea fiecaruia conta. Desi aveau conducatori, atunci când se întâlneau în Sfatul Copacului, care era cel mai mare Sfat, hotarau toti ce trebuie facut. Fiecare Grupa se conducea singura, având grija sa-si îndeplineasca treaba, si fiecare sa munceasca si sa se odihneasca la fel de mult.
O data ce cresteau îndeajuns, fetele si baietii puteau sa devina culegator, varsator, magician sau chiar povestitor, cu toate ca ramasesera foarte putini povestitori care sa transmita mestesugul mai departe. Fiecare Grupa era importanta si nici una nu era mai presus. Întotdeauna numarul de spiri din Grupe erau egale.
Culegatori si varsatori deveneau cei care nu erau înclinati spre magie. Însa munca lor era socotita foarte importanta de multi, si cu timpul, celelalte doua grupe au fost neglijate. Magicienii erau lasati singuri si se împutinau, caci din ce în ce mai multi spiri se faceau culegatori sau varsatori. Astfel, magicienii au avut mai mult timp pentru ei si au devenit mai puternici.
Îndeosebi fetele, care doreau foarte mult sa studieze natura, au învatat multe lucruri noi, pe care alti spiri nici nu le vazusera vreodata. Si atunci când ceilalti au vazut noile lor puteri, s-au înspaimântat, caci nu le cunosteau si apoi, isi dadeau seama de cât de distructive ar putea fi.
Corbul
Se spune ca, o data, marea vrajitoare Erikleea mergea prin padure alaturi de tatal sau, când acesta a vazut un corb argintiu odihnindu-se pe o creanga.
Fata, stiind ca pasarile acestea sunt bune la adunat fructe, a chemat-o la ea.
Însa corbul nu se misca. Atunci, ca din senin, Erikleea a scos un strigat ascutit si a aruncat spre pasare cu un fel de praf, iar pasarea s-a coborât cu capul plecat. Dar nu mai stralucea, ci penele ei erau negre ca parul firav al fetei. Tatal ei, care cunostea tainele cele mai ascunse ale magiei, si-a dat seama ca o noua forta, altfel decât cea a Naturii, facuse acea vraja; penele negre ale corbului o dovedeau, iar simturile sale ascutite îl faceau sa se teama. Atunci fiica lui s-a uitat la el si l-a facut sa promita ca nu va spune nimanui ce a vazut. Si astfel, magul a luat secretul cu el, dupa moarte. Însa un alt spir, pe nume Argulion, a vazut corbul negru, într-o zi, pe când culegea mere. Mare îi fu mirarea, caci el stia foarte bine ca astfel de pasari sunt pasarile luminii si nu pot fi negre. Corbul a sarit pe mâna lui, cu capul plecat, ca si cum astepta ordine. Atunci, Argulion a simtit forta magica care batea înauntrul pasarii. Nestiind ce sa faca, s-a dus la Vrajitoare, caci auzise de puterea lor nemasurata. Si acestea au luat corbul si i-au zis cu raceala ca o sa aiba grija de el. Spirul pleca, dar inima îi fu îndoita. Asa ca se întoarse, cu gândul sa afle mai multe. Însa când ajunse înapoi, vazu o vrajitoare gata sa-i rupa capul bietei pasari. Simtind un impuls de necontrolat, Argulion a sarit la lupta, eliberând corbul si lovind-o cu putere pe vrajitoarea mincinoasa. Aceasta se lovi în cadere de o piatra, si sângele începu sa-i curga pe lespedea alba. Fara sa îsi dea prea bine seama de ce a facut, Argulion chema corbul si plecara.
În zilele urmatoare, spirul se ascunse în paduri, hranit de corbul care îi ramasese singura companie. Când se întoarse în sat, auzi vesti despre moartea unei vrajitoare. Fusese lovita în crestetul capului, si nimeni nu stia cum se întâmplase nefericitul accident. Însa vrajitoarele simteau. Si au stiut înca de la început. Dar au asteptat, retrase, întocmind planul, când lumea credea ca îsi plâng pierderea. Si Marea Erikleea îsi lua sarcina asupra ei.
La înmormântare se duse si Argulion, nedorind sa dea de banuit. Si asa explicase greu lipsa lui ce a durat atâtea zile. Marea vrajitoare l-a tintuit cu privirea tot timpul, si s-a apropiat usor de el, din ce în ce mai mult, fara însa sa fie bagata de seama. Însa atunci când Argulion îi simtea rasuflarea în ceafa, corbul se napusti asupra ei si îi scoase un ochi. De furie, vrajitoarea nu mai gândi, si îl atinse pe Argulion pe piept. Din mâna ei rasarira nori de fum, care patrunsera în corpul spirului. Acesta cazu la pamânt, iar fumul îi iesi prin piept, zburând sus. Toti se uitau cu groaza, în timp ce fumul lua forma unui semn ciudat. Apoi disparu, si o data cu el, si vrajitoarea. Acum, toata lumea începea sa se teama. În curând, nimeni nu mai putu sa le zica altfel decât "ele". Si simteau o forta care-i apasa fara oprire.Peste câteva zile, Argulion muri, iar spirii începura sa pregateasca vraji ca sa se apere. Nimeni nu avea curajul sa înfrunte vrajitoarele. Cu toate ca neamul lor era lovit de tristete si frica, multi nu erau foarte siguri ca "ele" sunt de vina. Si din rândul lor va sa fie cel ce li se va adresa.
În fiecare dimineata, Marele Culegator mergea spre livada de mere, trecând de fiecare data prin piata. În mijlocul ei, un copac cu frunzele rosii se ridica semet peste toate casele. Acesta era Copacul Povestilor, unde toti copiii se adunau pentru a învata istoria neamului lor. Cum intra în piata, Culegatorul Hakmon privi în stânga, spre taverna unde stia ca va gasi multi spiri pierzând vremea. Cum dadu sa intre, corbul cel negru aparu de nicaieri si i se aseza pe brat. Bucurându-se de companie, Hakmon intra. Vazu trei culegatori asezati la o masa, aproape adormiti. Când batu cu pumnul în masa, sarira toti ca arsi. Încercarile de explicatii fura inutile, caci Marele Culegator era prea furios. Corbul îl îndemna la lupta, iar impulsul de a lovi deveni de necontrolat. În câteva clipe, cei trei erau la pamânt, fiind prea adormiti sa se apere. Unul din ei se ridica însa si apuca sa iasa afara. Cu ochii împaienjeniti, Hakmon îi lovi din nou pe cei cazuti, cu o brutalitate sângeroasa. Îndata se isca zarva mare în piata si nu iesi Hakmon bine afara, ca si fu înconjurat de multi spiri. Corbul zbura de pe mâna sa si se pierdu în vazduh. Hakmon cazu la picioarele semenilor sai, lipsit de vlaga.
Când sentinta fu pronuntata, îl lovi pe Marele Culegator, care înca nu-si daduse seama de ceea ce facuse. Desi întelesese ca omorâse doi spiri, nu putea întelege cum; si nici nu putea concepe vreun motiv pentru care el sa fi facut asa o grozavie. Pedeapsa era moarte sigura, desi aparent mai avea sanse de scapare. Însa presimtea ca daca se va duce la vrajitoare, îl vor omorî fara sa stea pe gânduri. Ajunse în fata lor, si tot nu stia bine ce are de spus. Stia doar ca trebuie sa moara, într-un fel sau altul, si se resemnase, recunoscându-si vina în cele mai adânci colturi ale inimii sale. Vrajitoarea astepta, dar cuvintele nu vroiau sa iasa din gura Marelui Culegator. Deodata i se aseza ceva pe umar si, fara sa se uite, stiu ca este corbul cel nergu. Vrajitoarea se sperie, si chema cu gândul ei pe suratele sale. Când acestea ajunsera, în frunte cu Erikleea, era prea târziu. Corbul pusese stapânire din nou pe mintea lui Hakmon, care îi curma viata vrajitoarei. Cuvintele lui rasunara ca tunetul, cerându-le vrajitoarelor sa paraseasca locul acesta pentru totdeauna, si sa se duca departe, sa fie uitate. Erikleea vraji corbul, astfel încât el îi deveni credincios doar ei. Iar Hakmon nu apuca sa se mai întoarca niciodata printre spiri, crimele fiindu-i rasplatite.
© Copyright Vlad Frăţilă
 Sursa : Fantasy Special |
Articol preluat din Arhiva SFera Online [www.sferaonline.ro].
SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2014 Arhiva SFera Online