Un om cât o istorie. Portet spiritual

« înapoi la articol


Nicolae B

Cezarina Adamescu



Publicat Duminică, 11 Iulie 2010, ora 12:09

      Există oameni care impun prin simpla lor prezenţă. Prin statura lor spirituală. Prin acel axis moral de la care nu se abat şi nu rătăcesc pe cărări lăturalnice. Prin curajul de a înota împotriva curentului care tot mai mult vălătuceşte oamenii şi-i poartă încotro vrea. Curajul de a spune „nu” strâmbătăţii.

      Un om care nu şi-a uitat cu nici un chip rădăcinile, oricât de înalt i-ar fi acum drumul. Şi care nu-şi uită nici ţinta finală. Un om. Un model. Spre care ar trebui să tindem toţi. Un om care păşeşte drept în lumină. O persoană de o nobleţe sufletească aşa cum rar întâlneşti. Un univers într-un nume. Un cărturar de marcă şi un spirit enciclopedist. Un om, o persoană, o personalitate. Un cetăţean. De onoare. Care face cinste, nu numai arealului său natural, dar şi statutului şi numelui de român. Un om cât o istorie. Vrednic de calitatea de creştin. O viaţă care valorează cât o eternitate.

      Toate acestea atribute se vădesc în relaţiile sale cu semenii, cu familia, cu acei cu care vine în contact, dar în chip deosebit prin tot ceea ce scrie sau afirmă.

      Citindu-i cu atenţie biografia, rămâi uimit şi plăcut surprins de câte poate face un om într-o singură viaţă. „Câtă biografie, atâta viaţă!” „Câtă biografie, atâta operă!” – sunt principiile sale care relevă implicarea şi dăruirea sa totală în creaţie, în promovarea culturii şi a talentelor. Câtă biografie – atâta suflet – adăugăm noi. Câtă viaţă – atâta iubire de semeni. Fiindcă fără Iubire, dăruirea nu e posibilă. Cât de încăpător poate fi sufletul, încât să cuprindă o lume? O lume de cercetat, de trăit, de tras peste trup şi suflet ca o cămaşă de ivoriu de la Sfântul Botez.

      Deţinător de avuţii spirituale pe care le împarte generos, fără ca acestea să se împuţinere, ci dimpotrivă. Dobândind prin dăruire totală. „Dumnezeul meu şi Totul meu!” striga Sfântul Francisc de Assisi. Dăruind puţin din tine, primeşti în schimb Totul. Este ceea ce se numeşte „admirabilul schimb”. După aceste principii se călăuzeşte în tot ce întreprinde. Şi Nicolae Băciuţ dăruieşte din plin, împlinindu-se.

      Cine vrea să cunoască o asemenea personalitate, e invitat să-i citească opera. În cărţi, scriitorul nu se poate dezice, nici ascunde. Nicăieri nu-l poţi cunoaşte mai bine pe un autor, decât în ceea ce scrie. În crezul său artistic. În „acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” (Platon).

      Scriitor poligraf, care s-a manifestat în toate genurile şi speciile literare: poezie, proză, publicistică, teatru, eseistică, jurnal, note de călătorie, literatură pentru copii, fotoreportaj, film, televiziune, Nicolae Băciuţ nu se dezminte: e ubicuu. Şi, mai mult decât atât, tot ce scrie sau întreprinde – stă sub semnul înaltei calităţi, al performanţei.

      Opera îşi scrie autorul în Cartea ei de aur. Ar putea oare un privitor de departe să scrie despre un om, mai mult decât propria-i operă?

      Şi totuşi, prin operă pătrunzi în acel ţinut fabulos care se numeşte intimitatea autorului. Dacă el permite acest lucru. Dacă se deschide spre citire, spre pătrundere, spre desluşire a sensurilor. Numai acolo îl regăseşti aşa cum e, într-o pudică nuditate, cu pieptul deschis şi cu sufletul pe dinafară. Ce ne poate spune nouă, străinilor, Chintelnic, casa natală, mama Maria, curtea casei natale, uliţa copilăriei, măsura oilor, eveniment de seamă în viaţa localnicilor? Nici măcar vechile imagini, alb-negru ori saepia nu pot dezvălui trăirile: primele firişoare încolţite ale conştiinţei de sine, primii prieteni de uliţă, jocurile simple, uitate, coltoanele pentru ascunziş, micile comori îngropate-n memorie.

      Şi totuşi, cuvintele pot ţine loc de oglindă. În ele îţi regăseşti imaginea şi o recuperezi din mii şi mii de cioburi de vitraliu, pe care, cu trudă, îl realcătui.

      Eşti tu? E altul? Uneori, de nerecunoscut. Dar poate o grimasă aduce înapoi durerea, astfel încât s-o simţi acută, la fel ca odinioară? Poate un surâs dintr-o fotografie îngălbenită, să-ţi redea bucuria perfectă, care doar în copilărie poate fi atinsă?

      Ai dobândit un fel special de a-ţi număra anotimpurile. După încrengătura de riduri din colţurile ochiului, din şanţul săpat pe relieful obrazului, de lacrimile durerii, ale înfrângerii, ale neputinţei? Poate curcubeul reda nădejdea legământului, după diluviu? Poate. Totul renaşte. Totul învie. Credinţa, Speranţa, Iubirea, pilonii existenţei, temelia casei.

      Omul nu este altceva decât – un semn de carte. „Tu rămâi un semn de carte, / Între noapte şi zi, / Între pagini nescrise, / între viaţă şi moarte, / între iu şi bi,/ între floare şi fruct, / între ţărm şi mare; / între mine şi umbră / rămâi o sală de aşteptare; / tu rămâi un semn de carte / între argint şi oglindă, / între iarnă şi cuvinte, / între secundă şi minut, / între future şi lampă, / între sfârşit şi început / Tu, semnul meu de carte / care nimic nu desparte”.

      Suntem – unul altuia – semn. Desemn. Zapis. Înscris. Pagină vie. Pod. Temelie.

      Poetul are veşnic ceva de făcut: de mutat nişte dealuri, de urnit marea aproape, de şters fereastra serii, de dat ierbii culoare, de ţinut căldurii – răcoare,

      de inventat clipa, de înfiat cuvinte, să se nască înainte de a ajunge cântec, şi câte alte lucruri strict necesare pe care se străduieşte să nu uite a şi le aminti. Iar dacă le-a uitat, atunci să le reinventeze, cu aceleaşi rosturi şi atribute. Doar el ştie aceste taine care nu se învaţă la nici o şcoală. Nici măcar la şcoala de inventat cuvinte. Doar el poate spune: „trupul meu / e fiinţa unui miel sacrificat.” Şi tot el este cel care cere iertare „pentru iubire şi păcat”. (Spovedanie)

      Într-o vreme când nici măcar Timpul nu mai are răbdare cu oamenii, poetul cere „Puţină răbdare” şi îngăduinţă: „puţină rădăcină / până voi fi copac. / poate c-aveţi cuvinte, / până învăţ să tac; / poate puţină moarte / până încep să-nviu, / poate e cer în stele / până când nu-s târziu” („Puţină răbdare”).

      Pentru Nicolae Băciuţ nici „clipa nu mai are început” – ea curge fără întrerupere, fără capăt, neostoită. De aceea, în acest fluviu necontenit de secunde, omul trebuie să-şi dea măsura propriei sale personalităţi: „Poate ar trebui să ştiu / că nu ştiu că acum e timpul, / că acum e clipa / care începe, / care nu mai are început. (Acum e clipa).

      Pentru întreaga sa activitate, autorul s-a bucurat de aprecieri aproape unanime. Critica l-a receptat la propria valoare.

      Nenumăraţi critici l-au aşezat pe Nicolae Băciuţ în locul care i se cuvine de drept în istoria vie a literaturii române. Referinţele lor dau mărturie: “Calităţile poetice ale lui Nicolae Băciuţ sunt înafară de orice îndoială”. (C. Pricop, Convorbiri literare, 1986).

      “Nicolae Băciuţ se relevă a fi un împătimit al poeziei, înţeleasă nu numai ca modalitate de exprimare a fiinţei, ci şi ca substanţă a acestei fiinţe şi, desigur, a exprimării poetice. Poemele sale sunt structurate de un patetism sobru, adesea ţinut în frâu, spre a nu sentimentaliza, de ironie sau autoironie”.

      (Gabriel Rusu, Tomis, 1996).

      “Poet instruit şi inteligent, sigur pe mijloacele sale, Nicolae Băciuţ se afirmă de la început şi din interior ca o voce originală în lirica tânără”. (Cornel Moraru, Vatra, 1987).

      “Nicolae Băciuţ este unul din acei poeţi rari care încă din tinereţe iubeşte şi exprimă esenţe, contemplă stări limită şi o face cu calm şi sinceritate emoţionantă”. (Constanţa Buzea, Amfiteatru, 1987).

      “Provenit din grupul de la Echinox, Nicolae Băciuţ este în Muzeul de iarnă un poet interesant, îndeosebi prin fineţea scriiturii, elegantă, concisă şi cultivată. Se poate cita aproape orice. (…) Remarcabilă este ingeniozitatea metaforică. (…) Acurateţea stilistică e neîndoielnică, Nicolae Băciuţ fiind în definitiv un calofil, cu emoţii discrete, o natură aşa-zicând delicată”. (Nicolae Manolescu, România literară, 1986).

      “Debutanţii lui ’86 nu au depăşit aşteptările. Multă versificaţie, puţină poezie autentică. Există şi o excepţie: Nicolae Băciuţ, Muzeul de iarnă. Este un debut de zile mari, care anunţă pe unul dintre cei mai talentaţi poeţi ai momentului literar”. (Zaharia Sângeorzan, Cronica, 1987).

      “Am găsit cu bucurie şi nu fără emoţie la Nicolae Băciuţ, una din marile obsesii ale poeziei din vremea tinereţelor mele: ideea poemului ca operă impecabilă, ca ideal absolut, unic, suprem, atotîmbărbător şi atotbiruitor al oricărui cutează să scrie versuri”. (N. Steinhardt, Tribuna, 1986).

      “Privit în contextul debuturilor din ultimii ani, volumul lui Nicolae Băciuţ face dovada deopotrivă a inteligenţei şi talentului, poezia lui găsind toate argumentele pentru a cuceri şi convinge”. (Traian T.Coşovei, Slast, 1986).

      “Versurile lui Nicolae Băciuţ au tensiune şi eleganţă” (Radu G.Ţeposu, Flacăra, 1986).

      “Poezia lui Băciuţ are toate însemnele poeziei adevărate”. (Serafim Duicu, Steaua roşie, 1986).

      “Rupt din epiderma emoţiei, Muzeul de iarnă este o introducere fascinantă în viaţa şi patimile poeziei. Fără artificii, fără zgomote lexicale, riguroase şi sincere până la mari adâncimi, versurile din acest volum semnalează începutul stării de graţie a poetului Nicolae Băciuţ”. (Rodica Beraru Draghincescu, Astra, 1988).

      “Nu ne ferim să spunem, chiar dacă vom fi acuzaţi, ştim noi, poate de entuziasm, că Nicolae Băciuţ sare din grămadă (fiind prezent înaintea cărţii de debut în două antologii ale debutanţii: Albatros şi Dacia) direct în plutonul fruntaş, pe care se bate moneda poeziei de mâine, fiind ales de poezie, nu tolerat

      de ea”. (Gellu Dorian, Caiete botoşenene, 1987).

      “Nicolae Băciuţ face trecerea între echinoxiştii manierist –încifraţi ai anilor ’70 şi cei ai textualismului livresc-anafectiv, în nuanţa sa clujeană, din deceniul nouă”. (Cristian Livescu, Cronica, 1987).

      “Nicolae Băciuţ şi-a creat un teritoriu întreţinut de fervoare tinerească, de tăietura precisă a versului, de strigătul lucid, izvorât din reflexivitate şi interogaţie”. (Bucur Demetrian, Ramuri, 1987).

      “Grav şi melancolic, geometru abstract al trăirilor, de un senzualism rece, uşor livresc al versurilor, Nicolae Băciuţ se înscrie, prin formulă şi tematică, în cea mai bună tradiţie a poeziei echinoxiste”. (Iulian Boldea, Ambasador, 1997).

      “Nicolae Băciuţ are de-acum un univers poetic conturat, poezia sa poate întruni cele mai înalte atribute”. (I. S. Moişa, 24 de ore mureşene, 1996).

      “Ardelean prin ascendenţă şi temperament, refuzând arguţia verbală şi misticismul suficienţei existenţiale, repudiind însă neaoşismul, mai mult, pariind pe experienţele ţinând de confluenţele culturale, înşcolit fără ostentaţie, interesat de real, avid de realitate până la privirea acidă a reporterului impenitent, N.B. parcurge stadiul de la discursivitate la metafora revigorată de un sens moral, civic ori chiar (de ce nu?) civilizator”. (Al. Pintescu, Poesis, 1991).

      “Starea de urgenţă degajată şi din acest nou titlu (Nostalgii interzise) al lui Nicolae Băciuţ este cauză/efect al încolţirii eului nevoit astfel să se retragă în faţa unei perpetue ofensive a realului”. (Cristian Stamatoiu, Vatra, 1991).

      “Versurile din Memoria zăpezii îl situează pe Băciuţ mai degrabă în vecinătatea primei generaţii echinoxiste (Adrian Popescu, Ion Mircea, Dan Damaschin) prin caracterul reflexiv al textelor, printr-o accentuată aplecare spre esenţele lor, prin familiaritatea cu sensurile grave ale lumii şi, mai ales, cu moartea altoită în trunchiul vieţii”. (Viorel Chirilă, Familia, 1995).

      “După trei cărţi de poezie apărute, Nicolae Băciuţ pare a-şi fi consolidat o formulă poetică care devine interesantă în contextul a ceea ce, mai demult, numeam Biblioteca din nord”. (Traian T.Coşovei, Contemporanul, 1992).

      “Starea lirică, statutul cuvântului, poesisul sunt socotite fără prejudecată drept motivări principale ale discursului liric, racorduri plauzibile, necontenit reluate, la substanţa sa intrinsecă. Biografismului sentimental ori anecdotic i se preferă unul specific, ca aventură a expresiei. Existenţialului i se conferă un

      înţeles legat de existenţa întru poezie, cu nimic mai prejos, sub raportul complexităţii şi implicaţiilor umane, decât variantele sale ‘clasice’. Tânărul poet îşi divulgă sensibilitatea la nivelul elaborării lirice, aşadar nu într-un chip artificios, convenţional, alienat, ci, contrar aparenţelor, într-unul genuin. (…) Nicolae Băciuţ e un poet ce merită urmărit cu interes.” (Gh.Grigurcu, Steaua, 1986).

      “Nicolae Băciuţ e unul dintre rarii poeţi care (pe urmele lui Nichita Stănescu) dematerializează, ‘dezîncarnează’ cuvântul dintr-o tentaţie absolutorie: poezia sa pare scrisă într-o purificată stare de rasă,

      transmiţând continuu o jubilaţie a gândului autarhic…” (Cezar Ivănescu, Luceafărul, 1983).

      “(Poezia sa) atestă de pe acum o remarcabilă putere de invenţie metaforică, de conturare a unei atmosfere de notaţii adesea totale, uzând de o anume violenţă a concretului, menită să reprime, alături de comentariul ironic şi autoironic, pornirile sentimentale.” (Ion Pop, Slast, 1982).

      “Ştiinţa ambiguizării, a intersectării planului afectiv cu al discursului, este exemplară. Poemul face parte din recuzita imagistică, fiziologicul devine limbaj.” (Petru Poantă, Tribuna, 1985).

      “Nicolae Băciuţ e un poet al imaginii şi închipuirii şi nu al ‘textualizării’, ceea ce ne face să credem că între mai multele modele expresive ce par a-l fi tentat, cel echinoxist rămâne predominant.”

      (Marian Papahagi, Tribuna ,1986).

      “Mai decantată în irizări metaforice, cu o mai adâncă pânză freatică în toposul adiacent al poeziei, noua carte a lui Nicolae Băciuţ poposeşte nebănuit de uşor înlăuntrul laboratorului de facere a poemului. În postura unei poezii de stare estetică, ea îşi arogă dreptul de locuire în perimetrul pe care şi-l rotunjeşte din mers, fără clauza limitelor, un perimetru neutru, dar al sinelui său poetic. În el încape toată aventura lirică în care s-a lăsat purtat, ca o ofrandă feciorelnică, poetul dezmierdat al memoriei zăpezii” (Cornel

      Munteanu, Solstiţiu, 1990).

      “Absorbţia dramei antologice în câmpul poetic şi stringenţa autoreflexivă şi autoreferenţială a poemelor estompează şi ele indicele de implicare existenţială, închizând suferinţa într-un cerc şi privilegiindu-i componenta profesională. Drama poiesisului ii e, într-adevăr, intimă lui Nicolae Băciuţ şi

      revelaţiile sale din interior sunt tulburătoare. Diagrama aşteptării, a pândei, a eşecului victorios, a amânării şi provocării este tema sa de mare productivitate revelată în nuanţe şi în profunzime. Spectacolul poietic e, fireşte, unul implicit existenţial şi sub acest unghi el cumulează o funcţie confesivă mult mai amplă.”

      (Al.Cistelecan, Vatra, 1990).

      “Biografia rămâne, în continuare, dominată de fantasmele cunoscute ale poeziei post-blagiene. O biografie a Poeziei şi, cum am zis, a Poetului care umblă prin lumea plină de tâlcuri pentru a afla arhetipurile şi înţelesurile.

      Nicolae Băciuţ îi dă oarecare identitate, nuanţând această călătorie orfică printre lucrurile gravide de semne.“ (Eugen Simion, România literară, 1990).

      „Ce nu este cartea: (…) un dicţionar complet de autori; (…). Fac această precizare pentru a preîntâmpina unele obiecţii referitoare, bunăoară, la absenţa câtorva minime comentarii asupra poeţilor care urmează primului val, , mai ale că printr ei sunt nume de referinţă în lirica românească, de la Aurel

      Şorobetea, Mariana Bojan, Dan Damaschin, Ion Cristofor, Virgil Mihaiu, Nicolae Băciuţ, la Marta Petreu, Ion Mureşan, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Mircea Petean, Dumitru Chioaru, Ioan Milea ş.a.” (p. 12),

      „Adevărul e că poeţii reprezentativi ai acestei generaţii, Marta Petreu, Ion Mureşan, Mircea Petean, Dumitru Chioaru, Ruxandra Cesereanu, Virgil Mihaiu, Nicolae Băciuţ, Virgil Leon, Ioan Milea, AugustinPop, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, nu pot fi «descrişi» decât parţial şi la nivelul unor «tehnici» prin

      poetica postmodernismului, însă tot atât de adevărat e că nu mai scriu ca predecesorii lor” (p.159) (Petru Poantă, în Efectul „Echinox” sau despre echilibru, Editura Biblioteca Apostrof, 2003).

      Şi acestea sunt doar o parte din referinţele critice de care s-a bucurat Nicolae Băciuţ, pentru o eventuală Nouă Istorie a Literaturii Române.

      La fel de numeroşi au fost jurnaliştii care au considerat drept onoare faptul de a lua un interviu acestei covârşitoare personalităţi.

      Apariţia sa într-o serie impresionantă de Antologii şi Culegeri de poezie românească ori tradusă şi în alte limbi este, de asemenea, o dovadă grăitoare a preţuirii de care se bucură.

      Premiile de excelnţă, premiile literare, distincţiile şi titlurile obţinute, sunt la rândul lor o mărturie despre cum este receptat acest scriitor.

      Festivalurile, concursurile, taberele de creaţie, târgurile de carte, expoziţiile organizate de Nicolae Băciuţ au polarizat în jurul lui numeroşi discipoli, admiratori şi prieteni adevăraţi. Dar şi...omeneşti invidii.

      Despre cum a fost receptat, autorul are următoarea părere:

      „Sunt etape în care poetul are nevoie vitală de recunoaştere, de confirmare. În care judecata critică e aşteptată cu sufletul la gură, cu speranţă şi spaimă, în care poate fiecare cuvânt al criticului poate conta. Nu cred însă că o judecată critică radicală poate fi corect percepută de autorul tânăr. Nici nu cred că aceasta poate deturna decisiv un destin poetic, oricât de sever ar fi tonul critic. Mai degrabă cred că elogiile, chiar şi nemeritate, la tinereţe, pot fi însă adevărate aripi de Icar.

      Am beneficiat de comentarii pertinente din partea elitei criticii româneşti, de la Nicolae Manolescu la Eugen Simion, de la Gh. Grigurcu la N. Steinhardt, dar şi de elogiile unor confraţi din generaţii diferite. (...) Sunt detaşat şi atunci când laudele întrec măsura. Cândva puneam şi eu preţ pe judecata critică, pe actul critic.

      Revoluţia a bulversat însă receptarea critică, creând teren favorabil confuziilor, răsturnării scării valorilor pe criterii nespecifice. Limpezimea discursului critic vine din consistenţa şi profunzimea judecăţii de valoare”.

      Deşi trăieşte în provincie, autorul nu se simte un ignorat, un marginalizat. „Povara provinciei” nu este un termen care să-l sperie.

      „De la Rebreanu la Marin Preda, de la Coşbuc la Ioan Alexandru, scriitori din lumea largului românesc s-au putut face auziţi de-abia după ce au ucenicit la moara de scriitori a Capitalei.

      Dar Blaga a rămas în „provincie”, Steinhardt s-a retras la mănăstire...

      Există un mit al Capitalei, un miraj al acesteia, cum există un stigmat al

      provinciei. Nici nu poţi scrie provincie cu P mare!

      De ce rămân, totuşi, unii, în provincie? Un răspuns fulger, fără ezitare e că nu pot pleca toţi în Capitală, nu pot vida provincia de scriitori, şi acolo trebuie să trăiască scriitori, măcar ca să facă diferenţa. Diferenţa specifică!

      Unii rămân din comoditate, alţii de frică, alţii din nepăsare. Îşi asumă riscul de a rămâne acasă, de a nu se îngrămădi în studiouri de televiziune, ca să-şi dea cu părerea despre orice, ca să ajungă „vedetă”, la concurenţă cu Adrian Copilul Minune sau cu Prigoană sau cu Vanghelie... Sau cu Elodia sau Cioacă sau Ogică sau, mai nou, cu Nichita... (fireşte, nu Stănescu).

      Dar mai are oare şanse, azi, scriitorul român, dacă-şi abandonează casa de acasă în favoarea Capitalei, se mai poate face el auzit pe strada scriitorilor, de atâtea răcnete politice, de moderatori şi moderatoare, de staruri făcute la „apelul de seară”?

      Nu am avut niciodată mirajul Capitalei şi n-aş da pentru nimic în lume Provincia mea literară, cu toate neajunsurile ei, cu frustrările, cu ignoranţa ei, pentru nicio Capitală literară din lume.”

      Prieteniile sale literare sunt emblematice. „O istorie a literaturii române contemporane în interviuri” este grăitoare în acest sens. Nicolae Băciuţ ne introduce în intimitatea a peste 120 de personalităţi române. Prin el, Departele se preface-n Aproape. Departele şi aproapele îşi desfiinţează graniţele. Şi încetează a mai fi, fiecare din ei, un fel de noland – ţară a nimănui. Trec unul într-altul într-o entropie firească. Aşa cum trec stările din una în alta. Aşa cum trece lumina prin fereastră şi nu se împuţinează. Aşa cum alunecă visele în somnul nostru.

      Nicolae Băciuţ este un privilegiat. Pentru că Dumnezeu l-a dăruit cu o generozitate peste măsură. Pe care la rându-i, o împarte, îmbunătăţindu-se el însuşi, crescând în demnitate şi măreţie într-o smerenie firească pentru că-şi cunoaşte condiţia de om creat. De la această poziţie nu poţi fi altfel. Pentru că nimic nu e al tău, ci totul ai primit. „Ce ai tu ce n-ai primit? Şi dacă tot ai primit, de ce te lauzi că n-ai primit?” – spune Sfântul Augustin în Confesiunile sale. În virtutea acestei generozităţi primite, dobândite şi cultivate, el deschide ferestre sufleteşti unor oameni. De fapt, tuturor. Dar puţini se încumetă să intre. Având vocaţia prieteniei, Nicolae Băciuţ e în stare să recunoască plin de reverenţă valoarea altui semen. Şi chiar s-o aşeze în lumină. El şi-a spus cuvântul despre sute şi sute de creatori, cu diferite staturi, dar n-a făcut diferenţă. N-a spus, de pildă: -Despre tine nu scriu pentru că nu te ridici la înălţimea standardelor mele culturale şi estetice.

      Despre Nichita Stănescu spunea cu admiraţie: „ Nici un poet postbelic n-a

      influenţat suflul scriiturii cum a făcut-o Nichita Stănescu şi nici nu se va ivi degrabă un autor care să-i fie pe măsură. El a însemnat, într-un alt timp istoric, ceea ce au însemnat Eminescu şi Arghezi. Nichita Stănescu a fost nu doar poezie ci şi spectacol al poeziei. Deloc singur printre poeţi, ci într-o companie de ţinută, de la Ana Blandiana la Ileana Mălăncioiu, de la Marin Sorescu la Cezar Baltag, Nichita Stănescu şi-a impus un anume sens al rostirii şi iubirii, a „dezrobit” limba română, dându-i libertăţi neîngăduite vreodată. Poezia lui Nichita Stănescu şi-a pus decisiv amprenta pe evoluţia poeziei române contemporane. Fără el, cu siguranţă, s-ar fi scris altfel poezia în limba română, în această patrie de cuvinte”.

      Dar şi despre un copil din clasa a III-a, care scrie poezie la un cenaclu mureşan, poate spune lucruri esenţiale pentru evoluţia lui ulterioară.

      Despre lumea fascinantă a Cărţii căreia i s-a dedicat cu toată fiinţa, Nicolae Băciuţ a afirmat, în nenumărate rânduri:

      „Nu mă număr printre cei care anunţă cu anticipaţie un nu prea îndepărtat prohod al cărţii. Mai mult, sunt unii care pun în acelaşi sicriu şi scriitorul şi cititorul. În ceea ce mă priveşte, dincolo de subiectivismul poziţiei în care mă aflu – cea de scriitor, de editor şi de cititor – sunt foarte optimist. Nu doar că nu mă sperie sfârşitul unei “galaxii”, cea a lui Gutenberg, ci văd în explozia tehnicii informaţionale un aliat complementar, extensiv,atât din perspectiva editării cât şi a receptării mesajului literar.

      Nichita Stănescu spunea, în stilul său inconfundabil, că nu mai e nevoie de poeţi, dar fără ei nu se poate. Aş spune, plecând de la această afirmaţie, pentru urechea cârcotaşilor, că nu mai e nevoie de cărţi, dar fără ele nu se poate.

      Într-un fel, poate, sunt conservator. Încă mai sunt anume texte pe care le scriu “de mână” sau, uneori, le dactilografiez la o maşină de scris cu care mi-am redactat aproape toate cărţile mele, dar, fatalmente, tot “pe mâna” calculatorului ajung spre a fi trimise la tipar. Scriu “de mână” adesea, pentru că “fluxul memoriei”, cum ar zice A.E. Baconsky, al ideilor, al inspiraţiei mele nu e “leneş” ci e într-un relativ ritm sincron cu curgerea uşoară, lină, a pastei de pix pe hârtie.

      Regret că ar putea dispărea un segment al mărturiilor literare – manuscrisele, cu marca de identitate a fiecărui scriitor, cu caligrafia nu doar a rotunjimii literelor ci şi a stării de spirit. După scrisul la calculator, parcă suntem toţi la fel, într-o uniformitate păguboasă.

      Cazna naşterii unui text, cu ştersături, cu adăugiri, nu va mai fi un martor al literaturii. Dar scrisul nu va pieri, cartea nu va dispărea, cititorii vor continua să creadă în literatură, să viseze, să călătorească prin lumi imaginare, prin intermediul cărţii.

      Cartea se va adapta oricărei economii de piaţă, va însoţi mai mult sau mai puţin fiecare biografie în parte.

      Se spune că “nu e om să nu fi scris o poezie,/ măcar o dată, doar o dată-n viaţa lui”. Cred că, translând, nu va fi om care să nu citească o carte, măcar o carte, doar o dată-n viaţa lui… Cartea nu va putea lipsi din viaţa omului niciodată. A avut adversari, va avea adversari, dar nu va putea fi niciodată îngenuncheată, înlocuită de nimic, “Căci nu este alta mai frumoasă şi cu folos zăbavă decât cetitul cărţilor”, după cum spunea cronicarul.

      Nu mă sperie cartea electronică, nici CD-urile cu texte literare. Se va citi mereu, indiferent de suportul pe care cartea va călători în lume. Sigur, unii vor rămâne fideli căldurii pe care o degajă pagina de hârtie, alţii vor prefera reflexele ecranului monitorului de calculator. Nu va putea dispărea fascinaţia cărţii, a lecturii. Vor fi căutări, rătăciri, poticniri, icneli, disperări, iluzii, dar toate drumurile reîntoarcerii duc spre CARTE. Şi CARTEA ne va primi, iertătoare, ca pe nişte fii rătăcitori, cu cele mai bune bucate, la ospăţul său”.

      Într-un interviu, autorul mărturiseşte în legătură cu genurile pe care le-a abordat cu atâta dezinvoltură, supleţe şi măiestrie:

      „- Pe mine m-a ajutat foarte mult pictura, civilizaţia ochiului, din păcate prea puţin muzica, pentru că sunt un afon, şi dragostea neţărmurită pentru împerecherea cuvintelor. Jocul acesta magic al culegerii cuvintelor din marii scriitori ai lumii şi ai neamului şi al azvârlirii lor peste un val, peste un vis, peste un arbore, peste o creangă de lună.”

      Aşadar, jocul de-a cuvintele şi de-a poezia, nu neapărat în sens ludic ori peiorativ, dar în acel spirit de invenţie care i-a adus lui Nichita brevetul şi faima de inventator de metafore şi de cuvinte noi cu rădăcini vechi. Aşa cum astăzi se poartă noi formule de expresie.

      Într-un chestionar pentru Mărturisirea de credinţă literară care include câteva întrebări aparent banale, Nicolae Băciuţ răspunde: „În simplitatea lor, ele pun câteva probleme fundamentale pentru condiţia de scriitor, pentru definirea, identificarea ei, şi, cu siguranţă, spaţiul alocat nu e de natură să poată nici măcar începe subiectul, darămite să-l epuizeze. „De ce scriu? Pentru cine scriu? Din ce curent literar, „şcoală“, grupare, direcţie cred că fac parte? Ce autori români/străini cred că au pecetluit creaţia mea? Care cred că este cartea mea cea mai importantă şi care va „învia“ în viitor? Cine sunt eu ca scriitor, de unde vin şi unde mă duc?“ — iată provocări care te fac să simţi

      „primejdia mărturisirii“, cum ar spune N. Steinhardt.

      De ce scriu? De-atâtea ori ne punem această elementară întrebare, atât de des ne urmăreşte, ca o umbră la apus sau asfinţit, din momentul în care descoperim scrisul ca singură şi sfâşietoare artă de a trăi sau măcar de a supravieţui în „clipa cea repede/ ce ni s-a dat“.

      Într-un poem de tinereţe spuneam că scriu „pentru ca să uit“, să mă pot despovăra de prezent, să dau, după puterile mele, duratei cotidiene încărcătură sacră (în termenii lui Mircea Eliade), să rămână ceva în urmă, dar şi să doresc să trec şi ziua care vine. Scriu ca să pot să înţeleg lumea şi să mă înţeleg pe mine, să mă bucur că „tot ce-i ne-nţeles se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari“. Parcă G . G. Marquez spunea că trăieşte ca să-şi scrie viaţa!? S-ar putea accepta şi imaginea în oglindă a acestui crez: îmi scriu viaţa ca să trăiesc. Şi cred că mai degrabă îmi vine să accept această variantă.

      Am ales poezia ca formulă prin care să-mi trăiesc viaţa, fără a şti exact ce e poezia. Are dreptate F.G. Lorca atunci când spune că „Dacă cineva ar şti să definească în mod clar ce e poezia, s-ar termina cu secretul şi magia sa, mai mult, s-ar termina cu poezia însăşi, ca subiect şi ca obiect“.

      Sigur, cel mai simplu e să spui că scrii pentru ceilalţi, că te gândeşti la cititori etc. etc. Sigur, ca scriitor, te gândeşti la cititori în primul rând, în ideea că nu-ţi poţi permite să faci să ajungă la ei orice, că ai o responsabilitate morală şi estetică faţă de ei din momentul în care ţi i-ai ales parteneri de dialog, pentru că scrisul nu trebuie să fie strigăt în pustiu, ci trebuie să aibă un destinatar, trebuie să aibă ecou, să-l audă/vadă cineva.

      Eu sunt puţin mai egoist, eu nu scriu doar pentru cititori, eu scriu şi pentru mine, pentru sufletul meu. Dacă în el se regăsesc şi cititorii, cu atât mai bine. Dar dacă eu însumi rătăcesc în propriul scris, ce se poate alege de bietul cititor, „stăpân al meu şi frate“, cum zice poetul?

      Scrisul e o mare responsabilitate. Iată un truism care trebuie totuşi repetat de fiecare în parte în momentul în care îşi asumă scrisul ca destin. Ori eu mi-am asumat această condiţie, cu o uşoară spaimă, dar şi cu un licăr de bucurie şi speranţă. Pentru că eu cred în scris, cred că literatura şi arta ne vor putea salva sufletele.

      Desigur, dacă e să judec generaţiile pe criterii biologice, de vârstă, atunci fac parte din „generaţia '80“. M-am născut odată cu ea, am trăit odată cu ea anii de entuziasm ai unui alt fel de a citi semnele realului. Am fost, într-un fel, părtaş la naşterea acestei generaţii, atât din condiţia mea de poet cât şi de promotor al optzecismului.

      Ancheta „Dreptul la timp“, un titlu emblematic, din inventarul poetic al lui Nichita Stănescu (titlu ales şi pentru a sugera că noua „poezie nouă“ nu vrea să se rupă de un trecut poetic, cât vrea să-i caute alte căi de exprimare, alte trasee de afirmare), pe care am iniţiat-o în paginile revistei Echinox.”

      Frumoasă profesiune de credinţă! Subscriem.

      Nicolae Băciuţ crede cu tărie în carte, chiar dacă suportul e, în zilele noastre, altul. El se reîntoarce, mereu cu aceeaşi credinţă şi dragoste către carte, suportul cel mai solid în edificarea personalităţii umane. Cartea e pentru el catedrala, altarul, crucea, fiinţa iubită, familia. „Între Dumnezeu şi neamul meu” – cum s-a situat cu simplitate gânditorul român Petre Ţuţea, Nicolae Băciuţ a ales CARTEA. De aceea se simte prfect îndreptăţit să scrie: „Sărut stânga, / sărut dreapta, / care ţin drept cruce, / cartea”. Un om cât un univers. Un univers într-o carte, în câteva duzini de cărţi, într-o bibliotecă. Aşa cum îşi imagina Jorge Luis Borges Paradisul, ca o imensă bibliotecă.

      Un om cât o lume. O lume care poate încăpea într-un om. Un cosmos de om. Care vă invită să-l cunoaşteţi. Şi vă pofteşte în acest sens, la ospăţul cărţii.

     

     

© Copyright Cezarina Adamescu

Articol preluat din Arhiva SFera Online [www.sferaonline.ro].
SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2014 Arhiva SFera Online