File zburătăcite

« înapoi la articol


Cezarina Adamescu



Publicat Duminică, 17 Octombrie 2010, ora 10:10

      Moto:

     

      „O, morţii mei, veşnic vii, care trăiţi în mine,

      Ajutaţi-mă ca, în această scurtă viaţă pământească,

      să învăţ secretul vieţii veşnice”.

      -Michel Quoist-

     

      „Aşadar, dacă însăşi lumina din tine este întuneric, ce întunecime!”

      (Mt. 6, 22-23)

     

     



     

      INSTANŢE

     

      *Mănânc pepene rece după ce am luat picături de tinctură de lemn dulce pentru laringita mea. Bineînţeles că din pricina tincturii am usturimi gastrice. Cauză şi efect. Mai mult stric decât dreg.

      Începe Festivalul de la Beyereut „Richard Wagner – unicul festival în care sunt interpretate operele unui singur compozitor, spune Irina Hasnaş.

      Compozitorul Fred Popovici este ghidul ascultătorului în această tetralogie wagneriană.

      „Este oare astăzi Wagner un compozitor modern?” – Iată o întrebare care suscită răspunsuri nuanţate. Invitat şi comentator criticul Valentin Protopopescu – de la emisiunea „Texte şi pretexte” atât de dragă mie, unde am răspuns la întrebările concursului zilnic şi am câştigat de peste 16 ori premii în cărţi.

      Sigmund şi Sigismude, copiii lui Wotan – frate şi soră – se iubesc. Iubirea e mai presus de legătura de sânge. (???!!!) Nu subscriu.

      Un duet liric de excepţie. Tetralogia îl are pe Christian Tilleman la pupitrul dirijoral, de la Filarmonica din Munchen.

      Începe uvertura şi îngerii îmi dau târcoale. Mă întreabă câte înălţări şi câte căderi am avut astăzi. Mai multe prăbuşiri decât ridicări, de bună seamă.

      Durerea stă la pândă ca o pisică sălbatică, gata să-mi sară după ceafă.

      Mă prefac c-o amorţesc (amuţesc?) şi nu-i dau atenţie. Să vedem pentru cât timp.

     

     


      Aceeaşi zi

     

      „Unde fugim de-acasă?” – mă întreabă Marin Sorescu. Trag o fugă din nou cu actorul Constantin Cojocaru ( un scump!) – la Montpellier, „Călător pe Mapamond”.

      Între timp, îmi cântă favorita mea, Cesaria Evora, „Una casa bonanza”. Cred că e una din făpturile create de Dumnezeu pe care o admir făpră rezerve. Această femeie neagră din Insulele Capului Verde, care cutreieră lumea în picioarele goale şi cântă absolut dumnezeieşte.

      Motivul fugii de acasă? Un spectacol: „Vieilleuse, Vieilleuse, nu ştiu dacă am redactat corect. Aşadar, Bătrâneţe, bătrâneţe…o piesă originală scrisă de o franţuzoaică. Sambrine Bassiet. „Atunci când suntem bătrâni, nu suntem morţi”.

      O bucurie a vieţii – bucuria de a fi. Spectacolul are două personaje. Constantin Cojocaru şi autoarea. Ticu Cojocaru joacă un personaj emblematic, simbolizând categoria bătrânilor cu superbiile şi durerile lor.

      Lucrurile simple se împlinesc mult mai repede decât cele sofisticate.

      „De ce fugim de-acasă?” Bogăţia şi cunoaşterea omului au loc numai ieşind din casă.

     

      *La „Diaspora muzicală românească” – invitatul, de această fată e basul Marcel Roşca, de la Opera din Essen – Germania. E plecat din…Galaţi. Cântă extraordinar şi-mi aduc aminte de chipul lui din tinereţe – pe care-l remarcasem cântând pe scenele Teatrelor şi a Casei de cultură – dacă nu mă înşel, prin anii ’70. Un bărbat brunet, cu gura uşor vulgară, trăsături accentuate.

      Povesteşte despre câte a pătimit până ce a plecat din ţară şi după aceea, fiind dat afară din armată, unde era ofiţer. Are voce remarcabilă, plăcută, caldă, bine timbrată, virilă, încărcată de vibraţii pozitive. Îmi face bine. Şi mare plăcere am să-l ascult, graţie realizatorului emisiunii, redactorul Sebastian Crăciun.

      Cântă recitativ şi aria lui Figaro din actul al IV-lea al operei „Nunta lui Figaro”, cu Orchestra Filarmonicii din Craiova.

      Publicul din Essen – foarte „italian” sau foarte „românesc”, cald, vibrant, temperamental, latin. Urmează aria lui Ivan Susanin, cântă magnific.

      Acum cântă un Psalm foarte emoţionant. Şi eu care spălam covoare în baie, în loc să ascult cu amândouă urechile!

     

     

      *Pictoriţa Maria Pillat Brateş este evocată de nepoata ei, Monica Pillat. Tare mi-e drag de această femeie, cu voce de copoil, foarte sensibilă şi expresivă. Mai ales când vorbeşte despre familia ei sau când citeşte versuri. A fost prietenă cu Marta Cozmin şi cu Annie Bentoiu.

      1949 – Maria Pillat Brateş a fost închisă într-un penitenciar pentru că nu plătise nişte taxe, fiind socotită „moşieriţă”, deşi fuseseră expropriaţi!!! Câte anomalii impardonabile nu s-au produs îăn regimul anterior! Oameni absolut remarcabili au fost nevoiţi să sufere enorm, fie şi pentru faptul că s-au născut!

      A început să picteze în închisoare, chipurile, celor de acolo. Gardienii au început s-o respecte şi au avut faţă de ea un tratament mai uman.

      A fost trimisă cu domiciliu obligatoriu 5 ani la Miercurea Ciuc, la Polul frigului românesc, într-o casă părăsită de la marginea oraşului. A locuit cu familia unor unguri tineri, într-o cameră de trecere. Pictează ca să aibă ce mânca. Este foarte îndrăgită. Monica se ducea în vacanţă la bunica ei.

      Horia Roman Patapievici a elogiat pictura ei, pe sfântă dreptate.

      În pictura acestei artiste există un sens. Lucrurile sunt coerente, nu la întâmplare. Bucuria ei era să picteze şi printre obligaţiile domestice, picta pe furate. Fura timpul. Bucuria furată există în toate picturile ei. Ea dăruia tablouri cu efect terapeutic. Aceste tablouri, au o putere spirituală, vindecătoare. Iată ce efect miraculos are arta!

      Când s-a îmbolnăvit, tablourile ei au devenit sfâşietoare. Parcă oglindeau toate suferinţele şi durerile. Florile plâng, se sting şi ele, nemângâiate. Există o explozie de viu în tablourile ei, căci sunt născute din suferinţă.

      Suferinţa Mariei Pillat are ţinută, demnitate. Nu arăta suferinţa, ca să nu-i întristeze pe ceilalţi. Chiar şi o ţinută modestă o înnobila, o făcea precum o regină.

      Maria Pillat este o pictoriţă care trebuie să rămână în memorie, trebuie scoasă din uitare, spune Monica Pillat.

      Realizatoarea acestei emisiuni este Georgeta Drăghici. Nota zece. Tare mă fascinează biografiile artiştilor, ale oamenilor de cultură, în general.

     

      *Iar mă doare capul. Începe „Zări şi etape. Orizonturile realismului românesc” – o altă emisiune remarcabilă. Ion Adam, realizatorul ei îl evocă pe Ion Creangă. „Creatorul unei comedii umane profunde” – spune Nicolae Manolescu despre humuleştean.

      Creangă umanizează fantasticul. Animalele sunt ţărani de-ai lui. Florian Pitiş (Moţul) ilustrează cu vocea sa inimitabilă, vibrantă, anumite pasaje din opera hâtrului scriitor moldovean.

      Ion Creangă este un realist tipologic de tip clasic. Vizual,extravertit, spre deosebire de romantic, care e introvertit. Urât şi frumos, bine şi rău. Feţi Frumoşi şi Spâni. Autoironic peste poate. I se potriveşte zicala: „Râde dracu’ de porumbe negre, dar pe sine nu se vede”.

      Natura râsului humuleştean: este un râs carnavalesc, nu distructiv, gen Francois Rabelais. Vesela relativitate: haz de necaz.

      În toiul emisiunii s-a întrerupt lumina. Nu e prima dată în aceste ultime săptămâni. Păcat. Era aşa de interesant. Toate lucrurile frumoase durează extrem de puţin.

     

      *Nora Iuga a traus volumul de versuri „Trandafirul nimănui” de Paul Celan, poet de expresie germană, născut la Cernăuţi, carte care exprimă blestemul evreului rătăcitor care îşi caută patria originară.

     

      *Sfânta Tereza de Avila spunea: „Mori pentru că nu mori: - iar părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol spune: „Moartea este actul de naştere al veşniciei”.

     

      *Există 4217 de edituri în România – a spus Nicolae Manolescu la Conferinţa Scriitorilor de la Neptun.

     

      *La Plaja Palma del Majorca, românii joacă alba-neagra. Cântăreţi-ţigani îşi fac meseria cântând: tangouri, valsuri, manele. Fac şi ei ce ştiu mai bine şi ce au învăţat din tată-n fiu: să înşele şi să cânte. Pe ritm le merg mai bine afacerile.

     

      *Ascult la ceas de nămiază „Vals scherzo” op. 7 de Piotr Ilici Ceaikovski în versiunea pianistică a lui Sviatoslav Richter, în timp ce lecturez o poveste veche orientală despre dinastia WI. Un mit repovestit de Florin Mugur în „Cartea Numelor” (proza „Aritmetica”, pp.92-94). Aflu că dinastia cu pricina s-a pus sub semnul apei. Dar „cifra apei fiind trei, ziua de trei a fiecărei luni a devenit sfântă”.

      Nu pot să nu mă gândesc cu stupoare că şi eu sunt născută sub semnul scorpionului, semn de apă, în 3 noiembrie” Ce sî înţeleg de aici? Că nimic nu este întâmplător?

     

      *Iată că se transmite de la Festivalul Richard Wagner, opera „Thanhauser” - direct de la Bayreuth.

     

      *”Singurul artist total al secolului trecut” – spune Tiberiu Soare despre Wagner, el fiind o piatră de încercare pentru orice muzician. „Thanhauser” este o montare din anul 2002.

      Fanfarele cheamă publicul în sală pe o temă cunoscută din opera ce se va prezenta. E un ceremonial foarte frumos.

      Frank van Acken este Thanhauser. Uvertura este magnifică.

      Pe mine mă doare capul, un dinte (sau mai mulţi), urechile îmi ţiuie (tinnitus) şi multe resturi alimentare mi s-au oprit în laringe. E încă bine. Mi s-a dezmorţit piciorul stâng şi pentru că am băut două căni de ceai de păducel, au încetat palpitaţiile. Vorba doctorului: „Îţi bate inima? Lasă că o facem noi să nu mai bată”. (umor negru).

     

      *Ah, Wagner, Wagner!

      Ah, Thanhauser, Thanhauser! Meriţi toate durerile mele de oase, brusc stârnite de schimbarea atmosferei, căci sunt meteoro-sensibilă.

      Cel ai mare chin e că vreau să citesc şi nu pot ţine ochii deschişi.

      Mi-ar trebui un cap nou-nouţ, un gât pe măsură, o coloană dreaptă, un rinichi de rezervă, un lob hepatic la dimensiuni normale, o inimă care să nu se zbânţuie, sinusuri curate şi o beregată pe care să lunece lesne coaja de pâine.

      E mult, e puţin? Poate un R.K. m-ar pune pe picioare.

      O, ah, vai, picioarele pe care nu pot sta mai mult de un minut şi jumătate, din pricină de echilibru!

      „Cine are credinţă, nu se va clătina pe picioare”.

      Se vede că n-am destulă.

      „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” – spun şi eu ca tatăl copilului îndrăcit, după ce Isus îi vindecă fiul.

      Oricât mi-ar plăcea, renunţ la „Cartea numelor” pentru Wagner, căci deja ochii mi se împăienjenesc şi corul începe să cânte dumnezeieşte.

      Vine şi soprana contra alto urmată de tenor.

      Când închid ochii văd numai fosfene.

     

      *Muzica – sferă a interferenţelor. Petrec cu Despina Petecel Teodoru. Dar ea nici nu are habar ce înseamnă emisiunea ei pentru mine.

      Este opera de artă un model?

     

      *Victor Ieronim Stoichiţă – despre Efectul Pygmalion, o serie de conferinţe în care mitul Pygmalion este văzut în mai multe ipostaze: Pygmalion la cinema. Arta între iluzie şi simulacru sau între Don Quijote şi Pygmalion.

     

      Ascult Jean Philippe Rameau opera Pygmalion. Apoi Richard Strauss – Don Quijote – poem simfonic, de fapt „Zece variaţiuni fantastice” în care se ghiceşte voluptatea luptei cu imposibilul, cu intangibilul şi se manifestă efectul de simulacru, de iluzie. În căutarea eternului feminin produs cu obstinaţie de imaginaţia sa.

      Muzica de deasupra cuvintelor, muzica de acolo de unde încetează Cuvântul.

     

      *Revista Literară Radio îmi oferă câteva sinonime ale căldurii la Marin Preda, Ştefan Agopian, Caragiale, Paul Georgescu, George Bălăiţă, Kafka ş.a.

      E vorba de toposul căldurii: vipie, zăpuşeală, prăpădenie, zăduf, caniculă, crăpăt, fierbinţeală, toropeală, toride.

      Noica recită poeme. E prima dată când îl aud în această ipostază.

      Lasă-mă să-ţi amintesc de gândul filosofului care se întreba:

      Cine se adună cu cine?

      O poezie tulburătoare despre închisoare, spaţiu concentraţionar, redeşteptând doruri. „V-am chemat ca să vă scoatem din statistici” – aceasta a fost motivaţia condamnării filozofului şi, împreună cu el, a unui întreg lot de intelectuali de excepţie.

      În 1912 s-a născut Nicolae Steinhardt. Îl evocă Ioan Pintea, prietenul şi discipolul, cu o căldură aparte. Ilustraţii sonore cu vocea monahului de la Rohia. Tare, tare mă emoţionează, până la lacrima oaselor.

      Vorbeşte despre Agonia Europei.

     

      *După o lună şi cinci zile (luuuuungi!) – mă aflu din nou în posesia lui Isus. Grea abstinenţă. Nici pe departe pe măsura păcatului! Care e foarte uşor, dulce, plăcut şi repede trecător.

      Să stai în faţa unei mese îmbelşugate şi să priveşti salivând, cum alţii se înfruptă cu bucatele cele mai savuroase şi să fii conştient că nu ai dreptul să atingi nici măcar o fărămiţă. Poate fi ceva mai frustrant, mai dureros? Mai sinistru? Mai nedrept?

      Îl mulţumesc lui Dumnezeu că m-a primit din nou pe un colţişor de masă, pe un taburet, fie şi cu linguri de lemn, la ospăţul euharistic! Măcar în pridvor, unde stau rudele sărace ale Stăpânului şi li se aduc şi lor bucate. Deşi mai persistă încă senzaţia de nevrednicie, m-am înfruptat azi cu un coltuc mare de pâine şi am băut pe nerăsuflate din potirul cu Sângele Domnului, până mi-au dat lacrimile. În banca mea am izbucnit în plâns de-a binelea. De ruşine, de fericire?

      Nu reuşeam să-i mulţumesc cum se cuvine pentru acest privilegiu de a sta la masă cu El.

      Mulţumirea mea au fost lacrimile care au curs din belşug. M-am înveşmântat din nou cu veşmântul neprihănirii. Ce alt dar mi-ar mai trebui? Avându-L pe El, mă simt îndestulată.

     

      *Dromichete împreună cu întreaga curte, cu întreg neamul său se ruga la albine, la viţa de vie, la cântecul mierlei, la grâu şi la toate cele ce cresc în pământ, căci ei spuneau că toate sunt ale lui Zamlolxe, spune D.R.Popescu în piesa „Muntele”.

     

      *În opera lui Rameau, sculptura prinde viaţă în oglindă, devine un alt portret al artistului. Ce ciudată viziune!

      Suntem ceea ce creăm.

      Ce-ar fi dacă, într-o zi, versurile mele ar prinde viaţă?

      Aş mai lega prietenie cu ele, ori mi-ar fi potrivnice?

      Temă de meditat înainte de a le aşterne pe hârtie.

     

      *După Fervex şi Nurofen, durerea aţipeşte un timp. Şi starea de inconfort datorată curentului îndurat în autobuz, când începuseră a mă durea toate cele: nas, gât, urechi. Ochi, sinusuri, coloană…

      Tare e bun Dumnezeu cu mine că-mi dă durerea asta ca să mă trezească!

     

      *Galateea! Întruchipare a dorinţelor artistului.

      Georg Friederich Handel a scris o operă despre Acis – inima. Dragostea pentru o nereidă stârneşte gelozia ciclopului Polyfemus. Galateea – animus.

      Aplecându-mi urechea spre aceste bucurii sonore, îmi dau seama de propria-mi ignoranţă.

      O, sancta simplicitas!

      Când oare voi avea capacitatea de a şti, cel puţin ce este elementar, în toate domeniile?

      Vai, cât mai am de recuperat!

      Anima = legată de Animus în concepţia lui Yung.

      Ei se contopesc, în ciuda dificultăţilor, într-o singură fiinţă. Polyfemus simbolizează dificultăţile pe care le au de străbătut cei doi.

      Mitul lui Pygmalion, Mitul lui Narcis, sunt mituri paralele.

      În concepţia lui Ovidiu ăn „Metamorfozele”, ambii se îndrăgostesc de propria imagine. Însă Pygmalion depăşeşte imaginea şi se identifică, cu propria plăsmuire (operă).

      Când vrei să reproduci un model, intervine propria ta structură intimă, subiectivitatea ta. La fel, interpretul care remodelează un mit. Opera de artă este deschisă, perpetuă, de aici şi fascinaţia ei, care o face mereu actuală.

      Iată ce regal!

      Concertul nr. 5 „Imperialul” de Ludwig van Beethoven îăn două interpretări, una sub bagheta lui Herbert von Karajan.

      Walter Giseking – versiunea sa are un aer seniorial. Interpretarea lui este imaginea austeră, profund spiritualizată a materiei.

      „Opera de artă între iluzie şi simulacru” – emisiune excelentă!

     

      *”Scena şi ecranul” – emisiune de artă teatrală şi cinematografică.

      Anişoara Dumitrescu – pe muzica lui Vanghelis începe emisiunea cu o trecere în revistă a spectacolelor în aer liber, prin parcuri, prin staţii de metrou. Nu sunt de acord cu spaţiile convenţionale în teatru. Eu vreau să mă simt în sala de teatru ca la curtea regelui, să-mi permit să visez în fotoliul moale şi catifelat, să mă învăluie blând luminile rampei, să nu aud musca după ce începe spectacolul. Agitaţia stradală, tramvaie, trolee, claxoane, în timp ce orchestra cântă şi soliştii se străduiesc să acopere vacarmul, mă oripilează. Că doar nu e carnaval. Atmosfera carnavalescă mă deprimă. E o singurătate-împreună foarte ţipătoare. N-o suport.

      „Curtea Comedianţilor” – spaţiu atemporal în care ne căutăm rădăcinile. Artişti din multe ţări dau spectacole la Râşnov, Bucureşti, Sibiu, Sighişoara. Toate sunt spectacole de artă medievală.

      David Estrich – atelier de teatru din Sibiu la care participă 25 de artişti din ţară.

      Timpul curge în aceeaşi măsură în favoarea şi împotriva noastră.

      Particip cu gândul şi inima la aceste evenimente culturale şi spirituale. Măcar atât, dacă îmi sunt limitate mişcările din varii pricini.

      Expresie: teatru corporal, pantomimă modernă, clovnerie.

     

      *Max Blecher – un autor foarte căutat peste hotare, tradus în nenumărate limbi cu cartea sa „Întâmplări din irealitatea imediată”.

      Şi eu care am avut-o la biblioteca de la serviciu şi nu i-am dat nici o atenţie. Vai, vai, vai!!!!

     

      *Un cântec excelent ilustrează emisisunea, interpretat, surprinzător de Jean Moreau, în filmul „Zâzania”.

     

      *La „Texte şi pretexte” s-a lansat termenul „blenoragie mintală”. Rămân interzisă fiindcă această emisiune, prin elitismul ei şi prin spiritul ludic, m-a fermecat întotdeauna.

      Valentin Protopopescu prezintă o carte - a nu ştiu cui – „Cum am făcut dragoste întâia oară.”

      E atâta nevoie de exhibiţie, vai!

      Fără comentarii.

     

      *”Cei mai umani rămân roboţii” – se titrează dintr-un ziar la Radio România Cultural.

     

      *Un cvintet cameral cântă, pe TV cultural – nu ştiu ce – Vioara a I-a, a II-a, vilă, clarinet şi violoncel.

      Îmi ies flăcări din pavilioanele urechilor, pentru că mi-am turnat picături de bitter suedez în ele.

      Aştept să aud cine cântă şi ce cântă dar, sigur e un preclasic. Până la urmă, instrumentiştii se ridică, se înclină şi se retrag discret, în aplauzele spectatorilor. Parcă asist la „Simfonia neterminată” a lui Franz Schubert, unde pleacă toţi instrumentiştii, pe rând, înainte de a sfârşi compoziţia muzicală – de excepţie.

     

      *18-25 iulie 2007. Festival fierbinte: „Haricleea Darclee, la Brăila, având-o ca amfitrioană pe inegalabila, nobila şi distinsa soprană Mariana Nicolesco.

     

      *Începe „Înapoi la argument” – emisiunea lui Horia Roman Patapievici. Invitat: Sorin Alexandrescu. Se prezintă cartea: „Mircea Eliade dinspre Portugalia” – Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade în raport cu proiectul lui de viaţă, speranţele şi utopiile sale, punct nodal şi punct de întoarcere totodată, când Eliade încetează să mai fie ceva şi se pregăteşte să devină altceva. Cartea a apărut la „Humanitas”. Şi alte cărţi de-ale lui Eliade: „Salazar şi revoluţia din Portugalia”; „ Românii – latinii Orientului”; romanul: „Un om mare”; piesa de teatru „Oameni şi pietre” şi „Mitul eternei neîntoarceri”-

      Întrebare: „Ce este Jurnalul portughez” – Un act expiatoriu – în care un român mărturiseşte suferinţa sa departe de ţară.

      Jurnalul portughez este jurnalul unei iubiri moarte.

      Criza unui om care îşi dă seama că nu se mai poate întoarce în ţară, căci va fi arestat. Portugalia este anticamera Occidentului şi este un fel de doliu după moartea soţiei şi după ţară, care se prăbuşea la acea dată, o dată cu sufletul scriitorului.

      Este un document unic, căci reprezintă gradul zero a ceea ce ne-a lăsat Eliade.

      Anumite fragmente sunt supuse unei autocenzuri, discreţii. El operează selecţii. Descoperi un Eliade complet nebănuit, de o imensă seninătate, pufăind din pipă, având întotdeauna un răspuns afabil pentru studenţi. Stătea ore întregi şi-i asculta pe toţi. Cu preţul unei lupte cu sine însuşi.

      Suferea pentru el, pentru ţara lui, cu tipul de forţe care se înfruntau pe plan politic.

      Atunci murise şi Nina Mareş, soţia lui.

      În Portugalia e un alt om. Îşi asumă responsabilitatea. Stă la căpătâiul ei şi-i citeşte din Biblie. Un document uman cu o valoare exemplară.

      Sorin Alexandrescu, un cărturar remarcabil, plăcut, luminat.

      Mircea Eliade a fost ataşat cultural român la Lisabona în anii 1936.

      În doi ani a învăţat limba, a studiat istoria ţării şi a scris o carte despre Istoria Lusitană. El scrie despre starea Portugaliei pe o perioadă de o sută de ani, despre Salazar.

      E o scriere în oglindă, cu similitudini frapante. A venit într-o ţară străină ca să scrie despre problemele ţării lui.

      Ultima utopie a lui Eliade: a crezut că România lui Antonescu de atunci se va salva, se va întregi printr-un dictator luminat precum Salazar.

      A fost criticat pentru megalomania lui. Nota sa dominantă este deznădejdea. Mircea Eliade sublimează moartea Ninei în ceva soteriologic, care să dăinuie. El vede valoarea de sacrificiu a Anei lui Manole.

      Sorin Alexandrescu este nepotul lui Mircea Eliade. În 1942 – când Eliade a venit în ţară, s-au văzut. Există o diferenţă de 30 de ani între ei. Şi Sorin Alexandrescu a fost 35 de ani în exil în Olanda.

      Lucrarea este o istorie literară şi o filozofie a interpretării – făcută de un biograf documentat şi pertinent.

      O carte cu scrupulele intelectual de a vedea în multiple oglinzi, imaginea complexă, paradoxală, a lui Eliade.

      „Mircea Eliade dinspre Portugalia” – excelentă emisiune!

     

      *La „Cafeneaua literar-artistică” de vineri, este invitată Ileana Toma – cu romanul ei „Marea fugă”, text prezentând similitudini cu memoriile Anniei Bentoiu. Autoarea povesteşte emoţionant pasaje din închisorile comuniste.

     

      *Astronomia - fereastra deschisă spre cunoaşterea universului.

     

      *Etalonarea timpului propriu este singurul mod de a-ţi cunoaşte alienarea.

      În ficţiune poţi descrie realitatea, nu aşa cum a fost, ci cum ar fi trebuit să fie.

     

      *Tot la Radio se prezintă o emisiune spirituală despre Sfântul Ignaţiu de Loyola. Ordinul Iezuiţilor nu era monahal, ci religios: Soldaţii lui Isus. În plină reformă protestantă, după ce Luther lansase faimoasele teze, şi Zwingli îşi începuse campania împotriva catolicilor în Elveţia, Ignaţiu de Loyola are superba îndrăzneală de a apăra catolicismul. Contrareforma se naşte o dată cu reforma. Membrii Companiei lui Isus depuneau patru voturi, ajungând la gradul de profeşi. Al patrulea vot: ascultarea necondiţionată faţă de Papă, vot introdus numai la iezuiţi.

      Două misiuni au iezuiţii din România: în domeniul educativ şi în domeniul misionar.

      La Cluj, Mănăştur şi Şcoala Latină de la Cotnari – sunt opere iezuite.

      De asemenea, a iniţiat Programa Ratio Studiorum, pentru şcoli medii.

      În Polonia, unul din statele catolice mai fervente, rolul iezuiţilor a fost covârşitor. Însuşi Papa a dizolvat Ordinul la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

      Acuzaţii:

      -Conflictele iezuiţilor cu factorii politici;

      -s-au îndepărtat de tradiţia sărăciei;

      -disciplină severă; Generalul din Ordin este Comandantul Suprem – mai presus decât Papa;

      -caracterul închis, misterios, aproape masonic;

      -Au contribuit la revigorarea Bisericii, la renaşterea Credinţei Catolice, revitalizarea ei şi a instituţiilor sale;

      -Revigorarea Bisericilor din interior.

      În dicţionar, termenul „iezuit” are o altă conotaţie: viclean, perfid, cum erau sofiştii în Grecia Antică.

      Iezuitism=lipsă de principii morale în atingerea scopurilor.

     

      Eu cunosc iezuiţi de excepţie care îşi desfăşoară apostolatul în România: părintele Olivio Bosa, - în Cluj-Capoca; profesorul meu de patrologie, belgianul Jean Luc Paquenne, de la Bucureşti şi, bineînţeles, ramura feminină a Ordinului, numit „Slujitoarele Credincioase ale lui Isus Cristos”, ordin care a primit-o pe Luminiţa Popescu în sânul lui şi acţionează în toate ţările din lume, făcând acte de caritate şi apostolat biblic, pentru că ei se bazează foarte mult pe studiu, pe erudiţie, pe cultură.

      Învăţământul promulgat de iezuiţi se face în limba poporului respectiv.

      Biserica a cunoscut în istorie mulţi martiri iezuiţi.

      Ordinul s-a început cu 60 de membri.

      Ca să ajungi iezuit îţi trebuie cel puţin 15 ani, dintre care 6 ani de noviciat.

      Există 200.000 de iezuiţi în lume, din 112 ţări.

      Ordinul Opus Dei a apărut în 1928.

     

      *Mare eveniment cultural-artistic. În perioada 1-23 septembrie se desfăşoară Festivalul „George Enescu” cu invitaţi de marcă din ţară şi de peste hotare. Un adevărat regal.

      Sper să-l urmăresc integral, tot ce se va transmite.

     

      *Niciodată ca anul acesta, n-au fost mai multe festivaluri: Festivalul teatrului tânăr, Festivalul de jazz, de rock, foarte multe - de poezie.

      Cred că au fost cel puţin 50 de festivaluri numai la Sibiu.

     

      *30 iulie 2007. ÎN CĂUTAREA CĂRŢILOR PIERDUTE

     

      La „Vorba de cultură”, azi, compozitorul Adrian Enescu, un giuleştean de pe lângă Podul Grant, amator de rugby. Este un sport al fairplay-ului, spune el.

      Are un nume predestinat pentru muzică. Nu-l poţi pronunţa fără să te gândeşti la predecesorul lui.

      Muzica – a doua natură în care el se consideră debutant.

      Ca să fii om de cultură – trebuie să fi citit filozofie. Cultura este apanajul filozofului. Muzica lui este foarte plăcută între stilurile jazz şi simfonic, cu instrumente de suflat şi percuţie. Este muzica de pe genericul emisiunii Iulianei Ciugulea. Toată coloana sonoră este compusă de Adrian Enescu.

      În teatru – muzica este un personaj. Fundalul sonor se desfăşoară pe întreaga piesă, ca un alt personaj care se strecoară printre replici.

      Este muzică atemporală, nu are nevoie de nimeni şi de nimic.

      16 filme de-ale lui Dan Pizza sunt ilustrate sonor de Adrian Enescu.

      Peste 50 de emisiuni cu 50 de actori în regia lui Ducu Darie, sunt ilustrate de acest compozitor de excepţie.

     

      *La ştirile de la ora 13,00 aflu că regizorul Ingmar Bergman a încetat din viaţă la respectabila vârstă de 89 de ani în Suedia.

      Fiica lui, Eva Bergman.

      Ingmar s-a născut în 1918 la nord de Stockholm. A realizat fulme celebre: „Fragii sălbatici”; „Ouă de şarpe”; a regizat 50 de piese. Căsătorit de 5 ori, Ingmar Bergman a avut 9 copii.

     

      *Teatrul Naţional radiofonic prezintă „Logodnicul”, dramă radiofonică, după piesa cu acelaşi titlu de Hortensia Papadat-Bengescu. Regia artistică: Dan Puican. Nu mai ştiu finalul fiindcă am aţipit şi m-am trezit pe muzică de fado portughez cu Yolanda Suarez.

      Sunt toată o apă, că am luat, înainte de a adormi un praf de Fervex. La Revista medicală radio – un portret magnific al lui Vasile Voiculescu.

     

      *Se prezintă cartea „Ghid de antropologie generală în viziunea interfeţelor”, are două autoare pe care nu le reţin. Idee: Căutarea de sine şi căutarea celor din jur.

      Câte interfeţe are fiinţa umană!

     

      *Tromboembolism la nivelul picioarelor – boala datorată călătoriilor prea lungi cu avionul, trenul, maşina.

      De dimineaţă am redus proporţiile la evocarea despre Aurelian Bentoiu: „Poezia răstignită de gratii” – pentru revista „Dunărea de Jos”.

     

      *Vasile Voiculescu – doctorul fără arginţi al României – a transformat profesia în vocaţie. Vlaicu Bârna spunea că Vasile Voiculescu era un sfânt. Medicul, poetul, dramaturgul şi prozatorul Vasuile Voiculescu, născut în 27 noiembrie, ca şi tata!

      „Cred că neapărat credinţa trebuie să stea la temelia conştiinţei umane!”

      A murit în 25/26 aprilie 1966 la Bucureşti.

      A scris 90 de sonete şi excelente proze: „Ciobănilă”; „Revolta dobitoacelor”; „Ciorbă de bolovan”; „Ultimul berevoi”, din volumele de „Povestiri” 1-2.

      De ce nu este studiat în şcoală? Şi cine poate hotărî dacă un scriitor e canonic sau nu?

      În primul rând, termenul canonic este impropriu, folosit doar pentru scrierile biblice şi nu pentru cele laice. Scrierile biblice canonice (inspirate), care fac parte din Canonul stabilit de cei 70 de Bătrâni înţelepţi, sunt cunoscute.

      De asemenea, scrierile biblice considerate necanonice, din Vechiul şi Noul Testament, care se citesc totuşi.

      De ce s-a aplicat această formulare pentru operele scriitorilor, în ultimul timp şi care sunt cei care stabilesc canonicitatea unei lucrări, cu alte cuvinte inspirate, sau aflate sub puterea Duhului Sfânt, după dogmele Bisericii? Cine-mi garantează mie acest lucru? Canonul biblic este încheiat de 2000 de ani, iar celelalte lucrări, religioase sau laice, sunt în afara Canonului. Nu sunt scrieri revelate. Programa şcolară e alcătuită astăzi din scriitori canonici şi necanonici.

      Cei necanonici sunt separaţi şi consideraţi facultativi sau opţionali, ori de-a dreptul omişi din programă. Nici măcar gustul publicului nu poate impune ori categorisi operele sub acest aspect, căci s-a dovedit că gustul comun e, vai! cât se poate de limitat şi de îndoielnic, subiectiv şi adeseori, de-a dreptul transformat în prost gust.

     

      *De-o vreme urzesc la un război îngeresc.

     

      *Gând: Ce nu ştii, nu te poate răni.

     

      *”Suferinţa pentru Domnul este un har” – nu ştiu cine a spus-o dar se potriveşte.

     

      *”Nu e totul să fii fericit, ci să fii demn” – Immanuil Kant.

     

      *”Omul cu adevărat bun este acela care ar fi putut fi rău şi n-a fost” (Nicolae Iorga).

     

      *Frumuseţea unui om stă în intimitate, nu în imagine” (Dan Puric).

     

      *Şi acum în contrabalans, poetul Ciprian Măceşanu, din generaţia 2000, spune într-un poem: „Sufletul îmi era contractat ca uterul unei femei gravide”.

     

      *Dregere de busuioc: Poemele mele – ca şi pietrele înflorind în ianuarie.

     

      *Poezia este ceea ce se pierde prin traducere.

     

      *Poezia este o artă a străfulgerării.

     

      *Distih: Obrazu-l aştern pe pământ

      Să aud răsufletul liniştii.

     

      *”Libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului” (Ana Blandiana).

     

      *”Omul el mai rău e oglinda celor ce se simt mai buni” (Marin Preda, Marele singuratic).

     

      *Revenirea la poezie are ceva din salvarea sufletului” (Marin Preda).

     

     

      *”Sunt ani la mijloc” – audiez un lied foarte frumos de Pascal Bentoiu pe versurile lui Mihail Eminescu. Cântă: Bianca Luigia Manoleanu, acompaniată la pian de Remus Manuleanu. (1 iunie 2007).

      Sunt foarte emoţionată şi ca atare, dau un telefon la Bucureşti, la Annie Bentoiu şi o anunţ.

     

     

      *Din păcate, peste tot există comunitate fără comuniune. Ar fi mai bine invers. Comuniune, chiar şi în afara comunităţii. Comuniune, pur şi simplu.

     

      *În timp ce Miruna Vlada, în „Pauza dintre vene”, citeşte „Poeme extrauterine” -. pietroglifele povestesc despre oraşul fantomă, Pintados, oraşul cu un singur locuitor din deşertul chillian. Locul uitat de clorofilă cu lumina lui mirifică. Cu un singur locuitor într-o casă de carton şi cu un automobil pe butuci, de pe vremea bunicii.

      Deşertul Atakama aşteptându-şi oaspeţii în lumina lui fabuloasă, cărora să le ofere câteva ilustraţii prăfuite şi să le arate fantomele deşertului.

      Florin Andreescu, artist fotograf, ajuns acolo a făcut instantanee şi împărtăşeşte din experienţa sa.

     

      *”Actul creaţiei poate fi perceput ca un act erotic? – se întreabă poeta şi traducătoarea lui Paul Celan, Nora Iuga. O viziune mult prea epidermică asupra realităţii, asupra creaţiei. Nora Iuga care a scris şi a citit la Radio România Cultural, un poem lung despre „sfânta spermă”. Avea pe atunci 76 de ani.

     

      *10 august, e Noaptea lui San Lorenzzo, noaptea când stelele cad şi totul devine posibil.

      Iată că am ajuns anul din urmă.

      E ziua lui Ovidiu şi a lui Luc. (dar aceasta aveam s-o aflu mult mai târziu).

     

      *Începe la Bayreuth opera „Siegfried” – la Festivalul Richard Wagner.

      30 iulie 2007. Zi nefastă. Acum o oră a plecat la cele veşnice Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Teoctist, în urma unei complicaţii survenite de la operaţia de prostată.

      După 80 de ani de slujire, căci a intrat în mănăstire la 14 ani.

      Drept pentru care, câteva zile mai târziu, aveam să scriu un Memento pentru Patriarh:

     

     

      UN GÂND DE ADUCERE AMINTE

     

     

      UN OM DEVENIT RUGĂCIUNE

     

      Deşi încă drept şi falnic la cei 92 de ani ai săi, Patriarhul a plecat încovoiat, apăsat de o vină care nu era a lui. Dar pe care şi-o asumase. Avea atâtea răni deschise pe trup şi pe inimă, câte biserici fuseseră dărâmate. Câţi preoţi şi înalţi ierarhi fuseseră întemniţaţi. Câţi nevoiaşi nu aveau ce să le pună pe masă, copiilor. Câţi sinucigaşi îşi încheiaseră socotelile pripit, cu viaţa, din motive mai mult sau mai puţin întemeiate. Câţi copii avortaţi ori abandonaţi la containere strigau cu glăscioarele mute spre Cer, stând cu pumnişorii strânşi, pentru că li se luase dreptul la lumină, dreptul la viaţă.

      Tot atâtea răni câte cuvinte blasfemiatoare, câte blesteme şi ocări la adresa Domnului. Câtă ură între fraţi, între copii şi părinţi, între soţi, între rude de sânge… Câţi drogaţi, bolnavi de SIDA, femei care-şi vând trupurile, bărbaţi speculând femeile care se vând, câţi hoţi, mincinoşi, adulteri, trădători, mişei, parveniţi, tâlhari şi păcătoşi de tot felul… Şi mai ales, câţi necredincioşi care trăiau ca şi când n-ar muri niciodată…

      Pentru toţi se ruga încontinuu, viaţa sa se petrecea între altar şi capela de rugăciune. Între Euharistie şi icoana Mântuitorului şi a Măicuţei Domnului.

      Deşi înconjurat de zeci de prelaţi, îşi ducea poverile singur. Lacrimile nu i le văzuseră decât foarte puţini, curgând pentru toate nelegiuirile săvârşite de alţii împotriva Bisericii.

      El era păstorul, iar oiţele, vitele, mieii, fiecare cu beteşugul său, erau peste putere de mulţi, trăgând fiecare în partea unde i se părea că iarba e mai grasă.

      Cu vorba bună, cu sfatul înţelept, cu propria sa purtare exemplară, cu surâsul cald, cu bunătatea-i proverbială, cu lumina de pe chip şi cu prezenţa sa stenică, impunătoare, protectoare.

      Dar de fapt, era singur. Mereu singur într-o luptă cu un uriaş fără limite : răul din lume. Răul de departe, dar, în chip deosebit, cel de aproape. Din jur, de lângă sine, care pătrundea tot mai adânc, chiar şi până-n altar, în confesional, în sacristie.

      Singur fusese şi Isus, deşi era înconjurat de gloate de oameni şi îşi alesese chiar 12 apostoli şi 70 de ucenici să-L urmeze, pe care să-i înveţe, cărora să le lase moştenire învăţătura de la Tatăl. Îi învăţase Rugăciunea Domnească. Îi făcuse martori ai minunilor Sale. Câţi dintre ei se aflau, însă, la poalele crucii, în ceasul cel greu din urmă? Unul singur. Alături de Mama Sa şi de o fostă păcătoasă.

      „Femeie, iată-l pe fiul tău!”

      „Fiule, iat-o pe Mama ta!”

      Astfel încredinţase Maicii Sale, prin apostolul Ioan, întreaga lume păcătoasă. Şi pe noi. Până la sfârşitul veacurilor.

      Patriarhul dormea acum, înconjurat de cele mai înalte onoruri. Înconjurat chiar şi de cei care, declarându-se ateei convinşi, încercaseră să-i împiedice lucrarea. Un singur preot tânăr plângea nemângâiat, şi doar câteva măicuţe şi ştergeau discret la ochi cu năframele. Ceilalţi, căutau un unghi cât mai favorabil pentru ca apariţia lor să dea bine pe marile şi micile ecrane.

      Mii de rugăciuni făcute doar cu buzele. În ochi li se citea unora uimirea, dar şi o curiozitate insolită de a şti mai degrabă ce-o să urmeze. Se făcuseră deja prognosticuri. Reformă sau tradiţie?

      Pe Dumnezeu nu-L întreba nimeni. Şi doar El trebuia să decidă soarta Bisericii, rămasă acum fără păstor. Jocurile erau încheiate, târgurile, negocierile, încă mai continuau în favoarea unora sau altora. Cum decid cărţile.

      Patriarhul se îndreptase spre salonul unde urma să fie operat senin, liniştit, împăcat, cu nădejdea în Dumnezeu, îşi încredinţase chiar medicul că totul va decurge bine, că este o zi mare, ziua Sfântului Valentin şi că va scăpa teafăr. Şi chiar totul decursese normal. Intervenţia reuşise.

      Dar deodată inima sa, împovărată de atâtea dureri, începu să se împotrivească. Obosise. Nu mai putea lupta cu durerile lumii.

      Şi Isus agonizase singur pe cruce. Şi Dumnezeu părea să-L părăsise în ceasul cel greu. Dar aşa trebuia să se întâmple. Să sfârşească precum un om. Pentru că fiecare om moare singur, aşa cum singur se înfăţişează pe lume, în ţipetele mamei şi în strigătele de glorie ale celorlalţi apropiaţi. Cu cât mai înconjurat de mulţime, cu atât mai singur pleci, pe drumul tău, neprivind înapoi, pentru că, vine o clipă, - doar a ta -, când nu mai poţi lupta cu stihiile vieţii.

      Atât a fost. Şi a fost.

      Nici o intervenţie, în afară de cea a lui Dumnezeu, nu putea să mai întoarcă clipa. Dar Dumnezeu deja hotărâse. Îşi lua fiul înapoi, după ce acesta, ascultător, drept, jertfitor, rugător peste poate, îl slujise aproape 80 de ani.

      80 de ani de slujire neîntreruptă, sistematică. Să nu fie o zi ori o noapte, ori măcar un ceas, să nu i te închini, să nu spui rugăciuni, să nu-ţi pleci genunchii, să nu îl slujeşti.

      Mai mult de o viaţă de om, cât două, cât nouă, cât nouăzeci şi nouă – ca intensitate a trăirii religioase. Cei care l-au cunoscut spun că a fost, ca şi papa Ioan Paul al II-lea, de vie amintire, un om al rugăciunii. Un om al slujirii euharistice.

      Şi totodată un om deschis spre durerile altora. Ştia să aline, să mângâie, să încurajeze, să întremeze, să călăuzească, dar şi să mustre cu blândeţe, atunci când situaţia o cerea. Cu Dumnezeu nu e bine să faci compromisuri. Şi Patriarhul nu făcuse. Sau cel puţin, nu de bună voie.

      Mulţi, foarte mulţi s-au grăbit să-l judece, să dea cu piatra, considerându-se îndreptăţi să-i ceară socoteală. De parcă Patriarhul dăduse ordin să fie demolate bisericile. Să fie închişi preoţii, să fie interzisă Religia în şcoală.

      Aţi asistat vreodată la dărâmarea unei biserici? Este un spectacol care nu se poate privi fără un cutremur adânc de fiinţă. Fără să-ţi lase o rană adâncă în suflet. Nici un creştin nu poate asista nepăsător la prăbuşirea zidurilor unui locaş de cult. Pentru simplul motiv că n u e o casă, o clădire oarecare, ci este casa lui Dumnezeu şi Poarta Cerului. Cum să dărâmi Casa lui dumnezeu de pe pământ? Cu ce putere, cu ce voinţă, cu ce minte, cu ce suflet? Şi mai ales, cu ce motiv? Ori, dacă un creştin nu poate asista la dărâmarea, la nimicirea Casei lui Dumnezeu fără să se cutremure, cum ar fi putut un preot, un ierarh, un monah, să asiste nepăsător la moartea atâtor biserici?

      Au fost şi au rămas pentru el, aşa cum a mărturisit, când a împlinit 90 de ani, asumându-şi o vină care nu era a sa, - răni scrijelate pe inimă.

      Sunt convinsă de acest lucru. Nici o altă mângâiere, nici o altă faptă de bine nu i-a putut vindeca aceste răni care au rămas până în ultima clipă deschise şi sângerând, sângerând…

      A plecat cu inima sângerândă, inimă care nu mai putea suporta rănile, căci şi inima omenească are o limită. Şi limita fusese demult depăşită, aşa cum fusese depăşită orice închipuire, strigătoare la cer, atunci când se întâmplaseră aceste cumplite fapte, atunci când se legalizase avortul, atunci când se aprobase legea pentru homosexuali, şi mai recent, atunci când se aprobase scoaterea icoanelor din şcoli.

      Trecuseră aproape 18 ani de la schimbarea regimului. Ani în care se schimbaseră multe în rău şi în bine. 18 ani de convalescenţă, de încercare de reconstrucţie, de pansare a rănilor pricinuite de pieirea bisericilor, dar rănile erau la fel de dureroase, de adânci, de sângerânde. A purtat în sine, în alt fel, rănile lui Isus. Este părerea mea. Unul din oamenii aleşi pentru a fi stigmatizaţi pe viaţă, primind în trup şi în suflet rănile Mântuitorului. Chiar dacă nu voia să vorbească despre ele. Uneori se ghiceau sub veşmântul aurit sau cel alb de Înalt ierarh, căci sângele nevăzut, pătrunde şi prin pământ, şi prin piatră. Darămite prin carne. Cine ştia să le vadă, le-a văzut, le-a simţit, le-a venerat.

      Fie şi numai pentru aceste rănim Patriarhul a r trebui ridicat la cinstea Sfintelor Altare. Nu decorat cu cele mai înalte distincţii – Steaua României în grad de Colan, cinste acordată post mortem, primului român, care de fapt, acum, nu-i mai slujeşte la nimic.

      Dumnezeu îi dăduse alte decoraţii rubinii, alte distincţii, rănile Sale, dar i le atârnase direct pe inimă. De aceea, cred, inima sa n-a mai vrut să lupte. Decoraţiile atârnau prea greu, căci se înmulţiseră şi depăşeau greutatea sa corporală. Îl trăgeau spre ţărâna din care venise aproape cu un secol în urmă. Îl îngenuncheau, îl apăsau, îl prăbuşeau. Cum să mai stai neclintit în picioare?

      Trupul s-a prăbuşit chiar în clipa când sufletul s-a înălţat spre Cel pe care 80 de ani îl slujise zi şi noapte. Până şi-n somn, până şi-n vis, tot ce făcea devenise o rugăciune. O rugăciune a inimii continuă, rostită de Sfântul Duh, atunci când el era supus altor îndeletniciri pe care înaltele dregătorii le impuneau. Duhul se ruga pentru El în suspine negrăite. Astfel că el în întregime devenise o rugăciune.

      Pletele sale au albit în slujirea lui Cristos. Osândit, dar nu ucis. A râvnit la slava lui Dumnezeu şi s-a jertfit. Suişuri şi coborâşuri. A avut o cinstire şi un respect fără limite pentru biserica Mamă a Constantinopolului. Dragostea pentru Dumnezeu şi pentru oameni îi covârşea inima.

      Dumnezeu l-a aşezat strălucit liturghisitor în Biserica sa.

      Fericitul întru adormire Teoctist, te rugăm cu glas înalt : ghimpele dat nouă în suflet pentru păcatele noastre, tu să-l scoţi cu rugăciunile tale pentru noi.

     

      Un om. Un suflet. Un cuget. Un om devenit rugăciune.

      Un om. Rugăciune.

     

     

      3 august 2007

     

     

     

     

      La Iaşi se face procesiune pentru ploaie cu moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva.

      Tot azi a fost internat la Spitalul Fundeni, actorul Florian Pitiş (Moţul), suferind de o boală incurabilă. Şi tot azi, am aflat că a murit legendarul star suedez Ingmar Bergman. Zi nefastă de trei ori.

      Numai Costel mă face nebună fiindcă plâng pentru toţi poeţii şi actorii care mor. Plâng şi pentru un biet papagal omorât de căţeluşa mea pechineză.

      Woody Allan l-a numit pe Ingmar Bergman cel mai mare cineast, când acesta a împlinit 70 de ani. „A şaptea pecete”, „Izvorul fecioarei”.

     

      *31 iulie 2007. La prânz, la Teatru radiofonic ascult cu multă plăcere „Milano nu există” – piesa lui Dario Fo, în regia lui Dan Puican.

      Apoi fac o incursiune, mai bine zis o baie, în fadoul portughez cu Fernando Machado Suarez, la ora 14.

      Mă răsfăţ. Mi-e bine.

      Împreună cu Yolanda Suarez cântă piesa „Lagrima”.

     

     

      *La emisiunea medicală aflu că există 300.000 de bolnavi de cancer în România. Incidenţa vindecărilor: 20-30 la sută.

      Se recomandă tratamentul cu protoni. Radiochirurgie – chirurgie cu radiaţii.

     

      *Numai sufletul nu poate fi produs „in vitro”.

     

      *Stă chipul tău încropit în poeme, ca dintr-o metaforă, ca dintr-o sintagmă.

      Mă mustră, mă cheamă, m-alungă şi geme, şi-l simt părticică din magmă.

     

      *Nimbată de propriul rug, mă rostogolesc în clepsidră…

     

      *Demult jinduiesc o dragoste nudă – ca o mireasă despetelită – anonimă şi fără de chip străbătându-mă.ca săgeata lui Wilhelm, mărul domnesc…

     

      *Îmi arde văzduhul la tâmple. Cu lacrima lunii rămân să prefir anotimpurile…

     

      *Gândurile mele – mustangi nărăvaşi, alergând, alergând, pe nisipoase întinderi…

     

      *Cum să purific absenţa, tot mai străină de linişte?

     

      *În spectrul uşor adumbrit al misterioasei secunde, privesc absolutul doar cu dioptriile inimii.

     

      *Mă sprijin de ore ca zmeul de sfoara subţire…

     

      *O mână cere alteia sprijin, un umăr jinduieşte o tâmplă, în timp ce privirile, tot mai cuminţi, totdeauna se caută…

     

      *Umbră, şterg pe jos cu tine/ şi te scuipă orişicine./ Vino repede, te spală/ Cu cenuşă şi cu smoală.// Vin’, te spală cu clăbuc/ cu albuş din cuib de cuc…

      Ce m-a apucat?...A…înserarea….

     

      *Înferecat în gânduri grele/ şi-ascuns în azimi de cuvinte/ adorm în goluri de inele/ adorm în cuiburile sfinte…

     

      *Aflu că Biserica Ortodoxă are, doar ea din tot creştinismul, „simţul tainei”. O spune Î.P.S. Nicolae Corneanu al Banatului – într-un interviu realizat în 1993.

     

      *Până şi lumina se întretaie, când îţi intră îngerul în odaie…

     

      *Să las o umbră doar, atât, eu jinduiesc lumina zenitală…

     

      *Vreau să împart lumina. N-am cui. Lumina de flux. Fiat Lux!

     

      GÂNDURI

     

     

      *Pronia a făcut să deschid TV pe programul Duna, ceea ce fac rareori. Ce surpriză minunată am avut, când l-am putut vedea şi asculta pe Andre Rieu, într-un superb spectacol de la Melbourne, în care au fost antrenaţi zeci de artişti, orchestră, dansatori, balerine cu rotile, şi o imensă masă de spectatori care pocneau baloane colorate în aer!!!

      Se cânta mai mult Strauss şi s-a bisat de nenumărate ori. Andre a şi dirijat întreg ansamblul artistic, orchestră, solişti, corul…

      Iar publicul, atât de fericit cum n-am mai văzut… Dansau, se legănau, aplaudau, râdeau şi plângeau în acelaşi timp…O veselie imensă a cuprins spaţiul unde era amenajat acest grandios spectacol. Apoi au apărut o suită de scoţieni cu cimpoaie şi tobe, care au defilat în costume tradiţionale. O nebunie.

      Un artist a interpretat o partitură solistică la un fel de fluier. Întreaga suflare a cântat împreună cu artiştii. Am văzut femei plângând de emoţie şi fericire. Se făcuse miezul nopţii.

      Astfel de daruri îmi face Dumnezeu deseori.

      Şi din nou Andre Rieu, tocmai când credeam că s-a terminat, a mai interpretat câteva lucrări splendide. Pe ecrane uriaşe se proiecta figura sa luminoasă şi zâmbitoare. S-au cântat şi imnuri tradiţionale australiene. Ca de fiecare dată, Andre Rieu dansează împreună cu artiştii şi publicul, cu vioara lui fermecată într-o mână şi arcuşul în cealaltă, arcuş care-i ţine loc de baghetă.

      O scenă imensă amenajată în aer liber, cu două nivele, de credeau că eşti într-o clădire. Apoi s-au dezlănţuit spiritele când au început să cânte, ceea ce la noi s-a intitulat: „Marina, Marina, Marina”, pe un ritm cât se poate de alert şi antrenant. Imense fântâni arteziene aruncau jeturi multicolore de apă, într-un joc feeric. Andre Rieu dansa în draci. Păcat că n-am înţeles ce vorbesc ei acolo, că era titrat în ungureşte, pentru televiziunea Duna.

      Melodiile, toate din repertoriul clasic, alternau ritmurile alerte şi moderate, ba chiar lente. Câtă sensibilitate şi câtă muzicalitate la o imensitate de oameni veniţi să se înfrupte din minunăţiile muzicii, din care am gustat şi eu, pe săturate. Oameni foarte bătrâni, octogenari, făcând parte din public, intonau, o dată cu artiştii de pe scenă, fragmentele muzicale. Spectacolul a fost bazat pe o idee a doamnei Marjorie Rieu, aşa cum a scris în generic.

      Un regal de muzică măiastră. Mulţumesc lui Dumnezeu!

     

      *Găsesc o rugăciune frumoasă prin hârţoagele mele:

      „Conştientizez Doamne:/ Că nimic nu este mai presus de Tine – / În inima şi sufletul meu;/ Nimic din cele lumeşti şi pământeşti/ Şi nici o fiinţă apropiată mie;/ Căci Tu eşti Iubirea mea Supremă,/ Tu eşti Ţelul Suprem al vieţii mele:/ Şi Ţie mă voi ruga/ Şi mă voi închina cu smerenie în veci,/ Indiferent de răutăţile, necazurile, bolile,/ Suferinţele ce le voi avea de îndurat:/ Şi oricât de greu îmi va fi,/ Eu nu-mi voi întoarce faţa de la Tine;/ Căci al Tău sunt Doamne,/ Acum şi pururi şi-n vecii vecilor./ Amin.”

     

     

      *Drept pentru care, subscriu şi eu acestei rugi, cu ruga mea, mărturie:

      În alba-mi trecere de semne sfinte/ las mărturie/ minuscul semn,/ dovadă vie/ atâtor semeni/ a ce însemn.”

     

     

     

© Copyright Cezarina Adamescu

Articol preluat din Arhiva SFera Online [www.sferaonline.ro].
SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2014 Arhiva SFera Online