Coriolan deschise cu greu ochii. Ca un muribund. De fapt, trăia. Şi n-ar fi tebuit. Flaconul vechi de diazepam nu-şi făcuse efectul. În schimb îl ardea îngrozitor la gura stomacului. Capul îi stătea plumbuit în pernă. Apoi încercă să se ridice şi vomită pe podea. Lângă pat. Fiere şi venin verde gălbui. Mai zăbovi cinci minute în pat pentru a se obişnui cu durerea şi cu pereţii care se învârteau în jurul său.
După aproape un ceas şi după câteva încercări nereuşite de a suna la Salvare, apucă să-şi mai revină puţin. Dar vomitase tot timpul. Cheaguri galbene. Întârzia la servici şi asta nu-i plăcea. De fapt nu-i plăcea nici că avea să revada locul unde murise Titi.
Pe la nouă ieşi pe uşă. Avea cearcăne vinete la ochi. Pe scări se întâlni cu doamna Constanţa. Femeia zâmbea şi ţinea în braţe o nouă pisică birmaneză pe care o ducea afară. O ţinea sub supraveghere, nu ca pe cealaltă. Coriolan vru să se strecoare pe lângă ea pentru ca femeia să nu-i vadă faţa. Dar îşi făcu de lucru. Femeia avea chef de vorbă. "Ea e Pisi, domnu' Coriolan. E verişoară cu răposata". Bărbatul n-avea chef să afle arborele genealogic al matei pentru că tocmai îi venea din nou să vomite. Şi femeia văzuse asta. "Ce este cu dumneavoastră? Zău că nu arătaţi prea bine...". Coriolan spuse printre înghiţituri în sec:"Să vă trăiască!" şi o fixă cu doi ochi holbaţi. Chiar că-i venea să vomite. "Vai, mulţumesc domnu' Coriolan. Ce amabil sunteţi..."."Îmi pare rău pentru Miti", făcu el străduindu-se iarăşi să înghită amăreala din gâtlej. "Ooo, nu vă faceţi griji pentru mine. De când o am pe Pisi aproape că am uitat. E atât de liniştită şi curată cum n-am mai văzut. Doamne, cealaltă era o scârnăvie. Zgâria, nu stătea la spălat şi îşi făcea nevoile în hol. De-asta o şi ţineam mai mult pe-afară... Să termine tot. Da' Pisi este cu totul şi cu totul o delicată..." Nu era şi cazul lui Coriolan care vomită direct pe papucii cu canafei roz ai doamnei Constanţa.
Discuţia lor se termină acolo şi Coriolan presupuse că n-avea să mai fie reluată vreodată. Coriolan aproape că nu mai auzea şi nu mai vedea nimic. Coborî clătinat ţinându-se cu amîndouă mâinile de balustradă. Tot aşa, sprijinindu-se de ce-i ieşea în cale, ajunse la poarta fabricii. Era închisă. Portarul rânjea satisfăcut din spatele geamului gheretei. Îl avea la mână şi Grigore nu mai era acolo să-i ia apărarea. Faptul ca arăta ca un mort ambulant îi dădea portarului noi motive de satisfacţie. Oricum, părea că nu mai avea de gând să-i facă ceva. "Ce doreşte domnu'?" se hlizi individul mare cât casa, mimand politetea unui portar de la Intercontinental. Coriolan se ţinea cu o mână pe stomac."Mi-e rău şi am întârziat". Portarul ţuguie buzele şi dădu din cap dezaprobator. Cine nu venea la timp, nu intra. Ordin de la Direcţiune. Coriolan se apropie de gard gândindu-se că avea să găsească un mod de a-l îndupleca. Malacul ieşi din gheretă şi se postă la rându-i pe partea cealaltă a porţii. Pe lângă picioarele sale îşi făcu apariţia capul uriaş al unui câine lup. "El e Hanibal. Face-ţi cunoştinţă", rânji el şi javra mârâi gros de parcă ar fi înţeles despre ce era vorba. Cât era de dărâmat, Coriolan sări speriat doi paşi înapoi. Portarul se amuză copios şi ridică din sprîncene ca şi cum ar fi vrut să-l întrebe: "Ia zi, de el ce părere ai?" Era clar ce părere avea Coriolan, că doar nebun nu era să mai intre pe poartă. Totuşi avu curajul să-l întrebe: "Cu ei ce-ai făcut?".
Ce ştia Coriolan era un lucru deja acceptat, dar ce auzise portarul era o poveste cu totul nouă... Adică îl aştepta poliţia? Procuratură? Sau concedierea? Oricum teama i se strecura în suflet precum un şarpe parşiv. După ce intră pe poartă vomită din nou. Sau mai degrabă icni pentru că nu mai avea ce vomita. Hanibal îi mirosi faţa şi se îndepărta plictisit.
După vreo douăzeci de minute reuşi să ajungă în secţie. Lângă uşă stătea inginerul şef care-l bătu pe umăr. "Hai c-ai scăpat, nea Coriolane. Vinovaţi sunt legatorii. N-au respectat nici o normă.... Am auzit că-l saltă pe ăla mai tânăr. Cică avea şi cazier. Dacă aş fi ştiut în...", şi înjură cu poftă. Îi venea să dea cu casca de pământ pentru că nu se ştia dacă în curând o să zboare şi el din funcţie. Intraseră pe fir ăia de la Centrală. Doar aşa aveau ei prilejul să-şi arate grija pentru muncitori, pentru condiţiile lor precare de muncă. Dacă n-ar fi vomitat toată dimineaţa, asta l-ar fi făcut sigur să verse pe Coriolan. Cu toată indignarea trecu pe la biroul lui Grigore să mai afle ce s-a întâmplat în absenţa sa...
Află de cum intră în biroul mic şi înverzit tot de florile sindicalistului. Grigore stătea cu capul într-un sertar şi muşca dintr-un sandwich. Când îl văzu pe Coriolan închise repede sertarul şi se şterse la gură de firimituri. Pe masă era o cutie mare de carton plină de dosare peste care pusese călimara pe care nu o folosea niciodată fiindcă el scria cu pixul. Acelaşi pix căruia
Când îºi reveni era deja în casã, cu siguranþa pusã la uºã ºi telefonul scos din prizã. Stãtea în pat ºi plângea.
| |
îi schimba rezerva la fiecare săptămână.
"Te muţi, Grigore?" îl întreba Coriolan. Dar Grigore se încruntă cum nu-l mai văzuse nimeni până atunci. "Da, din cauza voastră fusei dat afară. Că vă ţinurăm în braţe... Să nu fi lucrat, colo, dacă n-avură-ţi ce vă trebuie. Da' am zis să fiu om şi să luaţi un ban...". Grigore era incoerent. Accentul său oltenesc era mai evident ca oricând pentru că nu reuşea să se controleze. Coriolan îi înţelegea furia. Pierduse tot. Pentru mult timp. Iar Grigore ştia că avea de pupat multe funduri ca s-o poată lua de la capăt. Ori, cine mai ştia? Cu Centrala nu era de joacă, dacă-şi pierdea încrederea în cineva, fiindcă accidentul lui Titi trecuse în ochii lor ca un fel de pactizare între Grigore şi Direcţiune. Nu îi informase la timp despre condiţiile de lucru, atunci... harş capul! Şi scaunul odată cu el. Adio Guvern! Adio Renault!
Coriolan îl lăsă pe Grigore să urle şi să se sufoce cu disperarea lui. Nu-i mai păsa. La fel ca tuturor celorlalţi... Acasă, la servici, pe stradă.
În secţie lumea nu prea muncea. Stăteau în grupuri mici discutând pe marginea ultimelor evenimente. Merse până lângă scară de acces a podului sau rulant. Acolo, patru femei vorbeau despre Titi. Dar una cu un batic legat la spate era pornită: "Am văzut-o pe nevastă-sa. Vai, ce fată frumuşică. Ce se mai chinuia cu Titi, ştiţi, când se-nhăitase cu Didina, sudoriţă de la TO1... dar acum săraca fată a rămas singură cu copilul şi n-are servici...". Coriolan se enervă cumplit. "Ce-ai, măi, cu Titi?", o repezi el, numai că ea proastă nu era şi-l atinse unde-l durea mai tare. "Da' tu ce-ai avut Coriolane? Că nici măcar nu te-ai interesat ce-i şi cu muierea aia a lui Titi, şi cu copilu' ei. I-ai turtit barbatu', ţi-ai pus palma undeva şi ţi-ai văzut de treabă". Coriolan o privea buimac. "Da, ce te uiţi aşa la mine?" nu se lăsă femeia. "Ştii bine că Titi îi bea toţi banii şi că acu' săraca n-are nici măcar coşciug să-l ia de la morgă". Bărbatul înghiţea fără să poată scoate o vorba. Plecă dărâmat dintre ele şi o lua aiurea prin hală uriaşa. Peste tot oamenii vorbeau despre accident, despre văduva celui mort şi despre copil... Dar despre Titi, nimic. Titi nu mai exista. Era mort şi-atât. Coriolan nu mai înţelegea nimic şi îşi dorea tot mai mult să fie singur, la el acasă. Nu mai zăbovi o clipă. Inginerul şef îl întrebă unde se duce însă Coriolan nici nu-l luă în seamă lăsându-l în urmă furios şi ameninţându-l că-i va tăia ziua. Puţin îi mai păsa de toate. Ca o comă profundă.
Când îşi reveni era deja în casă, cu siguranţa pusă la uşă şi telefonul scos din priză. Stătea în pat şi plângea. Plângea ceea ce fusese el, odată. Plângea ceea ce fuseseră odată toate. Atât, pentru că împreună cu Titi murise şi ceva din lumea lui. Acea lume în care dimineaţa, la cinci şi jumătate, sună întotdeauna bătrânul ceas Victoria. O lume cu oameni care îi admirau corectitudinea, punctualitatea şi priceperea, în timp ce el, în cabina sa înaltă, ca un Dumnezeu, mânuia destinul pe deasupra lor...
Cu trupul amorţit se ridică şi merse în bucătărie. Mâna îi tremura ca... atunci, cu Titi. Vărsă puţină apă din ceainic. Reuşi să o pună la fiert, iar privirea îi căzu pe linoleul murdar. De după dulapul cu găleata de gunoi ieşiră mustăţile unduitoare ale unui gândac de bucătărie. Negru şi lucios îşi făcu apariţia pe de-a-ntregul. Era imens, un rege al gândacilor de bucătărie. De fapt, un nou rege de care Coriolan nu avusese habar şi nu-i păsase. Nici acum nu-i prea păsa dar îi vorbise ca unui om: "Du-te! Hai, pleacă! Pleacă acolo în lumea ta gândacească. N-ai ce căuta aici". Dar gândacul nu voia să-l asculte.
Fără să mai scoată un cuvânt Coriolan păşi moale înspre gândacul cu mustăţile fremătătoare, ridică piciorul şi-l călcă aproape cu ură. După ce îi auzi chitina troznind sub talpă îndepărtă papucul pentru a-i vedea ultimele spasme. Lăsă capul pe un umăr, candid, şi-i şopti gândacului strivit: "Te-am avertizat prietene. Asta nu-i o lume prea bună pentru tine...".
© Copyright Mircea Cărbunaru
Articol preluat din Arhiva SFera Online [www.sferaonline.ro].
SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2014 Arhiva SFera Online